27 martie 2010

Duminica Floriilor

Primăvara în Timpul Sacru desemnează re-naştere, motiv de re-sacralizare. Însemnarea acestui moment are dublu scop, de sărbătorire a divinului dătător de viaţă ce a triumfat peste încremenirea iernii şi de planificare a acţiunilor viitoare. Consider că în religiile arhaice acest moment era cel mai important, aproape întreaga existenţă raportându-se la el.

Duminica Floriilor, ziua în care Iisus a intrat în Ierusalim, era oricum zi de sărbătoare pentru evreii şi romanii trăitori ai cetăţii. Obiceiul roman de a întâmpina de Floralia cu flori şi ramuri înmugurite pe noii sosiţi în cetate era suprapus peste cel iudaic al necesităţii pelerinajului sfânt la Ierusalim în vederea sărbătoririi eliberării din robia egipteană şi ieşirii lor din Egipt (Paştele evreiesc). Aceste sărbători au trasat evenimentul invocat de creştini. În realitate toţi cei ce intrau în cetate în acea perioadă erau întâmpinaţi cu fast, nu numai Iisus. Dar pentru însoţitorii săi, ce nu mai fuseseră în cea mai importantă cetate a vremii, primirea ce li s-a făcut a fost peste aşteptări şi i-a marcat. Deoarece exponentul lor era Iisus i-au atribuit lui această recunoaştere, asimilând-o cu profeţiile şi cu aura de vindecător. Aceştia au trăit sentimentul pe care îl ai când calci pentru prima dată pe pământ havaian şi frumoase fete îţi dăruiesc şiraguri de orhidee, te simţi buricul pământului.

Sărbătoarea primăverii este marcată în toate religiile lumii, protocolul manifestării având doar o diferenţă de formă dată de condiţiile de mediu. În teritoriul românesc tradiţii precreştine au fost asimilate prin procesul numit sincretism de creştinismul timpuriu: până şi denumirea este dată după Floralia, sărbătoare romană închinaţă zeiţei Flora. Manifestări tradiţionale de origine păgână mai "supravieţuiesc" şi astăzi.
De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă "de ursită", astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.
Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.
De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.
În acelasi timp, dacă cineva îndrăzneşte să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apă descântată şi sfinţită, riscă să albească.
La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiţii nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.
Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Ele îmbodobesc icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri, fântânile şi streşinile caselor. Oamenii mai obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.
(Mediafax)

Indiferent de conotaţiile şi interpretările doctrinelor religioase primăvara rămâne un motiv de sărbătoare. Majoritatea vieţuitoarelor, vegetale sau animale, dau semnale clare de dispoziţie pentru procreere, sexualitatea devine vizibilă. Oamenii nu fac excepţie...

25 martie 2010

Masele credule

Un surprinzător de adevărat articol pe Saccsiv’s Weblog: STUDIILE arata ca MULTIMILE se comporta PRECUM OILE sau FURNICILE … - parcă nici nu este scris de el...

Pe scurt, subliniază similaritatea oamenilor cu animalele ce trăiesc în grupuri: instinctual oamenii caută să reacţioneze ca cei de lângă ei, urmând un lider chiar dacă liderul nu ştie încotro se îndreaptă. Tradiţia joacă astfel un rol important, fiind urmate căile prezentate, fiind dificil de a găsi noi drumuri.

Corect, oamenii au tendinţa ancestrală de a se aduna şi de a urma un lider sau o cale ce a mai fost parcursă. Astfel ei se bazează mai mult pe credinţă decât pe cercetare, cercetarea de multe ori fiind ineficientă sau inaccesibilă. Din acest motiv pot apare lideri "defecţi" mai ales în cadrul maselor religioase predispuse spre "a crede", cu cât este mai vocal cineva cu atât şansele de a deveni lider sunt mai mari...
Acesta este comentariul pe care, în marea-mi naivitate, am încercat să îl postez pe blogul lui.

Voi încerca să dezvolt ideile, subliniind implicaţiile fenomenelor.
După cum a demonstrat şi Elias Canetti în "Masele şi puterea", masele sunt animate de iraţional şi sunt făcute pentru a fi conduse. Ideile pot acţiona asupra lor în măsura în care stimulează sentimente şi instincte. Apelul la raţiune şi analiză lasă masele de oameni reci, este mult prea complicat şi cere prea mult efort şi colaborare pentru ca deciziile să fie luate după înţelegerea fenomenelor de către toţi. Astfel masele reacţionează la stimuli simpli, de tipul "Pericol în stânga !" şi toţi se deplasează spre dreapta. Aceste reacţii au loc şi dacă o cantitate critică se manifestă unitar: restul începe să copieze comportamentul celor ce acţionează unitar. Fără fundamente raţionale, doar pentru că şi ceilalţi fac la fel...

Cele mai uşor manevrabile mase sunt cele militare, dar asta datorită unei asumări a autorităţii. Numai liderii "de sus" pot să îşi impună punctul de vedere. Şi, oricum, masele militare sunt mase închise, nu oricine poate intra în sânul ei, şi nu se iese oricum.

Masele deschise sunt cele naturale, fireşti. Într-o piaţă se strâng laolată câţiva oameni. Imediat piaţa se umple de oameni, se formează o masă cu un singur scop, să fie condusă. Pentru asta cineva trebuie să devină lider. Deoarece reacţionează doar la porniri şi îndemnuri, ordinele liderilor trebuie să fie simple şi să facă apel la cel mai important stimul: frica. Aşă încât este mult mai probabil (eu spun că este sigur) să se impună lideri ce au discursuri de tipul: "Vor să ne ucidă", "Ne otrăvesc copiii", "Scopul lor e să ne înrobească"...

Ancestral suntem setaţi să răspundem la strigătele de alarmă. Faptul că noi existăm se datorează strămoşilor care au răspuns corect acestor semnale, şi astfel au supravieţuit pentru a ne avea pe noi ca urmaşi. Această calitate este şi mai pregnantă la persoanele ce au un creier "feminin", predispus la credinţa în divin (vezi aici). Astfel deducem că teiştii, oamenii "credincioşi", sunt mai uşor manevrabili, la îndemâna "liderilor" vocali. Nereacţionând la impulsuri, scepticii raţionali, posesori ai unor creiere "masculine", au cele mai multe şanse de a nu se lăsa păcăliţi, dar şi cele mai mici şanse de a fi urmaţi.

Mi-a plăcut comentariul lui Agerstress la articolul lui Saccsiv:
Trebuie sa fim totusi foarte atenti la modul cum ne alegem mentorii, duhovnicii, “leader-ii”, modelele… “Elitele” sioniste nu vor lasa nespeculata aceasta trasatura a “maselor”, de fapt, ei o speculeaza de multa vreme… Cercetatorii de la Leeds le-au cam “stricat apele” cu studiile lor…
Adică va deveni peste noapte exact opusul a ceea ce este acum? Slabe speranţe...

21 martie 2010

Blasfemia şi conotaţia negativă

Definiţii (de prin dex-uri):
Blasfemie - cuvânt prin care se insultă divinitatea sau religia; defăimare a celor considerate sfinte. (sublinierile îmi aparţin.)
Conotaţie - sens al unui cuvânt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă (sensul obişnuit) şi care depinde uneori de context, de condiţii locale şi sociale

Cu ceva timp în urmă a intrat în vigoare în Irlanda o lege antiblasfemie, s-au făcut şi câteva propuneri la ONU pentru o rezoluţie pro în acest sens. În ţările musulmane pedeapsa merge până la execuţia celor vinovaţi. Câţiva "blasfemiatori" renumiţi au fost nevoiţi să-şi schimbe identitatea sau să apeleze la forţe poliţieneşti pentru protecţia împotriva celor ce "se considerau" ofensaţi. Dar ce înseamnă blasfemie? Exact asta... insultarea celor "considerate" sfinte. Considerate sfinte... Asta nu poate fi delimitat de către un tribunal imparţial. Astfel, rămânând la latitudinea adepţilor unui anumit cult ceea ce e sfânt sau nu, orice altă opinie devine implicit blasfemie. Hula rămâne a fi definită chiar de către cei ce se erijează atât în acuzatori cât şi în judecători, şi chiar în călăi...

Acum se arată de fapt adevărata dimensiune a "toleranţei", religiile nu au posibilitatea de a fi tolerante cu alte opinii decât cele impuse de ele. Pentru că legile anti-blasfemie sunt de fapt acţiuni de forţă pentru impunerea unor concepte şi nu pentru asumarea lor de către cei vizaţi. Iar creştinismul nu face opinie separată. Ortodoxia este şi mai puternic tarată de aceste conotaţii negative, deoarece nu are aproape nimic comun cu ceea ce înseamnă contemporaneitate. Micile şi firavele încercări ecumenice, tendinţele de deschidere către ştiinţă şi intenţia de înţelegere a globalizării sunt imediat blamate şi înfierate ca acţiuni blasfemiatoare de către radicalii aşa zis "adevăraţi creştini ortodocşi".

Conotaţia negativă este cea mai mare blasfemie. Pentru că este simplu "să interpretezi" cum vrei tu sensul unei fraze. Şi dacă acestă interpretare este considerată de tine ca fiind în oponenţă cu crezul tău, iaca şi blasfemia...
Cu toate acestea radicalii îşi iau măsurile de precauţie în momentul în care militează pentru aceste legi (citat de pe un blog extremist):
1. Crearea unei legi anti-blasfemie care sa amendeze persoanele care instiga la blasfemie impotriva lucrurilor sfinte , indiferent de religie. Ateismul NU e o religie.

Ateismul nu este o religie. Cât adevăr...

PS: Eu cred în Zâna Măseluţă. Este sfântă că ne face dinţii albi. Vai şi amar de cine spune ceva rău de ea.

10 martie 2010

Iluzia toleranţei creştine

Acest articol este un răspuns la: http://wordarmy.wordpress.com/2010/03/07/ateii-au-si-dreptate/

"Dawkins, Hitchens și alții nu oferă o alternativă reală pentru creștinism, ei doresc pur și simplu ca acesta să dispară din spațiul public. De asemenea, cărțile lor nu sunt cu precădere împotriva religiei în sine, ci sunt în primul rând împotriva creștinismului. Desigur, acest aspect ar putea fi explicat de unii prin faptul că ei trăiesc în țări predominant creștine."
Această impresie o are autorul deoarece pentru un creştin Dumnezeu nu poate fi decât creştin. În momentul în care un ateu proclamă inexistenţa divinităţii creştinul crede că atacă divinitatea lui. Fals. Toate divinităţile sunt o apă şi-un pământ, dar fiecare raportează acţiunile ateilor la propria divinitate. Să nu uităm că site-ul lui Richard Dawkins a fost interzis în Turcia, şi nu pe considerente creştine ci musulmane...

Cât despre libertatea ateilor de a-şi prezenta ideile, acest lucru se datorează faptului că statele unde au acest drept se doresc a fi seculare, neutre din punct de vedere religios, şi nu creştine. Faptul că aceste state sunt construite pe fundamentul creştinismului occidental este doar o oportunitate. Fărâmiţarea religioasă dată de scindarea curentelor creştine a fost oportunitatea prin care ateismul a putut să îşi promoveze ideile, respectiv secularizarea, neutralitatea reală a statului faţă de religii, educaţia ştiinţifică, toleranţa religioasă şi nu numai, eliberarea moralei de sub spectrul religios etc.

"Mai bine am spune că unii creștini nu sunt ceea ce se pretind a fi... Dacă creștinii ar fi cu adevărat oamenii care se pretind a fi, dacă ei ar fi cei care își iubesc semenii ca pe ei înșiși – și asta ar însemna că îi tolerează, respectă și protejează ca pe ei înșiși, atunci ateii ar fi marii beneficiari."
Referitor la care sunt creştinii mai creştini decât cei creştini... autorul riscă să intre în zona periculoasă a ereticilor. Altfel spus, care sunt adevăraţii creştini?

Nici o religie nu poate fi tolerantă. S-ar contrazice pe sine, şi asta nu se poate. Prima Lege proclamată de orice religie este că ea (respectiva religie) este deţinătoarea Adevărului. Celelalte religii sau lipsa vreuneia înseamnă Minciună şi de aici decurge intoleranţa. Este imposibil ca acest credincios ideal să existe, indiferent de tipul religiei sale, indiferent de cât de mult se proclamă toleranţa sa. Este o contradicţie în termeni.

Şi nici ateismul nu scapă de această tară. În momentul în care alunecă spre habotnicie sau configurează organizări instituţionale se poate transforma în religie, după cum am subliniat în articolele mele:
http://profudereligie.blogspot.com/2010/01/noile-religii-ateismul.html
http://profudereligie.blogspot.com/2010/01/noile-religii-ateismul-ii.html

Experienţe personale - semnul crucii

Prima dată când am conştientizat că ceva nu este în regulă cu Dumnezeu şi cu cei ce cred în el a fost pe când aveam vreo 5 ani. La bunica în localitate, în Ardeal, sunt mai multe biserici, de rituri diferite. Creştine toate, dar nu numai ortodoxe, ci şi evanghelice şi catolice. Pe vremea aceea nu ştiam de acest lucru. Pentru mine Dumnezeu era un nenea ce sălăşuia în cer şi avea o fenomenală capacitate de a şti absolut tot ce mi se întâmplă sau ce gândesc.

În drumul meu de unul singur, de la o mătuşă spre casa bunicii, am trecut pe lângă o biserică în faţa căreia mi-am făcut, după cum fusesem învăţat, cruce. Adevărul este că niciodată nu am înţeles de ce trebuie să respecţi o anumită succesiune a mişcărilor. Sau de ce trebuie să îţi mai faci cruce, că doar Doamne-Doamne ştie ce gândeşti, nu trebuie să îi mai şi arăţi. Ar fi trebuit să ajungă să spui în gând "Te salut, Dumnezeule".

Ce m-a marcat a fost ceea ce s-a discutat când am ajuns la bunica. Drumul fusese destul de lung şi a fost un mare curaj pentru mine şi pentru mătuşa de m-a lăsat singur. Aşa că am fost întrebat cum a fost drumul, pe unde am luat-o şi dacă nu m-am rătăcit. Naiv, cu lux de amănunte, le-am povestit cum ajunsesem lângă biserică şi mi-am făcut cruce... "Care biserică?" - a picat întrebarea. "Cea de la strada mare" - zic eu. "A... Păi nu e bine. La biserica aia nu trebuie să îţi faci cruce..."