25 aprilie 2010

Cum nu există Dumnezeu

Pe Forumul Ateilor din România a apărut această solicitare: "cine are timp sa-mi explice anumite chestii ? - add: ... "::S^C^B::"1994... sau trimiteti un mail legat de dovezi ale faptului ca nu exista divinitate si daca nu exista ce se intampla cu o persoana dupa moartea sa?"
Întrucât cel ce a solicitat acest răspuns şi-a dat în mod explicit adresa de email ce conţine şi anul naşterii, am dedus că acesta este un tânăr de 16 ani, probabil elev, intempestiv şi doritor de cunoaştere acum, pe loc. Voi încerca să aduc "dovezi" ale faptului că Dumnezeu nu există.

Din descrierile pe care le avem despre aceste lucruri, despre Dumnezeu, ştim că acesta este puternic, atotputernic şi poate face orice. Deoarece eu doresc să verific existenţa sa îl invoc pe acesta la a mi se arăta. Astfel îi cer să îşi arate puterea şi să mă ucidă acum, pe loc, deoarece sunt un păcătos. Printr-un fulger sau chiar un banal infarct. Solicit măcar o durere de măsele. Sau măcar să se ia curentul şi să nu mai scriu aşa ceva. Ei bine, nu o face. De ce? Pentru că nu poate? Nu! Pentru că nu există...

Dumnezeu este omniscient, adică ştie absolut tot ce se întâmplă. Inclusiv faptul că eu nu prea cred că el există. Şi este drept. Ar trebui să îmi facă o viaţă mizerabilă, dar sunt relativ fericit, mă simt bine în pielea mea şi printre prieteni. Şi ca mine sunt o mulţime de alţi oameni care nu cred sau cred în alte divinităţi. Şi aceştia sunt tot atât de normal de fericiţi. Pe de altă parte sunt o mulţime de oameni care cred în existenţa lui Dumnezeu dar suferă şi nu sunt fericiţi. Să fie Dumnezeu limitat? Să fie imoral? Nici una, nici alta. Pentru că nu există...

Până la aproximativ şapte, opt ani, atât eu cât şi mulţi alţi copii, am fost informaţi şi ni s-au adus o mulţime de dovezi despre existenţa Zânei Măseluţă, a Iepuraşului de Paşti şi, mai ales, a lui Moş Crăciun. Credeam cu ardoare că aceste personaje există. Ba chiar le-am şi văzut. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Dumnezeu. Este la fel de real ca şi Moş Crăciun, cel ce stă în faţa magazinului universal în fiecare iarnă. Faptul că cineva ne-a spus că există Moş Crăciun, faptul că "l-am văzut" înseamnă că acum există? Nu! Pentru că nu există...

Să discutăm despre divinitate la modul general. Sunt o mulţime de forme ale divinităţii, câte popoare atâtea divinităţi. Este vreuna cea corectă? Nu. Pentru că dacă una ar fi corectă, toate celelalte ar fi greşite. Şi asta înseamnă că nu vom şti niciodată care este cea corectă. Pentru că ar trebui să credem ceea ce spun alţi oameni, iar ei pot greşi. Toate sunt corecte? Ar fi absurd. Deducem că, de fapt, toate sunt greşite. De ce? Pentru că nu există...

Bine, bine, dar sunt atâtea dovezi ale faptului că "ceva" este dincolo de cunoaşterea noastră. Binenţeles. Încă nu cunoaştem totul. Acel "ceva" de dincolo este divinitatea? Să ne imaginăm că suntem un nou născut. Pentru noi întregul univers este camera în care trăim. Dincolo este divinitatea? Creştem puţin şi ieşim din cameră, vedem chiar casa şi grădina. Dincolo de poartă este divinitatea? Creştem şi descoperim în apropiere un munte. Cu certitudine dincolo de muntele din zare este divinitatea. Am ajuns să fim destul de pregătiţi şi să urcăm muntele, dar dincolo nu este divinitatea, sunt alţi munţi, dar mai departe se vede ceva albastru. Să fie divinitatea? Nu, e marea, oceanul. Apoi ajungem să vedem pământul din spaţiu, să descoperim poate chiar "limitele universului". De fapt unde am crezut că este divinitatea? Întotdeauna a fost în zona de necunoscut, dincolo de ce am putut noi să "vedem". Corect ar fi să îi spunem ceea ce este, necunoscut. Atunci de ce să o mai numim divinitate? Pentru că nu există...

Cu toate astea sunt o mulţime de oameni, majoritatea, care susţin existenţa vreunei divinităţi. Dar la fel erau o mulţime de oameni, majoritatea, care susţineau, cu numai câteva sute de ani în urmă, că pământul e plat şi că este în centrul universului. Faptul că mulţi susţin un neadevăr, face ca acest lucru să devină adevărat? Adică, pe vremuri pământul era plat? Acum o sută de ani am aflat că noi, oamenii, am avut un strămoş comun, adică o aceeaşi mamă, cu primatele celelalte, respectiv gorilele, cimpanzeii şi urangutanii. Faptul că majoritatea oamenilor consideră altceva înseamnă că acel strămoş comun nu a existat? Faptul că majoritatea oamenilor au la un moment dat o imagine greşită şi cred în nişte lucruri inexistente nu înseamnă că acele lucruri chiar există. Pentru că nu există...

Un concept larg vehiculat este principiul că adevărul este undeva la mijloc. În ideea că dacă câţiva susţin o idee iar alţii susţin contrariul, este foarte posibil ca relativ la mijloc să fie adevărul. Această formă de a judeca lucrurile este defectuoasă. De exemplu eu susţin că 1+1=1, ceilalţi susţin că 1+1=2. Adevărul este cumva că 1+1 nu este chiar egal cu 2 pentru că eu am susţinut altceva? Dacă mai mulţi susţin că rezultatul este 1, corect va fi mai aproape de 1, poate 1,5? Nicidecum. Aşadar conceptul că nu există un anumit tip de divinitate, dar ceva-ceva tot există este fals. Pentru că nu există...

Oricum, toate aceste "dovezi" sunt doar exerciţii. Problema este de fapt a celui ce susţine că divinul, sau o anumită divinitate, există. Acesta trebuie să demonstreze afirmaţia sa. Până atunci discuţia nu are fundament. Pentru că nu există...

Ce se întâmplă după moarte rezultă din convingerile noastre. Iar noi, oamenii, dorim să ne considerăm veşnici, chiar dacă nu suntem. Deşi semănăm mai mult cu o lumânare care la un moment dat se stinge şi gata, nu vrem să credem lucrul acesta. Vrem să ardem în continuare în loc să luminăm frumos atunci când, în scurta noastră viaţă, existăm. Şi pentru asta avem nevoie de divinitatea pe care am "reuşit" să o creăm asemeni nouă, pentru că ne credem perfecţi. Şi am creat-o. Pentru că nu există...

17 aprilie 2010

Moralitatea nu are religie

Acesta este un răspuns al articolului de aici, ce lasă să se întrevadă ideea că morala este legată de credinţa în divinitate, ateismul fiind incapabil de moralitate.

Acesta este răspunsul iniţial:
Oamenii sunt morali în naturalul lor, fără a fi nevoiţi să apeleze la religii (supranatural). Creierul uman este natural înzestrat cu centrii nervoşi ce răspund la sentimente de tipul situaţiilor drept-nedrept. Acest fapt se datorează structurii sociale ce a favorizat indivizii ce aveau aceste configurări ale creierului, evoluţia "impunând" un tip de om moral. Religia perverteşte pornirea natural morală a oamenilor, asumându-şi meritele. Mai mult de atât, încearcă să traseze noi "dreptăţi"; de exemplu numai cei asemeni nouă (adepţi ai unei anumite religii) sunt "în regulă". Naturaliștii (care sunt în mod necesar atei) încearcă doar să exprime acest punct de vedere: nu trebuie să fi credincios pentru a fi moral, dimpotrivă...

Se pare că trebuie să prezentăm mai amplu acest subiect.
Conform studiilor ştiinţifice ale ultimului deceniu este demonstrată legătura nemijlocită între biologic şi raţional. În cadrul experimentelor s-a evidenţiat lipsa de moralitate a unor decizii ale persoanelor cu deficienţe a unor zone din creier. Partea frontală a creierului participă la luarea deciziilor în ceea ce priveşte existenţa socială, fiind responsabilă şi de capacităţile emoţionale, empatice. Cu ajutorul acestor centri distingem dacă persoana din faţa noastră este tristă sau veselă, dacă răspunde pozitiv sau negativ la o anumită acţiune.

Dar ce este moral şi ce nu. Societatea stabileşte acest lucru, adică noi toţi, în ansamblu. Şi cum majoritatea suntem "întregi la cap" linia trasată este morală. În estenţă moral este ceea ce este "corect", respectiv situaţia de echitate faţă de situaţia de inechitate. Dar această "decizie" nu vine din exteriorul nostru, de la vreo divinitate sau de la vreun reprezentant al ei. Simţim, pur şi simplu, dacă situaţia respectivă este "dreaptă" sau "nedreaptă". Simţul echităţii este la nivel biologic, de sentimente şi emoţii. Inteligenţa socială şi inteligenţa emoţională sunt cele ce ne dau valoare, care ne aşează pe scala moralităţii. Cu cât suntem mai inteligenţi emoţional sesizăm mai profund inechităţile, cu cât suntem mai inteligenţi social luăm decizii mai corecte. Este adevărat că există şi o latură educaţională, dar ea trebuie să se îndrepte pentru stimularea inteligenţei emoţionale şi a celei sociale. Nicidecum în sensul "ăstea sunt legile, trebuie să le respecţi", chiar acest lucru îndepărtează tinerii. Ei sesizează imediat inechitatea situaţiei de a respecta nişte ordine doar pentru că sunt ordine...

Aşadar moralitatea nu are treabă cu viziunea noastră asupra existenţei, cu faptul că suntem teişi sau ateişti, ci cu inteligenţa noastră, cu mediul social în care am crescut, cu zestrea biologică şi accidentele suferite. Dar...
Religiile vin şi distrug aceste configurări naturale ale moralităţii. De exemplu, în anumite zone din Africa, fecioarele de 8-10 ani sunt supuse violului ritualic cu un falus de piatră în vederea trecerii către noul statut de viitoare femeie, lucru considerat imoral pentru un european, dar perfect acceptat de societatea respectivă (dimpotrivă, sunt cosiderate imorale fetele ce nu au suportat ritualul). La fel, în ortodoxia creştină este obiceiul scufundării nou născutului în apă de trei ori, lipsa acestui botez fiind considerată o greşeală de către creştinii în cauză, ateii consideră că este imoral, copilul fiind obligat să suporte acest ritual (probabil creştinii au probleme la partea frontală a creierului). Religiile intervin asupra "codului moral", scoţând de sub judecata noastră divinităţile pe care le reprezintă. Dumnezeii au dreptul de a fi imorali, de a ucide, de a pune pe oameni să ucidă. "Necunoscute sunt căile Domnului". Această opacitate a lui Dumnezeu este imorală. Noi ştim asta...

Aici găsiţi explicaţii ştiinţifice ce susţin faptul că moralitatea este legată de biologic: Creierul moral (descopera.ro).

16 aprilie 2010

Cununia

Cununia este protocolul prin care grupul social acceptă şi adevereşte capacitatea şi intenţia cuplului de a avea urmaşi. Pentru asta grupul social impune anumite reguli (legi) ce trebuie urmate pentru ca această intenţie să nu aducă prejudicii grupului respectiv. Pe vremea când divinul şi profanul erau conştientizate unitar manifestarea conţinea sacrul. În acest moment cununia civilă, laică, "lipsită de sacru", este "singurul contract legal", cea religioasă dorind să fie divină, "încărcată de sacru", şi prin asta "cu adevărat reală". Din păcate cununia religioasă s-a îndepărtat de latura sacră, intervenind aici o laicizare a protocolului religios (vezi aici: Un preot la cununie: "Doamne milu... Alo! Ai facut pana? Acum si purureaaa").

"Contractul civil", deşi fără încărcătura sacră a "cununiei religioase", este absolut necesar tocmai pentru că el se adresează tuturor entităţilor sociale, indiferent de religie. Scopul acestuia este de a oferi protecţie şi trebuie să fie recunoscut şi de "necredincioşi". Din acest motiv are întâietate. Pe de altă parte, unicitatea, festivismul şi simbolistica semnării sunt reminiscenţe ale încărcăturii divine, prelucrate şi legiferate.

Aici este comunicatul Mitropoliei Moldovei – Arhiepiscopia Sucevei care spune:
Va facem cunoscut ca Permanenta Consiliului Eparhial din data de 12.02.2010 a stabilit urmatoarele:
1. Atunci cand unul dintre miri vine din alta parohie, cununia religioasa se va oficia numai dupa ce respectivul va prezenta certificatul de botez si adeverinta de la parohia din care face parte, din care sa rezulte ca nu a mai fost cununat.
2. Cand unul dintre miri este de alta confesiune, cununia religioasa se va oficia numai dupa trecerea la Ortodoxie. Preotul paroh va pregati pe cel in cauza prin cateheze speciale, cu toata responsabilitatea, astfel incat trecerea sa nu fie formala sau frauduloasa. Cel care vine de la alta confesiune va da in scris o declaratie pe propria raspundere ca face trecerea la Ortodoxie din convingere si nesilit de nimeni.
3. Cand unul sau ambii miri sunt divortati, atunci vor prezenta hotararea judecatoreasca prin care s-a desfacut casatoria, urmand ca parohia sa intervina la Sf. Arhiepiscopie pentru obtinerea divortului religios, dupa care se va putea oficia Sf. Taina a Cununiei.
4. Nasii de cununie care vin din alta parohie trebuie sa prezinte adeverinta ca sunt ortodocsi si cununati religios. Logodna nu da dreptul de a fi nasi de cununie.
5. La savarsirea Sf. Taine a Cununiei preotii se vor ingriji in mod obligatoriu ca sa ofere gratuit mirilor din partea bisericii cel putin un catehism, pentru ca tanara familie sa cunoasca invatatura ortodoxa. (Precizam ca aceste daruri pot fi decontate la gestiunea parohiei).
Veti comunica tuturor parohiilor si veti controla cu toata seriozitatea punerea in practica a prezentei.
Din incredintarea I.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor.


Această încercare a Mitropoliei de a "restabili" puterea sacrului în "taina cununiei" este sortită eşecului. Cu excepţia câtorva rude evlavioase, majoritatea nuntaşilor consideră slujba de cununie ca o corvoadă necesară de dinaintea chefului. Preotul are o singură dorinţă, să noteze în registru cununia (banul, bată-l...). Mirii au mai multă grijă de a da bine în poze şi pe film.

Dar pe însurăţei îi mai aşteaptă o surpriză: Comunicat de presă privind contribuţiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii şi înmormântări). Vorba lui Nothing: Cum naiba sa stabilesti tarife minime si maxime la "contributii benevole"?
Divinul "rochiei albe" este nu numai perimat de către "atei", ci de-a dreptul injosit de Biserica Ortodoxă Română, dreptul de a purta rochie albă devine un apanaj financiar...

Un singur zeu mai trimite perechea la biserică, zeul Spectacol...

11 aprilie 2010

Tehnici de manipulare - împărtăşania

Împărtăşania este un proces complex ce este susţinut de cele două entităţi ce participă: credinciosul, pe de o parte, şi biserica, reprezentată de duhovnic, pe de altă parte. Pentru înfăptuirea acestui protocol dorinţa trebuie să vină din ambele părţi, nu poate numai enoriaşul să se împărtăşească, trebuie ca preotul "să-i dea" împărtăşania.

Motorul acestui act este nevoia de a aparţine unui anumit grup a credinciosului, iar conştiinţa acestui fapt este gestul Sfintei Împărtăşanii. Momentul este fastuos pentru credincios, el primeşte premiul din mâna autorităţii reprezentată de preot. Gestul izvorăşte din primitivele manifestări sociale, când cel mai puternic împărţea prada în cadrul haitei. În cazul creştinilor prada este Hristosul, dar aceştia nu sunt originali, toate religiile, mai ales cele arhaice, subliniind dualitatea hrană-divinitate ca premisă a existenţei (vieţii). Faptul că înghite hrana ca parte a divinităţii sau pur şi simplu se hrăneşte cu divinitatea sa, canibalic, este doar o chestiune de formă, nu de fond.

Pentru premiu creştinul este dispus să arate "pocăinţă". Imaginea unui amărât ce scheaună pe lângă animalul ce controlează hoitul nu este mult diferită. Drept-credinciosul nu solicită împărtăşania, o cerşeşte. El se milogeşte pentru a primi bucăţica ce crede că îi dă viaţă. Şi nu o va primi până ce umilirea nu va fi completă, până ce corpul şi conştiinţa lui nu va fi la latitudinea puternicului preot ca reprezentant al Domnului.

Această umilire atinge sublimul paradox prin "asumarea" ei de către credincios. Toate "canoanele", mătăniile, rugăciunile şi daniile nu fac altceva decât să arate creştinului care este locul şi nivelul său. Nu există nici o intenţie de altruism din partea bisericii: Primirea Sfintei Împărtăşanii este strâns legată de Spovedanie chiar şi pe patul morţii. Cel care e inconştient nu mai poate face aceasta. De asemenea este legată şi de voinţa persoanei respective. Împărtăşania pe patul de moarte nu se refuză niciodată, cu condiţia însă ca muribundul să o ceară. Chiar dacă a cerut Împărtăşania înainte de a fi inconştient, nu poate fi împărtăşit un muribund, deoarece devenind inconştient nu poate marturisi păcatele. Preotul trebuie să fie cu luare-aminte la împărtăşirea muribunzilor inconştienţi, pentru a nu comite chiar un sacrilegiu. Cel inconştient este ca şi mort.

Adevăratul scop al împărtăşaniei nu este salvarea, nu este vindecarea, nu este nici măcar hrănirea. Este Spovedania. Este mijlocul prin care preotul devine şi mai puternic decât este. Având cunoştinţă de "păcatele" enoriaşului acesta poate induce sentimentul vinovăţiei transformând-ul într-un nimic. Preotul devine temut, creştinul devine insignifiant. Spovedania pleacă de la o premisă absurdă, manipulatorie. Nu există om fără păcate. Respiri? Eşti păcătos! Nu respiri? Tot păcătos eşti, dar nici nu te putem ajuta (de fapt dacă nu respiri nu te poţi spovedi).

Spovedania este cea mai perfectă formă de "intelligence". Securitatea comunistă e mic copil pe lângă instituţia Spovedaniei. Poate din cauza asta cei mai buni ofiţeri au fost recrutaţi din rândul clericilor. Anchetatorul este prietenul condamnatului. Condamnat - pentru că este vinovat din oficiu (prezumţia de nevinovăţie este doar o invenţie modernă). Din dragoste, pentru mântuirea lui, a păcătosului, "mărturisirea păcatelor" devine unealta şi arma prin care Biserica conduce lumea. Dacă nu îţi "mărturiseşti păcatele" eşti damnat, dar dacă le mărturiseşti eşti "salvat". Pentru că prin spovedanie preotul află nu numai intimitatea ta, ci şi pe a celor apropiaţi ţie. Spovedania mai fructifică o necesitate a omului, nevoia de exhibiţionism, de se arăta aşa cum este el în realitate, de a-şi da jos masca. Momentul spovedaniei devine sublim, credincioşii simt plăcere în a-şi prezenta fanteziile drept "păcate", preotul salivând deasupra secretelor aflate.

Salvarea vine abia după îndeplinirea canoanelor. Aici duhovnicul are putere deplină. Canonul impus este discreţionar, "secretul spovedaniei" impunând asta. Credinciosul nu are de unde să ştie dacă "pedeapsa" aferentă este conformă, nu are termen de comparaţie, este cu totul la mâna superiorului. Faptul că preotul a fost prietenul creştinului a trecut. Acum trebuie să plătească pentru plăcerea pe care a avut-o creştinul împărţind fanteziile sale cu preotul...
Abia apoi va primi cadoul mult râvnit, linguriţa cu Sfânta Împărtăşanie...

9 aprilie 2010

În faţa credinţei raţiunea nu are nici o şansă

În faţa credincioşilor, indiferent de religie, raţiunea nu are nici o şansă. Pentru că atacă cel puţin un principiu după care ne ghidăm noi, oamenii.

Acesta este principiul "nu accept să îmi spui că greşesc". Noi considerăm ca existenţa corespunde imaginii pe care o avem noi înşine despre ea. Dacă cineva (un raţional care ştie că realitatea nu este conform imaginii) ne comunică această inadvertenţă pur şi simplu avem repulsie faţă de respectivul. Reacţia este organică, în subconştient. Acolo apare sentimentul "ăsta mă face prost". Din acest motiv, de exemplu, una din cele mai importante lecţii pe care le primeşte un vânzător profesionist este să nu îl contrazică pe clientul potenţial. Şi mai ales să nu îl facă să se simtă inferior datorită lipsei de informaţii sau ideilor greşite pe care le are. Să nu îi spună că "greşeşte" - aşa apare vestita lozincă "clientul are întotdeauna dreptate". Parafrazând: "credinciosul are întotdeauna dreptate".

Aici se intră în fundătură. Apare un cerc vicios, cu cât raţionalul încearcă să explice realitatea cu atât credinciosul devine mai refractar. Iar o compensare a "perfecţiunii divinului" raţionalul nu are la dispoziţie (cum ar fi avut un vânzător profesionist o ofertă specială, o promoţie sau un discount).

Concluzionez că singurul moment în care realitatea poate fi prezentată complex, plină de carenţele inerente cunoaşterii umane, este cât omul este tânăr şi dispus să rişte "să facă greşeli". Atunci poate să "vadă" şi să "verifice" o existenţă care nu depinde de vreo divinitate. Din păcate în România realitatea prezentată ştiinţific este subţire: în primii 8 ani de şcoală avem aproximativ 70 de ore de chimie, 100 de fizică, 140 de biologie şi 280 de ore de religie... Mai mult decât oricare dintre ele...

De ce trebuie să se studieze religia în regim confesional în şcoală?

Primul motiv este motivul autorităţii majorităţii. Da, comunismul există! Toţi suntem egali, dar pentru a arăta asta trebuie să ne supunem majorităţii, ea dictează "cum" trebuie să fim egali. Pe vremea comuniştilor "clasa muncitoare împreună cu ţărănimea şi intelectualitatea" formau majoritatea. Şi majoritatea dicta, cine ieşea din sistem era blamat. Partidul Comunist avea grijă ca profilul clasei majoritare să fie păstrat cu sfinţenie, să nu se deterioreze şi să abdice de la ţinta stabilită,"mântuirea" prin a deveni un om nou, multilateral dezvoltat. Una din soluţiile prin care se năştea acest om nou era educaţia. De la cele mai fragede vârste li se inocula copiilor necesitatea şi infailibilitatea acestui deziderat. Nu exista sală de clasă fără "icoana" lui Ceauşescu. Avea toate atributele unui mesia, a suferit în închisori, a supravieţuit (înviat), deci era perfect pentru acest rol. Problema a fost că promisese omul nou pe lumea asta... Mare greşeală.

Majoritatea se numeşte "românii ortodocşi" (este definită de studiile de piaţă şi de recensăminte) şi este ancorată de adevăratul Mesia, Profetul Mahomed... Pardon, asta era din altă lecţie... Iisus Hristos (cu doi de i). În virtutea acestei majorităţi educaţia trebuie să se facă în scopul construirii omului nou multilateral dezvoltat... Pardon, iar am greşit lecţia... în scopul mântuirii.

Aici apare al doilea motiv dat de scopul educaţiei. După cum spun şi paradigmele educaţionale, trebuie să pregătim tinerii pentru a se adapta cât mai bine în societatea "lor", respectiv cea care va veni (viitoare). Şi cum cartea spune clar că va veni Apocalipsa şi Împărăţia lui Iisus, este aproape "facultativ-opţională" ora de religie. Ortodoxă, binenţeles, doar majoritatea ştie ce trebuie. Şi ce scop mai înălţător decât să-i pregăteşti pe copii pentru viaţa ce va să vină... pentru după moarte? Pentru că acolo este "adevărata realitate" chiar că nici nu mai are rost să faci cu ei pregătiri pentru "actuala iluzie", viaţa de zi cu zi... Chiar am de gând să fac propunerea de a elimina mai multe materii din programa şcolară, ineficiente din această perspectivă.

Astfel putem deduce al treilea motiv: tinerii să rămână în ţară. Am observat că străinii ăştia păcătoşi ne fură tineretul cu tot felul de avantaje diavoleşti: un trai mai bun, acces la descoperirile ştiinţifice, posibilitatea de realizare personală, fericire. Este la mintea cocoşului că dacă tinerii noştri nu vor avea cunoştinţele "vânate" de străini nu vor mai putea fi atât de uşor chemaţi. Ba dimpotrivă, chiar vor fi respinşi de societatea condusă de Marea Conspiraţie. Sper, pe aceste considerente, ca propunerea mea de a elimina ştiinţa din programa şcolară să fie luată în seamă.

Dar ce ne facem cu copii noştri care vor să plece chiar dacă conspiraţioniştii nu-i mai cheamă? Aşa apare al patrulea motiv pentru care trebuie să se regăsească în programa şcolară religia: morala creştin-ortodoxă. Viaţa după moarte este veşnică, fie în Iad fie în Rai. Pentru că noi dorim Raiul pentru copii noştri "trebuie" să le arătăm drumul către Rai. Şi acesta este un drum plin de chin şi de suferinţă, fără fericire (cum cred ei că văd la conspiraţionişti) şi încadrat de porunci. Asta este morala: "trebuie" să nu furi, "trebuie" să nu ucizi, "trebuie" să te crezi reprezentant al dreptei-credinţe. Oricum majoritatea (românii ortodocşi) consideră că este imposibil să le explici copiilor ideea "de ce este bine" să nu furi, "de ce este bine" să nu ucizi.

Al şaselea motiv de a studia religia este incapacitatea părinţilor de a decide ce este bine pentru copiii lor. Ştiu, nu vă vine să credeţi, dar aşa este. Părinţii ce fac parte din majoritatea care dictează nu ştiu că fac parte din această majoritate. Şi cum este dificil de a spune fiecărui părinte că el face parte din majoritatea care decide dacă să se facă sau nu religie în şcoală, pur şi simplu trebuie să se facă şi gata. Astfel părintele nu va trebui să ia decizii pentru copiii lui şi va face parte din majoritate chiar dacă nu ştie asta.

Mai era şi al şaptelea motiv, dar nu mai ţin minte care. Ceva cu bani, politică, vaccinuri, sclavi, toleranţă, Dumnezeu adevărat... ceva de genul ăsta...

7 aprilie 2010

Adevărata religie a românilor

Dintr-un reflex dat de supunerea tradiţională faţă de autoritate, noi, românii, ne declarăm creştini ortodocşi. Dar nu suntem. Ortodoxismul nostru este la nivel vegetativ, de înfăţişare, nu de trăire. Majoritatea - pentru că noi, românii creştin-ortodocşi, suntem majoritari - trăim manifestările religioase pentru că "aşa se face". Pentru că trebuie să fim în rând cu lumea. Habar nu avem dacă este sau nu corect, şi nici nu ne interesează. Nu ne interesează nici dacă este sau nu adevărat. Ceea ce ne interesează este mica lume ce ne înconjoară, de care suntem siguri că vom fi judecaţi. Judecata celor din jurul nostru este mai importantă decât orice credintă, mai importantă decât orice trăire. Şi facem exact ca orice alt supus ce îl vede pe dezbrăcatul împărat, dar caruia i se indică "conştiinţa" că acesta este îmbrăcat cu nişte haine minunate.

O fărâmă de realitate se mai găseşte în subconştientul nostru. Aşa că manifestările religioase, Paştele sau Crăciunul, cununia religioasă sau parastasul, se transformă în ceea ce sunt ele de fapt, momente de împărţire a prăzii în cadrul haitei. Pentru că asta se întâmplă la mesele ceremoniale sau la reuniunile "grataragiste" cu prietenii: se stabilesc regulile de împărţire, şi prin asta regulile sociale. Se împarte concret puterea. Sau iluzia ei.

Protocolul de Paşti începe cu salutul. Agresarea pe care o face "anunţătorul" veştii învierii este fără echivoc. Prin ton şi prin fermitatea imperativului "Hristos a înviat!" cel ce începe salutul face de fapt jocul stăpânului, arată că el este cel puternic. Această întâmpinare atât de scumpă "dreptcredincioşilor" are această dimensiune răsturnată a valorii. Este unul dintre puţinele momente când cel mic şi nevolnic îşi poate aroga sentimentul de superioritate. Acum el este "cel ce ştie" şi vrea să sublinieze acest lucru. În mod "normal" cel inferior salută primul, superiorul având libertatea de a catadicsi sau nu să răspundă. De data aceasta, având alături falsa idee a unei divinităţi, inferiorul nu mai cerşeşte un răspuns. El impune unul, previzibil de altfel, dar impus: "Adevărat a înviat!". Atât îi trebuie unuia să rişte un refuz al salutului, sau, mai grav, să răspundă altfel. Secondat de această iluzie a divinităţii, românul nostru se simte "dator" şi "îndreptăţit" să pună lucrurile la punct. Să se erijeze în purtător de adevăr, să îşi arate superioritatea justificată prin "dreapta-credintă", să exercite puterea.

De fapt aceasta este credinţa noastră, a românilor, convingerea că noi suntem cei puternici, cei drepţi, cei "mai buni decât ceilalţi". Acest "noi" este relativ, convenabil, elastic, în funcţie de fiecare. Acolo, în fiecare român se gaseşte originea religiei sale. El însuşi este punctul de reper, până şi divinitatea se raportează la propria persoană. Românul este propriul său Dumnezeu. Este singura credinţă, iar dacă cel de lângă are o altă opinie, cu siguranţă este greşită, a nostră fiind singura corectă şi prin asta "dreaptă".

Religia noastră este o religie viscerală, fiziologică. Nu are nimic comun cu divinităţile altora. Nu are nimic comun cu vreo divinitate. Senzaţia puterii este motorul credinţei, şi chiar a tradiţiilor. "Obiceiurile" tradiţionale, precreştine, supravieţuind prin sincretism cu creştinismul, nu mai au sacrul de la a cărei origini au plecat. Menirea lor acum este de a ne mângâia orgoliul. Divinităţile originale au fost ucise sau înghiţite de Dumnezeu şi al său Iisus, noii sfinţi creştini având palide asemănări cu ancestralele divinităţi.

Şi ce senzaţie mai perfectă a puterii putem trăi decât atunci când suntem primii care "luăm lumină"? Mai ales dacă este direct din avionul de la Ierusalim. Sau când oul nostru e mai tare decât al celorlalţi? Să fi cel dintâi, să fi "alesul".

Această religie de import ne-a acaparat. Noi, românii, condescenţi din fire, am acceptat-o fără să ne punem întrebări. Aproape fără să ne dăm seama. Tehnica a fost simplă. Dacă cineva îţi spune "Hristos a înviat!" ce te doare gura să răspunzi "Adevărat a înviat!"? Că doar nu cade cerul pe tine...

3 aprilie 2010

Creştinismul, una din religiile jeluirii

"Chipul Terrei este marcat de religiile jalei. În creştinism au atins o anumită valabilitate generală. Haita din care s-au ivit n-are o durată prea lungă. Ce a dat formelor de credinţă provenind din jale consistenţa lor? De unde provine persistenţa lor peste milenii?
Legenda în jurul căreia ele se formează este cea a unui om sau Dumnezeu care a pierit pe nedrept. Este întotdeauna istoria unei persecuţii, fie ea la vânătoare sau hăituire. Şi un proces nedrept poate fi implicat. Când este vorba de vânătoare, s-a greşit ţinta, vânătorul cel mai de seamă fiind lovit în locul animalului urmărit... Tocmai această moarte nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată, iar durerea provocată de ea este peste măsură de mare...

Se poate întâmpla - şi va fi cazul de mai târziu şi care nu mai este mitic - ca un grup de rude şi ucenici să poarte doliu după cel mort - cum a fost după Isus sau după Hussein, nepotul Profetului, martirul specific al şiiţilor.
Vânătoarea sau persecuţia sunt descrise în toate detaliile, este o poveste exactă, prezentată foarte personal; întotdeauna curge sânge, chiar şi în cea mai umană dintre toate patimile. În cea a lui Hristos lucrurile nu se desfăşoară fără sânge şi răni. Fiecare dintre acţiunile din care se compune patima este resimţită ca o nedreptate şi, pe măsură ce ne îndepărtăm de timpurile mitice, se accentuează tendinţa de a prelungi patimile şi de a le înzestra cu nenumărate trăsături omeneşti...

În jurul sfârşitului ei se formează o haită de jeluire, dar jeluirea are o notă specială: cel mort şi-a dat viaţa de dragul oamenilor, care îl plâng. Ei vor să-l aibă iarăşi viu...

Este momentul în care toţi vin grăbiţi din toate părţile şi oricine doreşte să jelească este binevenit. În aceste culte religioase haita de jeluire se deschide spre exterior şi se extinde, căpătând caracterul unei mase în plină creştere. Faptul se produce chiar la festivitatea consacrată mortului, atunci când patimile lui sunt reprezentate...

De ce se ataşează atât de mulţi oameni de practica jeluirii? În ce constă atracţia ei? Cu ce le ajută ea oamenilor? Cu toţi cei care se ataşează grupului, se întâmplă acelaşi lucru: haita de vânătoare sau de hăituire se absolvă de vină devenind o haită de jeluire. Oamenii au trăit ca persecutori şi tot în chip de persecutori trăiesc în continuare. Ei caută carne străină, o taie şi se hrănesc din chinul făpturilor slabe. În ochii lor se oglindeşte agonia victimei, iar ultimul ei strigăt, la auzul căruia ei se delectează, li se întipăreşte pentru totdeauna în suflet. Poate că cei mai mulţi dintre ei nu bănuiesc că odată cu trupul îşi hrănesc şi întunericul din ei înşişi. Însă vinovăţia şi teama lor interioară cresc neîncetat şi astfel, fără să-şi dea seama, ei jinduiesc după mântuire. De aceea se apropie de cineva care moare pentru ei, iar prin bocetele lor se simt ei înşişi ca nişte persecutaţi. Orice ar fi făcut, orice năpastă ar fi provocat, în această clipă ei se alătură suferinţei. Este o schimbare bruscă, cu bătaie lungă, a părţilor. Cel care moare îi eliberează pe oameni de vinovăţiile acumulate ale uciderii şi de spaima că moartea i-ar putea lovi pe ei înşişi. Tot răul făcut altora, un altul îl ia acum asupra sa; iar prin faptul că se ataşează de el cu fidelitate şi fără reţinere, toţi ceilalţi speră să scape de răzbunare.
Se dovedeşte în acest fel că religiile jeluirii sunt indispensabile pentru gospodărirea sufletească a oamenilor, atâta vreme cât ei nu pot renunţa la uciderea în haită...

Cea mai importantă din toate religiile jeluirii este creştinismul."

Elias Canetti - Masele şi puterea

1 aprilie 2010

Învierea, nevoia de a avea dreptate

Un răspuns la citatul de aici care susţine că învierea lui Iisus, miraculoasă şi "iniţial" neacceptată de către apostoli a fost motorul Bisericii Creştine. Se susţine şi faptul că învierea a fost motivaţia personală a ucenicilor de a propovădui noua învăţătură.

Oamenii judecă în raporturi de eficienţă. Tocmai, faptul că jertfiseră "totul" urmândul pe Iisus schiţează faptul că (apostolii) nu prea aveau ce pierde dacă "acceptau" învierea. Dimpotrivă, ar fi avut numai de câştigat. Chiar dacă o inventau. "Cercetarea personală" şi "îndoiala primară" sunt doar subterfugii psihologice pentru a susţine un fapt ce nu poate fi probat altfel (am văzut cu ochii mei, am pus mâna mea, pentru că la început nu am crezut dar acum cred şi trebuie să credeţi şi voi). Apostolii nu aveau prea multe soluţii pentru fundătura în care intraseră. Şi o "înviere" ar fi putut să salveze ceea ce mai putea fi salvat din schiţa noii morale sociale. În plan personal prin "înviere" îşi demonstrau că "investiţia" în Iisus nu este pierdută.
De fapt "adevărata" înviere a avut loc mult mai târziu, când Biserica a impus şi acceptat doar cele patru evanghelii care susţineau fără echivoc acest lucru, eliminând orice alte opinii ce lăsau loc îndoielii în această privinţă.


Protocolul învierii urmează fir-a-păr tehnologia miturilor de trecere prezente în mai toate religiile pământului. Creştinismul, din acest punct de vedere, nu este nicidecum original. Iar faptul că cei mai mulţi dintre noi cunosc numai "învierea" lui Iisus se datorează faptului că celelalte învieri sunt "falsificate", şi prin asta nedemne de a fi aduse la cunoştinţa enoriaşilor creştini.

"Mitul dezmembrării copilului Dionysos-Zagreus ne este cunoscut mai ales prin intermediul autorilor creştini. Cum era de aşteptat, ei îl prezintă efemerizat, incomplet, şi cu rea voinţă. Dar tocmai pentru că erau eliberaţi de interdicţia de a vorbi deschis despre lucruri sfinte şi secrete, scriitorii creştini ne-au comunicat multe detalii preţioase. Hera îi trimite pe Titani, care îl atrag pe copilul Dionysos-Zagreus cu nişte jucării, îl masacrează şi îl taie în bucăţi. Ei îi fierb părţile trupului într-un cazan şi, după unii, le mănâncă. O zeiţă - Atena, Rhea sau Demeter - primeşte ori îi salvează inima şi o aşează într-un sipet. Informat despre crimă, Zeus îi trăzneşte pe Titani. Autorii creştini nu fac aluzie la învierea lui Dionysos, dar acest episod era cunoscut de către antici. Epicurianul Philodemos, contemporan cu Cicero, vorbeşte despre trei naşteri ale lui Dionysos, prima din pântecul mamei sale, a doua din coapsa lui Zeus şi a treia când după sfâşierea de către Titani, Rhea i-a reunit membrele sfârtecate şi el a prins din nou viaţă." (Mircea Eliade)

"Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile (cina cea de taină). În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort (jertfa). În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui (învierea)." (Herodot)

"Cele două mari sărbători publice reactualizau anumite episoade ale mitului lui Osiris şi Isis. Prima, Navigium, sau Corabia lui Isis, deschidea perioada navigaţiei de primăvară. A doua, Inventio a lui Osiris, avea loc de la 29 octombrie la 1 noiembrie. După trei zile de post, de bocete şi pantomimă înfăţişând căutarea lui Osiris masacrat şi tăiat în bucăţi, şi după riturile de înmormântare practicate de Isis, urmau bucuria şi jubilaţia credincioşilor, când li se vestea că trupul zeului a fost găsit, realcătuit şi reanimat." (Mircea Eliade)

În marele său egoism omul religios crede că merită, în urma unor cazne, să fie ceea ce nu poate fi, să fie veşnic. Pentru asta îşi ucide divinitatea, înviind-o apoi, pentru a-şi demonstra valabilitatea speranţei sale. Şi asta o face, ritmic şi ritualic, indiferent de religia ce o adoptă...