22 noiembrie 2012

Dubla măsură a creştinismului ortodox (şi nu numai)

Este interesantă atitudinea pe care o au activiştii anti-avort, în mare măsură creştini cu specific majoritar ortodox (la noi în ţară). Embrionul este "o fiinţă", "un suflet", "un înger nenăscut". Dar ce se întâmplă copiilor decedaţi înainte de a fi botezaţi? Aceştia nu primesc slujbă ca pentru un om "normal", botezat, ci un surogat eventual. Şi asta dacă şi numai dacă vreun popă acceptă acest lucru.
Altfel spus, copiii născuţi deja dar care nu au apucat a fi botezaţi nu sunt copii pe de-antregul. Embrionii sunt foarte preţioşi pe când oamenii nebotezaţi sunt mult mai puţin importanţi.


Câtă absurditate...

13 noiembrie 2012

Mitizarea - cazul Einstein

Albert Einstein a fost unul dintre cei mai importanţi fizicieni deoarece a pus bazele teoriei relativităţii, teorie ce se ocupă de manifestările materiei la gravitaţie şi viteză extreme. El a generat şi demonstrat valabilitatea vestitei sale formule ce spune că energia este masa ori viteza luminii la pătrat (E=mc2). A stabilit comportamentul luminii, ce are o valoare maxim limitată, de aproape 300 000 km/s. Teoria sa a venit în contradicţie cu "bunul simţ comun".

Dacă o persoană se îndreaptă spre stânga cu o viteză de 3 km/h şi o alta spre dreapta cu 3 km/h, viteza cu care se depărtează o persoană de cealaltă este de ...
3 km/h + 3 km/h = 6 km/h
Dar dacă un foton (particula de lumină) se deplasează faţă de sursa sa spre stânga cu 300 000 km/s şi un altul se deplasează în sens invers tot cu aceeaşi viteză (maximă) de 300 000 km/s, viteza cu care se îndepărtează un foton de celălalt este de ... nu, nu este de 600 000 km/s cum unii ar crede, ci tot de 300 000 km/s, aceasta fiind cea mai mare viteză din univers, inclusiv relativ la oricare punct din întregul univers. Pentru foarte multă lume nu este de înțeles acest lucru și este pur şi simplu dat deoparte, ca fiind o chestiune ce-i depășește. Dacă Einstein a spus, şi pentru că Einstein este considerat de mai toţi ca fiind un mare fizician, înseamnă că aşa e, chiar dacă noi nu înţelegem cu adevărat cum stă treaba cu teoria relativităţii.

Această atitudine este specifică omului obedient, angrenat în relaţii bazate pe credinţă şi nu pe cercetare, ce reacţionează la informaţii conform unor tare sociale şi psihologice: apelul la majoritate, apelul la autoritate, spiritul de turmă, tradiţionalism. Se ajunge astfel la o situaţie paradoxală. Deşi nu înţelege cu adevărat teoria relativităţii îl considderă pe părintele său ca fiind o autoritate absolută în domeniul fizicii şi chiar în alte domenii, cum ar fi cel al religiei. Ei bine, Einstein a greşit. Nu în privinţa teoriei relativităţii, ci a altei teorii științifice, în privinţa dualităţii materiei, de particulă şi undă concomitent, bază a fizicii cuantice. Toată viaţa Einstein a căutat să găsească şi să demonstreze existenţa unei "constante universale" ce ar fi soluţionat unele inadvertenţe (pe atunci se considera că universul era static, fără început şi fără sfârşit, Einstein îmbrăţişa această idee, iar în cadrul acelui tip de univers ar fi însemnat că totul trebuia să se fi prăbuşit în sine datorită gravitaţiei, ceea ce nu este adevărat). Ba mai mult, nu a acceptat niciodată evidenţele rezultate din teoria mecanicii cuantice, deşi acestea erau demonstrate, lansând (din cu totul altă poziţie decât cea invocată de creaţionişti) vestita sa replică "Dumnezeu nu joacă zaruri".

Aceste replici au dat apă la moară creaţioniştilor şi credincioşilor de tot felul, ce au găsit un motiv de a-şi asuma numele Einstein, implicându-l în fantastice şi mincinoase situaţii. Una dintre ele este mitul elevului ce dă replici profesorului "ateu". Probabil mai sunt şi altele.

Motivaţiile demersului de afiliere a numelui Einstein la concepţiile creaţioniste sunt diverse dar se rezumă în mare la două. Una ar fi transferul de valoare prin simpatie, adică dacă Einstein este atât de mare și valoros, în cazul în care a spus ceva ce avantajează imaginea mea despre lume dovedește că imaginea mea este cea corectă, deși nu am dovezile mele pentru a demonstra asta. Iar dacă nu a spus facem cumva să fii spus, sau să pară că a spus. A doua are un sens invers, de denigrare a demersului științific prin reinterpretarea unor atitudini a oamenilor de știință, mai ales a celor mai importanți, de preferat morți pentru a nu mai putea dezminți informația. Ceva de genul: degeaba consideri că știința este superioară credinței odată ce cel mai mare om de știință a avut o altă părere decât tine.

O altă replică utilizată de creaționiști mi-a fost reamintită de un prieten virtual, printr-un mail:
De ce ţi-am scris:
- de ceva timp stă în atenţia presei internaţionale celebra scrisoare a lui Einstein - o mostră colosală din geniul de bun simţ al lui Einstein. Anterior, se vehicula ca argument pro religios un aforism atribuit lui Einstein "Religia fără ştiinţă este slabă, dar ştiinţa fără religie este oarbă".
(Formularea corectă este exact invers „știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă”)
Ai informaţii privind originea acestuia - când şi în ce împrejurări a fost atribuit lui Einstein? Parcă nu prea se potriveşte, chiar şi în condiţiile în care Einstein a trăit o parte din viaţa în secolul 19 - atunci când religia era o regula socială şi era de bon-ton.
(Ca o paranteză, la "modă" pe atunci era să fii ateu, să îmbrăţişezi principiile socialiste şi să participi la manifestări antiguvernamentale.)
Trebuie să-i dau o veste proastă, cuvintele (dar așa cum sunt corectate de mine) sunt ale lui Einstein. Şi una bună, sunt spuse într-un anumit context (Science and Religion, Princeton Theological Seminary, 1939) ce schimbă radical datele problemei.
În traducere proprie sună cam așa:
Acum, chiar dacă tărâmurile religiei şi ale ştiinţei în sine sunt clar demarcate, totuși există între cele două puternice relaţii reciproce şi dependenţe. Dacă religia dorește a fi cea care determină scopul, fără nici o îndoială ea are de învățat de la știință, în sensul cel mai larg, deoarece asta contribuie la atingerea obiectivelor pe care și le-a asumat. Dar știința poate fi generată doar de cei ce sunt pătrunși de aspirația spre adevăr și înțelegere. Sursa acestui sentiment, totuși, izvorăște din sfera religiei. De asemenea există credința că regulile valide pentru existența lumii sunt raționale, sens ușor de înțeles. Eu nu pot concepe un om de știință autentic fără acea credinţă profundă. Situația poate fi exprimată printr-o imagine: știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă.

Aici se vede clar că sensul frazei (care este promovat de creaționiști exact invers) este deturnat. Religia, dacă nu are în spate cunoașterea științifică este un zero, nefiind în stare să slujească chiar scopului său declarat, de a da un sens existenței. Și știința suferă fără un fel „religios” în a aborda cunoașterea, rezultatele sale putând fi eronate, pe lângă adevăr, deci infirme. Religia poate fi periculoasă (și chiar este), deoarece din considerente dogmatice devine oarbă, și oarbă fiind asemuie dușmanilor săi ceea ce nu vede. Faptul că știința este infirmă fără acea dăruire sublimă a omului de știință nu este chiar atât de grav, eventual se poate întârzia un pic evidențierea adevărului.

În concluzie, deși Albert Einstein nu este un sfânt, nici nu este nevoie să devină unul. Genialitatea sa este raportată la teoria relativităţii şi la fizică, nu la toate celelalte aspecte. A fost un om cu bunele şi relele sale, cu evidenţe pe care le-a folosit revoluţionând fizica şi cu evidenţe pe care le-a refuzat, nefiind în stare să-şi depăşească anumite limite. Trebuie să-i fim recunoscători fără a-l diviniza.
Din punctul meu de vedere - pentru un creaționist Einstein a fost ateu.

PS: Credeți că numai religioșii umblă cu cioara vopsită? Nu. Și alții îi atribuie citate, două apărând chiar la mine pe blog.
"Fiecare stiinta este atata stiinta, dupa cata matematica contine". la Un profesor de religie analizează orele de religie și
"Valoarea morala a unui om nu se masoara prin convingerile sale religioase, ci prin inclinatiile afective pe care le-a primit de la natura." la Elevii la ce confesiune vor fi înscrişi din oficiu?

6 noiembrie 2012

Sfat pentru ora de religie

Bună :). Am 17 ani şi sunt tare curioasă cu privire la renunţarea la ora de religie. Sunt o eleva bună, deci nu cred că media la religie mă va ridica foarte mult, plus că mi se pare ipocrizie. Mama mea banuieşte că sunt atee, dar nu am avut niciodată o discuşie clară despre acest subiect. Şi nu sunt sigură că mi-ar semna cererea... Ideea e că noi chiar trebuie să învăţăm la religie. Avem lucrări bazate pe capitole din biblie care trebuie citite. Profesorul meu pare un om foarte de treabă, chiar un om cu caracter. Nu i-am deranjat niciodată ora, deci nu cred că ar avea de ce să se ia de mine când observă că eu nu-mi spun rugăciunea cu restul clasei. Dar de anul acesta facem bioetică cu dânsul. Este un opţional, iar când l-am ales anul trecut nu mă gândeam că toate temele pe care le abordăm sunt discutate strict din punct de vedere religios, deci de religie complet nu am cum să scap, însă mi-ar folosi mult un sfat cât de mic despre cum aş putea s-o rog pe mama să-mi semneze cererea.
Mulţumesc mult. L D.


Dragă L D,
Părinţii tăi sunt în primul rând prietenii tăi cei mai buni, chiar dacă nu ai acest sentiment. De altfel ei sunt la fel de "bătrâni" ca părinţi pe câţi ani ai tu, ei sunt părinţi de 17 ani, deci nu au cum să fie mai "experimentaţi" în a fi părinţi faţă de cât de experimentată eşti tu în a fi adolescentă. Poate chiar dimpotrivă, viaţa să le-o fi luat înainte şi să nu fi observat încă cât de mare ai crescut. Aici deja trebuie să-ţi intri tu în rol. Ei nu pot afla despre tine dacă nu le spui tu. Informaţiile care ar veni de la alţii ar fi trunchiate sau deformate, şi tu ştii cel mai bine ce-i cu tine şi ce vrei. Aşa că stai de vorbă cu ei. Fără teamă, chiar dacă reacţia lor iniţială va fi poate una de respingere (din instinct părinţii resping ideea că al lor copil a crescut).
Nu mi-ai spus nimic despre tatăl tău. Părinţii nu sunt identici, este posibil ca tata să fie aliatul tău în acest demers. De obicei taţii acceptă mai uşor eliberarea de cutumele religiei, bărbaţii sunt mai puţin religioşi decât femeile, poate şi datorită nevoii lor de independenţă ca semn de masculinitate.
Oricum, până nu împlineşti vârsta de 18 ani, legea, strâmbă fiind, te pune în situaţia de a fi la mâna părinţilor pentru a te scoate de la orele de religie. Deşi, tot legal, eşti încă de la 16 ani cu drept de a alege singură ce religie vrei să ai... sau să nu ai...
De altfel Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede la Art. 3:
“(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”.
Mai multe informaţii despre cum sunt acum prevederile legale în privinţa religiei în şcoală aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/09/religia-in-scoala-consideratii-juridice.html
Despre relaţia părinţi-copii în privinţa învăţământului doctrinar religios am scris aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/10/ora-de-religie-conflict-intre-parinti.html
Cât de defecte sunt acum orele de religie prezintă şi un profesor de religie, doctor în teologie aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/11/un-profesor-de-religie-analizeaza-orele.html
Prezintă-le părinţilor tăi situaţia, ajută-i să înţeleagă cât de "confesionale" sunt orele de religie şi că acestea nu te ajută să devi mai bună şi mai tolerantă, ci dimpotrivă.
Arată-le că efortul depus pentru a asimila informaţii despre un anumit cult nu te face mai credincioasă, ci dimpotrivă.
Şi mai ales explică-le că nu ei au greşit în educarea ta dacă tu ai devenit atee, ci chiar ora de religie în sine, ce intră în conflict cu toate celelalte cunoştinţe ştiinţifice.

Despre ora de bioetică... Ca principiu este un domeniu ce merită studiat, dar ca organizare este posibil să fie doar o formă de justificare a "moralei religioase" odată ce profesor este un teolog (preferam un filosof sau unul de ştiinţe sociale). Dar chiar şi aşa domeniul este valoros, eu nu l-aş rata şi aş învăţa în paralel chiar şi ceea ce nu prezintă profesorul, de plăcere.

Succes!

3 noiembrie 2012

Un profesor de religie analizează orele de religie

Gabriel Memelis este născut în 1967 la Ploieşti. Licenţiat al Universităţii „Politehnica" din Bucureşti (1992), Licenţiat (1996) şi apoi Masterat (1997) în teologie ortodoxă la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. Doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna" din Sibiu (2005), cu teza Creştinism şi personalism. Paradigma personalistă a spiritualităţii ortodoxe.
Autor al cărţilor: Caduceul lui Hermes. Modele mitico-religioase în opere literare şi Iniţiere în paradigma religiei. Coautor în vol. colectiv Perspective româneşti asupra ştiinţei şi teologiei cu lucrarea Asupra unui posibil model epistemologic al "contradicţiei vii". De la antinomia limbajului teologic la gradualitatea fuzzy.
Preşedinte al sucursalei Ploieşti a Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din România (A.D.S.T.R.).
Profesor titular de Religie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul" din Ploieşti (din 1998).
Iată ce ne spune acesta prin intermediul Adevărului referitor la

„Statutul actual al disciplinei religie - o analiză critică"

(sublinierile îmi aparţin)

Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi, la o simplă analiză atentă, că legislaţia care reglementează predarea religiei ca disciplină de studiu în şcolile de stat din România suferă de profunde şi dureroase vicii: este contradictorie în sine şi antieuropeană, fixând orei de religie un cadru confesionalist şi discriminatoriu.

Textul alineatului 1 al articolului 18 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 nu lasă loc altei interpretări: „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun (i.e., disciplină de studiu obligatorie, n.m., G.M.). Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii (s.m., G.M.)."

Aşa cum se poate lesne observa, acest text legiferează o confuzie nepermisă: aceea dintre învăţământul laic şi cel confesional. Afirmând că elevii participă la ora de religie în şcolile publice "conform confesiunii proprii", alineatul citat defineşte în mod explicit acestei ore - care se desfăşoară, aşadar, în cadrul învăţământului laic, sub toate formele lui - un statut strict confesionalizat. Spaţiul (şi timpul unei ore a) învăţământului public devine, conform acestei legi, unul în care religia ar trebui predată în mod diferenţiat elevilor împărţiţi după confesiuni. Implicit, conţinutului orei de religie i se anulează orice posibilă echidistanţă confesională, orice intenţie de generalitate şi deci de ştiinţificitate, calităţi indispensabile unei discipline predate în învăţământul laic; această oră de curs este aruncată, astfel, direct în arena diferenţelor (şi diferendelor) interconfesionale.

Ne aflăm, cu alte cuvinte, în situaţia în care însăşi Legea organică a învăţământului românesc aduce atingere gravă unuia dintre principiile fundamentale pe care s-a construit, practic, Europa modernă: principiul laicităţii statului (şi implicit învăţământului de stat), principiu care impune separarea Bisericii de stat, neutralitatea religioasă şi confesională a instituţiilor statului.

Se cuvine aici o precizare importantă, pentru a elimina riscul unei înţelegeri greşite: „laicitatea" nu înseamnă nici indiferentism religios, nici ateism militant sau adversitate între domeniul laic şi cel religios, ci doar distincţie ireductibilă şi neamestec reciproc între domeniul secular, aparţinând cezarului, şi „cele ale lui Dumnezeu" (cf. Luca 20, 25). Principiul laicităţii este, vreau să spun, întru totul conform cu Evanghelia (vezi şi Ioan 18, 36); aşa încât pledoaria pentru laicitate ne situează nu împotriva, ci în sensul şi în spiritul creştinismului, întrucât laicitatea este o vocaţie patentă a acestuia. Nici Iisus, nici apostolii Săi nu au folosit metoda anexării invazive a instituţiilor publice (inclusiv a şcolilor) pentru a-şi preda învăţăturile.

Prin urmare, aş îndrăzni să spun că această confesionalizare a orei de religie prezente în spaţiul public al învăţământului preuniversitar aduce deservicii Bisericii ortodoxe înseşi, reiterând greşeala - din păcate cu o prea îndelungată carieră istorică începând de la Constantin cel Mare - imixtiunii dintre domeniul laic şi cel religios, dintre spaţiul public şi cel privat. Nu vreau să intru aici într-o analiză teologică minuţioasă, dar trebuie să ne amintim că instituţionalizarea învăţăturilor lui Hristos - adresate întotdeauna numai unor persoane şi comunităţi private, care decid mai întâi în mod liber să-L asculte şi, eventual, să-L urmeze - în forma unei religii ad usum populi, transformarea Bisericii într-o instituţie de putere şi totodată de utilitate publică au dus, în timp, la erodarea creştinismului, nicidecum la întărirea lui. Or, ce este această amestecare a laicului cu religiosul, a publicului cu privatul în perimetrul unei ore a învăţământului laic altceva decât o nouă formă de instituţionalizare a creştinismului?

Revenind la articolul 18, alineatul 2 încearcă să salveze - însă cu preţul unei grave erori logice şi juridice care face întregul articol nul de drept - ceea ce anulează alineatul precedent, şi anume libertatea de opţiune (a)religioasă a elevilor. Precis, textul spune că „la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie". Se ajunge astfel într-o contradicţie explicită cu alineatul 1, în care religia era declarată „parte a trunchiului comun", adică disciplină obligatorie. Ne găsim în situaţia - inconsistentă logic şi juridic - în care consecinţa de facto a prevederii de la alin. 2 poate desfiinţa statutul de jure al orei de religie, stipulat la alin. 1: în cazul - deloc exclus, dat fiind faptul că pentru depunerea şi aprobarea cererilor nu se impune nicio motivare sau restricţie - în care toţi părinţii/tutorii/elevii ar depune cerere de retragere, ora de religie ar dispărea, literalmente, din orar şi din trunchiul comun.

Însă chiar dacă nu ar conduce, în realitatea de fapt, la consecinţa extremă a dispariţiei orei de religie, aplicarea aliniatului 2 al art. 18 poate provoca grave disfuncţionalităţi în managementul intern al unităţilor de învăţământ: direcţiunile acestora nu reuşesc decât cu greu să le ofere elevilor care renunţă la ora de religie - cu atât mai greu cu cât aceştia sunt mai numeroşi şi de la clase diferite - o activitate alternativă care să se desfăşoare în incinta şcolii, activitate care ar trebui să fie tot obligatorie de vreme ce substituie o oră din trunchiul comun.

Şi atunci ne întrebăm: cum, totuşi, inspectoratele şcolare judeţene au mai titularizat de-a lungul timpului pe catedre, în baza acestei legi, profesori de religie care pot rămâne oricând fără ore şi fără catedre?! Ca să nu mai vorbim de situaţia de-a dreptul penibilă în care sunt puşi aceşti profesori ajunşi, de cele mai multe ori, la domnia bunului-plac al elevilor care - numai pentru simplul motiv de a-şi mai decongestiona orarul zilnic - renunţă fără remuşcări şi fără motivaţii serioase la ora de religie.

Situaţia de fapt a predării religiei în şcolile laice este încă şi mai gravă: în temeiul acestui articol de lege antieuropean şi invocând majoritatea ei confesională în rândurile populaţiei din România, Biserica Ortodoxă Română a confiscat, practic, mediul laic al învăţământului de stat pentru a face ceea ce ar fi normal doar în cadrul comunităţilor sale parohiale sau, cel mult, al propriilor şcoli de teologie: anume, învăţământ religios confesional. Desigur, B.O.R. invocă aici majoritatea sa socială în rândurile populaţiei din România. Însă, chiar admiţând acest fapt şi trecând peste problema dacă această « ortodoxie majoritară » a populaţiei este reală sau mai degrabă una cutumiar asumată, formală în exerciţiu şi simplu declarativă la nivelul angajării, ne putem măcar întreba: invocarea majorităţii confesionale poate să anuleze principiul fundamental al laicităţii statului (şi învăţământului de stat)?

Ora de religie în şcolile publice din România a devenit, de facto, o anexă catehetică a ortodoxismului, ceea ce nu face deloc cinste orthodoxiei - proclamate, măcar prin denumire, păstrătoare a rectitudinii închinării şi implicit a învăţăturilor lui Hristos (printre care - ar fi normal, cum am văzut - şi a principiului laicităţii. Disting între orthodoxie „dreaptă slăvire" şi ortodoxism, ultimul fiind versiunea ideologizată, formalist-tradiţionalistă şi monumentalizată idolatru a primei.). Şi această anexare se întâmplă în timp ce elevii care aparţin altor confesiuni sunt expediaţi să participe la ora de religie în cadrul propriilor comunităţi confesionale, aşa cum este, de altfel, firesc şi legal pentru un învăţământ laic. Dar ne putem întreba din nou: de ce nu se aplică această normalitate şi ortodoxismului, mai ales în condiţiile în care aceeaşi Lege a Educaţiei Naţionale prevede, la art. 7 alin. 1, că prozelitismul religios este interzis în şcolile de stat?

În fine, accentul confesionalist-ortodoxist al orei de religie din învăţământul public românesc este acutizat de programele şi manualele şcolare care au fost impuse elevilor, la insistenţele şi de către "specialiştii" Patriarhiei Române şi pe care, din păcate, Ministerul de resort le girează în continuare. Aceste "suporturi de predare" prezintă religia creştină într-o manieră ermetic închisă confesional, prozelitistă şi cu totul neştiinţifică, de Ev Mediu balcanic, calchiind practic conţinuturile unor programe şi manuale - ele însele anacronice - care încă se mai predau în şcolile teologice ortodoxe din România. Predarea religiei în această manieră şi după asemenea "surse" nu poate avea - şi nu are în realitate - alt efect asupra elevilor decât îndoctrinarea prost disimulată, suprasaturaţia catehetică şi "dresajul" ritual.

Există o ieşire din această situaţie? Protestele din ultimul timp, care s-au făcut auzite prin intermediul unor O.N.G.-uri, arată că problema este reală şi că există o reacţie sănătoasă a corpului social. Din păcate, soluţiile propuse sunt fie prea punctuale - accentuând excesiv rolul decizional al părinţilor asupra orei de religie sau schimbarea (mai degrabă cosmetizarea) unor manuale prea terifiante prin conţinut, fie pleacă de la premisa că, în cazul orei de religie, cea mai bună schimbare este eliminarea.

În ce mă priveşte, afirm că eliminarea orei de religie nu este nicidecum o soluţie; se impune doar modificarea cadrului legislativ şi didactic în care se desfăşoară această oră, în sensul aducerii lui la un format laic. Un enunţ de lege care ar elimina contradicţia internă a celui actual şi ar integra principiul echidistanţei religioase şi confesionale a învăţământului într-un stat laic, ar comunica limpede că participarea elevilor la orele de religie nu este condiţionată de adeziunea lor religioasă, nici nu îşi propune să o determine dacă ea nu există; că majoritatea sau minoritatea socială a unei confesiuni nu constituie un argument pentru discriminarea elevilor, nici pentru confesionalizarea orei de religie.

Mai mult, văd ca obligatorie şi schimbarea denumirii actuale a acestei ore, o denumire care - prin rezonanţa ei echivocă - contribuie în primul rând la apariţia unor justificate suspiciuni de prozelitism mascat din partea părinţilor şi elevilor. Un nume ca „ştiinţa religiilor", de pildă, care aparţine nomenclatorului disciplinelor academice pe plan european şi care declină explicit intenţia de a prezenta religiile într-un mod adaptat învăţământului laic, ar fi mult mai potrivit. Programele, metodele şi conţinuturile de predare s-ar adapta, la rândul lor, acestei noi denumiri, expunând religiile într-o manieră generală, ştiinţifică, interdisciplinară şi interreligioasă; ele ar da elevilor posibilitatea unui studiu obiectiv, relaxat şi „necolorat" confesional al religiei.

prof. Gabriel Memelis,
Colegiul Naţional „Mihai Viteazul" din Ploieşti


Textul de faţă constituie, pe fond, substanţa unui memoriu pe care l-am adresat de curând ministrului educaţiei, memoriu în care am propus şi soluţii concrete pentru modificarea statutului juridic şi didactic al religiei în şcolile publice. Unele fragmente sunt preluate din articolul meu „Ora de religie, cui prodest?", publicat în revista electronică Oglindanet a scriitorului şi patrologului Cristian Bădiliţă.


Subscriu!
Comentarii?

1 noiembrie 2012

Ateul - un bestseller

A treia ediţie a Bibliotecii Vii din Braşov s-a desfăşurat sâmbăta trecută, în 27 octombrie. Cum deja a devenit o tradiţie, invitat fiind, am participat în rol de carte vie în rafturile bibliotecii. Am avut o companie deosebită, organizarea a fost foarte bună şi promovarea evenimentului excelentă. Iată rafturile cărţilor:
Nu voi discuta despre manifestare în sine, excelentă de altfel, ci strict despre propria-mi experienţă.
După cum se vede ateii sunt cărţi rare. Nu au nici semne exterioare şi nici manifestări care să le trădeze concepţiile, deci sunt greu de identificat printre oamenii "normali". Dar sunt rari în România după cum şi recensământul o arată: doar 21.196 atei din 19.043.767 persoane (unul la o mie). Această penurie face ca ideea de om lipsit de Dumnezeu să fie dacă nu spectaculoasă, cel puţin interesantă, lucru ce m-a bucurat. Şi am avut cititori, după cum scriu ziarele vremii:
„Deţinutul“ şi „Ateul“, cele mai citite „cărţi“ la Biblioteca Vie - Monitorul Expres
Printre cele mai răsfoite „cărţi vii” au fost, ca şi în ediţiile precedente, personajele care întruchipează deţinuţii, homosexualii şi ateii, dar la mare căutare au fost şi „vindecătorii”, care promovează terapiile alternative. - Transilvania Expres
Mare succes au avut Cărţile vindecătoare, la strânsă concurenţă cu Ateul. - Bună Ziua Braşov

Deşi mai mult am fost eu citit de ceilalţi, am încercat totuşi să-mi citesc cititorii. Şi am descoperit că mult mai multe persoane sunt atee decât cele ce se declară aşa în public. Este şi normal asta odată ce raportarea la divinitate este o problemă personală, ateii nefiind obligaţi în vreun fel să "demonstreze" apartenenţa prin cine ştie ce manifestări, cum este cazul credincioşilor. Ei nu sunt obligaţi să se închine când trec pe lângă o biserică, nu trebuie să poarte cruciuliţe sau să pună peştişori din autocolant pe maşină, după cum nu sunt obligaţi nici invers: să nu participe la manifestări religioase sau să nu-şi facă cruce când intră în biserică. Este treaba lor, personală, şi nu intervine nimeni pentru a reglementa această conduită.

Tinerii au fost cei mai activi cititori, deşi am avut şi persoane mai vârstnice. Şi am observat că pe măsură ce şcoala urmată de aceştia era mai pauperă, cu elevi mai slabi şi cu rezultate mai scăzute, şi "credincioşenia" elevilor era mai mare. De exemplu în liceele de top, deşi elevii lor frecventează orele de religie, au o altă abordare a religiozităţii şi consideră religia inoportună şi ineficientă, mulţi dintre ei fiind de fapt atei sau areligioşi. Asta probabil şi pentru că au răspunsuri ce nu implică apelul la divinitate, motivate ştiinţific. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu elevii prea puţin pregătiţi, mulţi fiind chiar habotnici, dar numai datorită lipsei de informaţie şi a îndoctrinării şi nu pentru că nu ar fi capabili de judecată raţională.

Dar cea mai surprinzătoare situaţie pentru mine a fost replica unui profesor de română, ce venise cu elevii săi (citez din memorie): De asta v-am pus să staţi de vorbă cu ateul, să vedeţi şi să înţelegeţi ce înseamnă argumentarea realizată corect.
Am ajuns material didactic...