29 mai 2011

Coliva - reminiscenţă păgână II

Prezentasem anterior câteva idei cu privire la colivă ca reminiscenţă păgână şi acum dezvolt tema, cu noi detalii ce pot susţine acestă ipoteză.

Mai întâi câteva consideraţii etimologice. Deşi în română termenul se presupune a fi existat încă de dinaintea creştinismului, actualmente dicţionarele indică ca provenind din slavul bulgar sau sârb (kolivo sau koljivo), deşi afinitatea fonetică indică grecescul antic kolliva. Înclin să cred că în zona greco-tracă cuvântul a coexistat în forme asemănătoare şi a reprezentat acelaşi lucru, fiind adoptat de limbile slave. În greaca veche însemnă chiar seminţe, având atât sens descriptiv cât şi valoric, fiind similar cu vocabula ce reprezintă ideea de panspermie, câteodată utilizându-se pentru colivă cuvântele greceşti sperma sau spora. Din acest motiv suprasolicit exerciţiul de imaginaţie şi afirm că acest cuvânt - coliva - este la origine trac, poate chiar daco-get, fiind adoptat de greci, apoi transmis slavilor sudici şi mai apoi celor nordici. Trebuie subliniat că slavii nordici folosesc cuvinte ca kutia sau sochivo pentru prăjitura morţilor.

O altă direcţie de cercetare se poate trasa în ceea ce înseamnă reţetă. Popoarele ce utilizează coliva în scop memorialistic şi religios folosesc ca ingredient pricipal grâul, dar unii îl asezonează cu diferite fructe, linte, susan sau alte cereale, chiar îl inlocuiesc cu orez (creştinismul ortodox japonez). Doar în balcani şi România reţeta a rămas oarecum originală (grâu fiert cu miere şi miez de nucă), câteva modernisme fiind adoptate din considerente economice: mierea a fost înlocuită cu zahăr şi s-au adăugat arome exotice şi cacao. Numai că aceste reţete erau utilizate şi de păgânii adepţi ai misterelor eleusiene, fiind aliment sacru în cadrul sărbătorii bahice de primăvară: Anthesteria. Atunci aceste alimente bazate pe seminţe şi cereale se ofereau morţilor ca formulă de îmbunare în vederea unei eventuale renaşteri, sărbătoarea fiind împletită cu orgii sacre în vederea sporirii fecundităţii. De altfel acestă sărbătoare a fost adoptată de latini sub numele de Rosalia, fiind mai apoi adoptată de creştini sub denumirea de Rusalii.

În altă ordine de idei putem sublinia specificul geografic al utilizării colivei: spaţiul balcanic. Mai puţin cunoscută în restul ortodoxiei (bisericile ortodoxe africane sau asiatice şi chiar în cea cea rusă) coliva este în schimb folosită şi de către grecii catolici sau de greco-catolicii români, chiar de unii evanghelici din Transilvania. Deşi acest lucru se poate datora influenţării acestora de către ortodocşi, coliva nu este un apanaj al întregii ortodoxii. Pe de altă parte nu este o practică încurajată de creştinismul catolic, deşi a fost adoptat de creştini cu mult înainte de Schismă. Conform legendei coliva a fost indicat să se consume la solicitarea unui arhiepiscop pentru a contracara intenţia împăratului Iulian Apostatul (355-363) de "a pângări" alimentele cu sângele jertfelor dedicate altor zeităţi (Iulian, supranumit Apostatul de creştini, a fost ultimul împărat necreştin al imperiului roman).
De ce nu toţi creştinii au această tradiţie? Deoarece diferenţele de dezvoltare a bisericilor creştine au favorizat sau defavorizat acest lucru. Prin definiţie Biserica Ortodoxă este o biserică necentralizată, fiecare patriarhie având o anumită libertate cultică. Acest lucru a făcut ca multe obiceiuri precreştine să supravieţuiască în unele zone ortodoxe, oferind astfel o particularitate specifică fiecărei biserici ortodoxe. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în catolicism. Acolo centralismul acerb a descurajat orice tendinţă de adoptare a unor obiceiuri neacceptate de conducerea papală. Aşa încât, chiar dacă obiceiul colivei a existat în zona tracilor vestici sau la creştinii occidentali, acesta a fost defăimat şi îndepărtat din cotidianul religios, tocmai datorită faptului că reprezenta o manifestare păgână, precreştină.

18 mai 2011

Modelul

Câteva evenimente au marcat mass media primăvara aceasta: nunta prinţului William cu Kate Midleton, beatificarea papei Ioan Paul al II-lea, execuţia lui Osama Bin Laden, divorţurile (Moni de Irinel, Pepe de Oana şi patronii de fotbal de soţiile lor) şi Paştele (ortodox şi catolic). Toate au avut un numitor comun, deşi nu pare. Nevoia de model.

Trăirea exemplară. Trăirea exemplară nu trebuie înţeleasă doar ca fiind o trăire ce trebuie urmată, ca fiind de excepţie, ci trăirea ce se desfăşoară în urma prezentării unui eveniment exemplar, în sensul de eveniment de reper. De fapt trăirea exemplară nu se datorează efortului celui ce participă decât în măsura în care copiază sau încercă copierea trăirilor anterioare sau a protagoniştilor reali. Trăirea exemplară este doar un avatar, o formulă a individului de a încerca să reediteze, în propria sa conştiinţă, evenimentul important. Această formulă de existenţă este comună tuturor oamenilor. Intenţia, chiar nemărturisită sau nici măcar conştientizată, este cea de a reedita existenţa, dar asta numai în măsura în care există repere recunoscute pentru ca existenţa să fie certificată. Din acest motiv ne agăţăm de modele, de exemple, de valori.

Binenţeles că valoarea exemplului este o problemă subiectivă. Fiecare are o anumită experienţă, şi prin asta un anumit număr şi un anumit tip de exemple de care se poate lega. Convieţuirea semenilor se realizează doar la nivelul în care modelele sunt recunoscute sau cel puţin discutate de participanţi.

Problema eventualelor critici, a delimitării valorilor, este rezolvată în cadrul religiilor. Pentru că acolo dictatul iniţiaţilor primează analizei. Exemplele oferite de religii sunt impuse, dogma fiind intransigentă. Din acest motiv sărbătorirea execuţiei şi a învierii cetăţeanului Iisus este la acelaşi nivel informaţional ca şi ştirea capturării, viu sau mort, a cetăţeanului Osama Bin Laden. Diferenţa este doar de religie. În timp ce unii îl plâng pe Osama, ceilalţi îl înfierează, reacţiile fiind rezultatul manipulărilor în ambele cazuri. Acelaşi lucru putem savura în cazul unirii unora (căsătoria) şi a destrămării celorlalţi (divorţurile). Apetitul pentru spectacolul informaţional este surogatul ce ne creează iluzia că trăim. Şi ne substituim, inconştient sau în subconştient, modelelor ce ne sunt livrate mediatic. Cu o efervescenţă dirijată cultural scuipăm pe unii sărutându-i pe ceilalţi.

Avem totuşi o minimă salvgardare, "credem" cu ardoare că doar ceilalţi se înşală, noi fiind de partea modelelor "corecte".