Articolul se leagă de cel
anterior, în sensul că trebuie aflat în prealabil de ce Dumnezeu este o memă și cum funcționează replicarea memetică.
Dar cum viața o ia înaintea gândirii mele limitate, provocarea a venit din spațiul multifuncțional al facebook-ului, de
aici:
„poate Dumnezeu sa faca o piatra atat de grea incat sa nu poata sa o miste/ridice?”
Un frumos răspuns îl dă
Avram A Nitu:
Atotputernicia lui Dumnezeu înseamnă puterea de a face tot ce e intrinsec posibil, nu de a face intrinsec-imposibilul. Lui Dumnezeu îi poţi atribui miracole, dar nu şi lucruri fără noimă. Asta nu înseamnă o limitare a puterii sale. Spunînd „Dumnezeu îi poate da făpturii liber-arbitru şi în acelaşi timp îi poate refuza liberul-arbitru”, n-ai reuşit să spui nimic despre Dumnezeu; combinaţiile de cuvinte fără sens nu capătă dintr-o dată înţeles doar fiindcă aşezăm înaintea lor cele două cuvinte „Dumnezeu poate”. Rămîne adevărat că toate lucrurile îi stau în putinţă lui Dumnezeu: imposibilităţile intrinseci nu sunt lucruri, ci non-entităţi. Nu-i stă în putere lui Dumnezeu mai mult decît celei mai slabe dintre creaturile Sale să ducă la îndeplinire deodată două alternative ce se exclud reciproc; nu fiindcă puterea Sa ar întîlni un obstacol, ci fiindcă lucrul lipsit de noimă rămîne lipsit de noimă, chiar atunci cînd i-l atribuim lui Dumnezeu.
Bună pledoaria!
Iată și răspunsul meu:
Dacă Dumnezeu se supune reglementărilor raționale, a acțiunilor cu sens, atunci ar fi trebuit și să-și recunoască limitele și să-l reconstruiască pe Adam. Nu de alta, dar acesta a ieșit cam greșit, odată ce a căzut în păcat. În plus, întotdeauna un bun creator va face o a doua creație mult mai performantă decât prima, având la îndemână experiența câștigată. De ce nu a făcut asta? Pentru că mitul Dumnezeu nu a trebuit, la nașterea sa, să rezolve aceste tipuri de raționamente. Aceste raționamente au apărut abia când umanitatea și-a dat seama că Dumnezeu este unul dintre mituri, exact ca și Zeus, Zarathustra, Zamolxis sau Quetzalquatl.
Și totuși, poate Dumnezeu să construiască o piatră pe care nici el însuși să n-o poată ridica?
Răspunsul este DA!!!
Dar nu dacă este Dumnezeu ca imobila și dogmatica idee a unei divinități „perfecte” ci dacă este una dintre cele mai fascinante și extraordinare situații naturale, dacă este viu, dacă se reproduce și se supune prin simpla sa existență legilor naturii, de selecție, adică dacă evoluează, ca o specie. Dacă este „perfectibil” și nu perfect.
Atunci ar putea să construiască o piatră pe care nici el nu o poate ridica în acel moment, dar va putea, cu siguranță, să evolueze pentru a ridica piatra, în viiitor.
În ultimă instanță chiar asta s-a întâmplat. Imaginea divinității, care este o memă, se supune legilor selecției în mediul cultural conform unor mecanisme asemănătoare celor la care sunt supuse genele în mediul bio-chimic. Această memă trebuie, pentru a supraviețui și a se multiplica eficient, să se învelească, să se întovărășească cu alte meme, cu alte idei, pentru a construi o structură complexă și ușor de mimat. (Memele în sine nu au voință proprie, ideile nu au conștiință, doar că acele idei ce se coagulează cu altele compatibile și capabile a se copia eficient supraviețuiesc, celelalte dispar. Este aceeași situație ca în cazul genelor.) Trebuie și să găsească structurile materiale de transmitere și revelare eficiente și destul de funcționale pentru o bună copiere cu șanse de supraviețuire. Din acest motiv Dumnezeul iudaic, al Genezei, absurd, egoist, ranchiunos și violent, devine în timp Dumnezeul creștin, recalibrat, mai altruist, mai rațional și chiar uman în a găsi soluții morale. Pentru asta a fost nevoie nu numai de o nouă paradigmă, de un Ioan Botezătorul, Isus și Maria-Magdalena, dar a fost nevoie și de noi structuri, de capsule sociale conforme noii idei, de Biserică. A avut nevoie de un Toma de Aquino, Martin Luther, Jan Hus și nenumărați alții. Asta nu înseamnă, ca și în cadrul ființelor vii, că vechea specie s-a transformat pe de-antregul în noua specie. Doar că aceasta a evoluat separat, în alt sens, iudaismul existând în continuare, precum și rudimentarele biserici conservatoare, fiecare cu Dumnezeul ei, deși susțin că ar fi unul și același. Binențeles că sunt și Dumnezei dispăruți, exact cum sunt și specii de viețuitoare dispărute: religiile arhaice, păgâne, ale aborigenilor, ucise de noile idei cu aceeași ardoare cu care erau uciși și purtătorii lor. De obicei spargerea paradigmelor se lasă cu victime.
Acum cunoașterea umană, și prin asta imaginea întregii existențe, suferă de o evoluție mult mai rapidă datorită științei decât ceea ce pot întreprinde exegeții religiei. O schimbare radicală îi prinde nepregătiți atât pe simpli enoriași cât și pe inițiați. Nu mai vorbesc de capii bisericii, complet vasali ideilor statice despre divinitate. De înțeles atitudinea lor odată ce au ajuns acolo datorită vechilor structuri și idei. Un alt Dumnezeu mai „perfectibil”, dinamic, conform noilor paradigme filosofice, nu poate veni decât cu o nouă religie, cu o nouă structură socială. Nu ajunge doar ideea în sine, indiferent cât de apetisantă ar fi ea, este necesară o nouă „biserică”...
Numai că viteza pe care o are cunoașterea științifică doboară orice tendință de coagulare a unei viziuni conforme cu aceasta. Nu apucă filosofii să pună întrebările necesar a fi dezbătute la un moment dat că știința are deja nu numai răspunsurile ci și noi orizonturi de cercetat.
Dumnezeul perfect nu are sens pentru că sensul în sine este reinventat.
De fapt Dumnezeu, ca reper, este perimat, ineficient, anchilozat.
Dumnezeu e mort.
