28 mai 2013

Utopia

Freija lansează provocări:
"Dragii mei, astazi, că tot e luni și avem mintea odihnită, vă propun un exercițiu de imaginație:
Dacă v-ar chema NASA și v-ar spune: "Ne-am săturat de tine și vrem să pleci de pe planetă. Avem o planetă foarte asemănătoare cu pământul, e a ta, fă ce vrei cu ea.", ce ați face? Ce ați lua cu voi? Cum ați construi societatea, și cu cine? Cum ar arăta o lume făcută după chipul și asemănarea voastră?"

Mda. Interesant exerciţiul. Dar soluţiile colegilor de pe facebook sunt fie utopice, fie aiureli. Poate cel mai aproape de adevăr e Mefisto Mefisto ("Traim in cea mai buna din lumile posibile" ), restul, inclusiv eseul Freija Vanir, sunt fără fundament. Doar utopii. Bine, poate că utopii am considera şi "lumile" la care se lucrează concret, cum este programul de colonizare marţian. Sau acţiunile ecologice. Sau cele sociale, religioase, politice, culturale etc.
Ce frapează este intenţia, justificabilă şi de înţeles, de a construi o lume după chipul şi asemănarea noastră, o lume "perfectă". De ce este perfectă această iluzie? Deoarece această lume deja există, este imaginea pe care noi am construit-o, virtual, în creierul nostru, şi care reprezintă, mai mult sau mai puţin corect, realitatea la care avem acces . Doar că, virtuală fiind, o putem sintetiza fără asperităţile şi inconvenientele evidenţelor ce contrazic "perfecţiunea" dorită.
Aşa că Utopia devine, încet încet, scop.

Cum arată Utopia mea? Mai întâi că nu e perfectă, e perfectibilă. Va suferi, cu certitudine, de selecţie. Selecţie naturală. De evoluţie. Evoluţia creează soluţii mai bune decât cele iniţiale, chiar şi filosofic privind lucrurile.

Nu mă consider o configurare eficientă pentru a-mi pune în practică ideile aproape perfectibile, deci solicit din start mai multe lumi de probă, pentru a exersa înainte de a decide asupra anumitor soluţii. Un creator va genera o creaţie şi mai performantă în urma experienţei unei prime creaţii. Aşa că, Dumnezeu de sunt, tot voi realiza o a doua creaţie mai bună decât cea iniţială. De câte încercări am nevoie? Infinitul ar fi o valoare suficientă.

Pe de altă parte sunt leneş, doresc ca aceste lumi să-mi fie puse la dispoziţie deodată. Asta înseamnă că lumea respectivă de fapt are o mulţime de istorii, concomitent, doar cea evidenţiabilă, adică doar cea care funcţionează, urmând să devină soluţia. Pentru asta nici măcar nu trebuie să-mi bat capul cum să fie fiecare dintre ele. Având la dispoziţie un număr nelimitat de soluţii, toate desfăşurându-se concomitent, este iraţional să încerc o soluţie personală, subiectivă, când stau la dispoziţie nenumărate altele, poate mult mai bune decât cea pe care o gândesc eu. Aşa că şi aici rolul meu demiurgic este prea puţin necesar.

Ce este totuşi absolut necesar? Să vreau. Să doresc acestă lume. Şi pentru ca asta să se întâmple înseamnă că eu trebuie să exist. Vreau, deci exist. Se pare că umanismul este cheia tuturor utopiilor. Indiferent ce-o fi însemnând umanismul ăsta. Pentru că umanismul de azi nu este la fel cu cel de ieri. Şi cu certitudine nu va fi nici măcar pe departe asemănător cu cel de mâine. Cei ce consideră că sunt unele concepte general valabile, că anumite lucruri sunt veşnice, le dau o veste tristă, veşnicia nu există.

Am zis.

11 mai 2013

Evoluţie sau involuţie?

Universul este mişcare, nemişcarea este un nonsens.

Mişcarea generează selecţie conform legilor fizicii (gravitaţie, electromagnetism, forţa atomică tare, forţa atomică slabă).

În baza legilor fizicii atomii se conectează generând molecule, de aceste legităţi se ocupă chimia.

Dinamica chimică, în anumite condiţii selective, duce la generarea de molecule complexe, autocopiative, purtătoare de informaţie (propria lor imagine, adică planul după care să se replice). Aceste molecule organice putem spune că au viaţă. Dacă au şi ceva proteine care să le delimiteze de mediu şi capacitatea de a folosi materialele aflate la îndemână pentru a se reproduce le definim ca organisme vii.

Indiferent cât de performantă este tehnologia de autocopiere a moleculelor vieţii (ADN), pot apare mici modificări, erori de copiere. Acestea sunt baza selecţiei naturale. Viaţa este supusă selecţiei naturale, biologice, organismele mai complexe şi prin asta mai stabile în mediul respectiv supravieţuind "în detrimentul" celor mai puţin adaptate sau adaptabile. Cu cât un organism este mai simplu cu atât mai repede o eventuală schimbare de mediu îl poate distruge.

Selecţia organismelor complexe urmează şi ea un traiect de eficientizare, în funcţie de provocările mediului şi nişele ecologice existente.
Din acest punct de vedere putem spune că aceste sisteme sunt intenţionale. Noi le investim cu o intenţie, intenţia de a supravieţui. O piatră ce cade pe sol nu are intenţia de a cădea pe sol, dar ca sistem pare un sistem intenţional, deşi pentru asta este de ajuns să înţelegem mecanismul gravitaţiei. Vieţuitoarele nu au intenţia de a genera urmaşi mai evoluaţi decât ele dar faptul că doar cei adaptaţi mediului supravieţuiesc ne face să investim sistemul de reproducere al acestora cu intenţia de a genera evoluţie biologică, noi generaţii mai performante decât părinţii din care se trag.

Organismele ce compun o populaţie sunt în competiţie chiar unele cu altele, nu numai cu hrana şi prădătorii lor. În această competiţie apar situaţii, datorită mutaţiilor ce pot favoriza asta, în care o parte a populaţiei preferă o altă hrană sau un alt mediu, migrând. În timp apar atât de multe mutaţii încât are loc speciaţia, adică fenomenul prin care o anumită specie se ramifică de fapt în două sau mai multe specii, cu indivizi ce nu se mai pot reproduce împreună. Această selecţie ce produce organisme mai performante, mai adaptate mediului respectiv, deci diferite, a fost definită cel mai bine de Charles Darwin. De ce asta este evoluţie şi nu involuţie? Pentru că acele organisme devin mai complexe şi prin asta mai stabile în mediul respectiv, precum şi la provocările de schimbare de mediu. Apariţia unui organ suplimentar nu face ca organismul să involueze, ci să evolueze, el are un plus de complexitate. Este adevărat că unele organe nefolosite, în timp de generaţii, se atrofiază, deoarece efortul energetic pentru a le păstra este ineficient, dar coplexitatea câştigată în alte direcţii se va conserva şi se va transmite mai departe urmaşilor. Omul nu se va transforma înapoi în maimuţă, dar maimuţa îl poate ajunge din urmă.

Unele organisme sunt capabile să genereze imaginea mediului în care trăiesc, devenind mai performante în a supravieţui decât cele ce acţionează strict la modificările de mediu. Această situaţie le permite să facă previziuni, să adopte anumite comportamente ce le favorizează în momentul în care mediul se modifică. Această atitudine o au animalele, mai ales animalele cu sistem nervos. Pe măsură ce sistemul este mai complex apare şi posibilitatea de a construi o imagine nu numai a mediului ci a propriei fiinţe, o minte, o gândire. Acesta este un avantaj ce se traduce printr-o situaţie în care se generează nu numai imaginea mediului ci şi imaginea propriului organism în mediu, adică un fel de joc virtual, în care anumite probleme de supravieţuire sunt pre-rezolvate, în condiţii de securitate. Acest lucru îl fac mamiferele superioare, printre care şi omul.

Dar omul mai are un avantaj evolutiv. Conştientizarea situaţiei de intenţionalitate. Individul uman ştie că ştie. Şi mai ales ştie că sunt şi alte fiinţe care ştiu. Şi ştie că acele fiinţe ştiu şi ele că el ştie. Omul are conştiinţă. Asta dezvoltă şi mecanismele sociale de tipul moralei.

Faţă de toate celelalte vieţuitoare noi mai avem şi capacitatea de a înţelege aceste mecanisme, de a le conştientiza, de a conştientiza că modificăm chiar mediul în care existăm şi chiar pe noi înşine. Toate organismele modifică mediul. Oxigenul în mod liber nu a existat înainte ca plantele să-l elimine ca reziduu, şi nici munţii de calcar înainte ca miliarde şi miliarde de miliarde de scoici şi melci să moară şi să-şi depună cochiliile lor pe fundul mărilor. Suntem primele minţi în care gândul că modificăm mediul şi implicit pe noi se poate înfiripa, şi asta ne face extrem de responsabili.
Această responsabilitate generează de fapt posibilitatea de a modifica mediul şi pe noi înşine în mod conştient, intenţionat.
Am devenit capabili să modificăm universul, deşi suntem un produs al lui.

În ultimă instanţă evoluţia este mecanismul prin care universul află de sine însuşi.

Fericiți cei săraci cu duhul

Iată ce spune un „anonim”:
Nu exista incompatibilitate intre stiinta si religie. Stiinta explica legile pe care Dumnezeu le-a lasat ca aceasta lume materiala sa functioneze.

La o anumită situație există cel puțin un răspuns. În cazul în care răspunsul se rezumă la „acolo este Dumnezeu” putem spune că am găsit răspunsul universal, se potrivește oricărei întrebări. Numai că în baza acestui răspuns nu vom putea face predicții, nu putem să știm ce va urma (numai Dumnezeu știe).
Dar mai avem la îndemână un instrument, cunoașterea de tip științific. La o anumită situație corespunde un răspuns la care se pot face predicții, în baza acestuia putem genera un model al realității care chiar funcționează, culmea, fără a mai apela la soluția Dumnezeu. Aceste răspunsuri sunt supuse unei selecții riguroase, dacă ipotezele se confirmă, rezultatul poate fi luat în considerare și folosit. Dacă nu, acele ipoteze sunt date deoparte, sunt eliminate din ansamblul informațional ce construiește imaginea realității.
Încet încet, Dumnezeu a ajuns să mai conteze doar la limita cunoașterii noastre. Dar nu pentru că acolo este Dumnezeu însuși, ci pentru că nu suntem în stare să găsim alte răspunsuri, raționale și funcționale, libere de divinitate.

De fapt, la o întrebare cu privire la anumite lucruri greu de descifrat cu informațiile și tehnologia actuală, mi se pare mult mai de bun simț să răspunzi „nu știu” decât să fii infatuat în mod gratuit, emițând orgolioasa propoziție „Știu, e Dumnezeu”, mai ales că nu ai nici o dovadă care să-ți susțină afirmația.

Pentru a fi mai aproape de sensul gândirii tale încearcă un exercițiu: înlocuiește cuvântul Dumnezeu cu o altă noțiune, de exemplu Moș Crăciun. Să vezi că totul se potrivește la fel de perfect. Și dacă la limita cunoașterii tale este Moș Crăciun și nu Dumnezeu, dacă această permutare este posibilă, rezultă că Dumnezeu nu este altceva decât o noțiune lipsită de valoare, putând fi înlocuită cu orice fel de creație a imaginației noastre.

Cum apelăm la surogatul divin? Când facem asta? În orice moment? Atunci ne întoarcem la situația inițială, lucru dovedit nefuncțional. Doar când suntem depășiți? În acest caz persoanele ce au mai multă informație științifică înseamnă că au mai puțin Dumnezeu. Sau altfel spus, pe măsură ce cunoaștem mai multe în mod rațional, științific, cu atât mai mult ne îndepărtăm de Dumnezeu. Și atunci unde este Dumnezeu? Fiecare are o limită personală. Dacă fiecare pune divinitatea unde nu mai e în stare să pună informație științifică înseamnă că Dumnezeu e relativ, subiectiv, depinde de cum vede fiecare. În acest caz cel mai prezent Dumnezeu este în capul celor ce au cea mai puțină informație științifică. Vorba aia: „Fericiți cei săraci cu duhul.

8 mai 2013

Săraca Biserică

O ştire cu privire la o presupusă infracţiune: Părintele Andrei, pe numele său real Sorin Matei Filip, a devalizat caseria Mănăstirii Bobota, conform purtătorului de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Sălaj, Tincuţa Dumuţa, în urma sesizării făcute de Părintele Egumen Mina Pletosu, stareţul schitului.

Că morala creştină este egală cu zero sau că mediul religios nu creează persoane corecte ştim demult. Ce doresc să subliniez este valoarea furtului, ce se traduce în sumele ce sunt strânse de la enoriaşi, fără control, în cadrul instituţiilor de cult. În cazul în speţă sunt 20.000 de lei (200 milioane lei vechi) şi 1.200 de euro. Valori "produse" de cei şapte călugări în aproximativ o lună. Adică cam 800 de euro pe cap de călugăr, curat, fără impozite şi după scăderea cheltuielilor, bani "rămaşi" pentru pictura bisericii. Vă întreb şi eu pe voi, stimaţi enoriaşi, care este venitul vostru lunar, cât plătiţi taxe (şomaj, sănătate, pensie, impozit tradus în educaţie, poliţie, armată, aparat de stat etc) şi cât vă mai rămâne "plus" pentru zugrăvit?

Şi ca să înţelegeţi că impozitul ce trebuie plătit contează, iată o întâmplare ce chiar Mănăstirea cu pricina o notează pe propriul site (ortografie originală, sublinierea mea):
Incercare Dumnezeiasca –
Dupa saparea fundatiei la 2.20 m peste credinciosii care lucrau la manastire a venit o incercare mare – in vara anului 2004 a fost o perioada extrem de ploioasa , cu ploi torentiale care nu mai conteneau a se oprii. Din cauza ploilor funfatia a inceput a se umple de apa. Dupa ce ploaia s-a mai oprit s-a cerut ajutorul serviciului de aparare civila Zalau care au venit si au scos apa din fundatiile manastirii. Dupa cateva zile de soare, pe cand se credea ca se pot apuca de lucru a venit din nou o perioada in care ploile curgeau siroaie. Unii dintre credinciosi si-au pierdut speranta ca se va mai putea face ceva la accea fundatie. Dar Parintele Pahomie i-a indemnat la rugaciune pe toti credinciosii si astfel dupa inca cateva zile s-au putut relua lucrarile.
“A fost o incercare Dumnezeiasca la care au participat satenii de la mic la mare” – Pr. Padureanu

Aţi priceput? Credeţi că instituţia numită apărare civilă a primit ceva de la mănăstire? Probabil un mulţumesc, şi ăsta cu o jumătate de gură, doar apa a ieşit din fundaţie mai întâi "cu voia Domnului", şi apoi cu munca şi instalaţiile pompierilor.
Şi acum, cine credeţi că se ocupă de găsirea făptaşului? Domnul Dumnezeu? Ba. Poliţia. Poliţie plătită din banii altora, nu al călugărilor. Ei sunt mult "prea sfinţi", ei nu plătesc nimic. Şi ce dacă "utilizează"? E dreptul lor...
Sunt curios. Cum demonstrează sfinţiile lor fără de scripte (contabile) suma deturnată? Vor fi crezuţi pe cuvânt?