Pentru a putea fi identificată când se vorbeşte despre ea, femeia respectivă poartă numele de cod W115. Binenţeles că nu mai trăieşte. A decedat în urma unei tumori stomacale la vârsta de 115 ani. Decizia sa a fost să-şi doneze trupul cercetării ştiinţifice, decizie luată în deplinătatea facultăţilor mintale, lucru certificat de medici. Acesta a fost şi motivul pentru care, descoperind în urma autopsierii lipsa oricăror urme de Alzheimer sau a unor boli de inimă, geneticienii au hotărât studierea în detaliu a genomului acesteia. Aceştia au reuşit să decodifice întregul lanţ ADN al lui W115 pentru a-l pune la dispoziţia altor cercetători, în speranţa descoperiri unor metode de reducere a bolilor şi pentru ca oamenii să aibă o viaţă cât mai lungă şi mai sănătoasă.
Tot nişte moaşte şi astea...
16 octombrie 2011
15 octombrie 2011
Bagă la cap - ştiinţa între alb şi negru
Într-o notă mult prea timidă, de parcă s-ar scuza pentru îndrăzneală, TVR ne anunţă de noua emisiune: Alexandru Mironov readuce ştiinţa la TVR.
Sâmbătă, 15 noiembrie, de la ora 17.00, debutează la TVR 2 emisiunea BAGĂ LA CAP - ŞTIINŢA ÎNTRE ALB ŞI NEGRU, un science-show neconvenţional, prezentat de Alexandru Mironov şi Dragoş Huluba. Ei conduc două echipe, Oamenii în negru şi Oamenii în alb, care dezbat cele mai diverse teme. Oamenii în negru vor susţine sau vor doborî teorii, vor aduce informaţii noi, de ultimă oră, din spaţii neconvenţionale: zone de deşert, lângă vulcani, în vârf de munte, în peşteri, în spaţiile de pregătire a astronauţilor etc. În acelaşi timp, Oamenii în alb - adică în halate de laborator, vor aduce experimente haioase, ştiinţifice, menite să demonstreze fenomenele fizice, chimice, meteorologice, astronomice, biologice sau medicale. În primele ediţii ale noii emisiuni vom afla dacă "Soarele este mai aproape de noi", vom descoperi de ce "Pământurile sunt mişcătoare", că România este gazda celui mai mare laser din Europa, cum ne afectează "Schimbările climatice" şi ce "Energii alternative" vor detrona combustibilii fosili, că "Forţa apei" este mult mai importantă pentru om decât se credea până acum, dacă "ADN-ul se va modifica în viitor", despre "Organisme modificate genetic" şi lista continuă.
Am reuşit să urmăresc întâmplător câteva momente şi am rămas plăcut surprins. Păcat că e pe 2. Să sperăm că nu va devia către promovarea pseudoştiinţelor şi va deveni o "Cronică a scepticului" mai vizibilă şi mai bine realizată, pentru că finanţare TVR are. Oricum, felicitări cel puţin pentru început!
Sâmbătă, 15 noiembrie, de la ora 17.00, debutează la TVR 2 emisiunea BAGĂ LA CAP - ŞTIINŢA ÎNTRE ALB ŞI NEGRU, un science-show neconvenţional, prezentat de Alexandru Mironov şi Dragoş Huluba. Ei conduc două echipe, Oamenii în negru şi Oamenii în alb, care dezbat cele mai diverse teme. Oamenii în negru vor susţine sau vor doborî teorii, vor aduce informaţii noi, de ultimă oră, din spaţii neconvenţionale: zone de deşert, lângă vulcani, în vârf de munte, în peşteri, în spaţiile de pregătire a astronauţilor etc. În acelaşi timp, Oamenii în alb - adică în halate de laborator, vor aduce experimente haioase, ştiinţifice, menite să demonstreze fenomenele fizice, chimice, meteorologice, astronomice, biologice sau medicale. În primele ediţii ale noii emisiuni vom afla dacă "Soarele este mai aproape de noi", vom descoperi de ce "Pământurile sunt mişcătoare", că România este gazda celui mai mare laser din Europa, cum ne afectează "Schimbările climatice" şi ce "Energii alternative" vor detrona combustibilii fosili, că "Forţa apei" este mult mai importantă pentru om decât se credea până acum, dacă "ADN-ul se va modifica în viitor", despre "Organisme modificate genetic" şi lista continuă.
Am reuşit să urmăresc întâmplător câteva momente şi am rămas plăcut surprins. Păcat că e pe 2. Să sperăm că nu va devia către promovarea pseudoştiinţelor şi va deveni o "Cronică a scepticului" mai vizibilă şi mai bine realizată, pentru că finanţare TVR are. Oricum, felicitări cel puţin pentru început!
Diavolul
Ce este Diavolul? De unde vine? Cum a apărut? De unde vine răul şi de ce? Avem posibilitatea de a descoperi aceste lucruri? "Istoria generală a diavolului" se pare că este una dintre puţinele lucrări ce tratează la modul serios cealaltă faţă a divinului. Autorul Gerald Messadié nu este nimeni altul decât fostul redactor şef al revistei de promovare a ştiinţei Science et Vie timp de 25 de ani. Aici el face o anchetă, trecând prin aproape toate epocile şi religiile, în încercarea de a descoperi esenţa şi originea Răului, rezultând un adevărat tratat de istorie a demonologiei.
Se pare că Satana nu a existat în religiile Oceaniei, nici în cele africane sau americane precoloniale şi cu atât mai puţin în cele est-asiatice (hinduism, budism, taoism, şintoism etc). Demonii acestora sunt doar spirite a căror acţiuni creează neplăceri doar întâmplător sau datorită necunoaşterii ceremonialelor. Chiar şi Europa celtică, greacă şi romană are doar zei fără răutate viscerală, pedepsele pe care aceştia le aplică fiind un rezultat şi nu o intenţie. Apariţia Diavolului are loc într-un singur punct de pe Terra, în Iran, în urma unor procese de transformare politico-ideologică a vedismului. Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) purcede la o reformă, regularizând religiile politeiste în primul monoteism. Ahriman este inventat ca oponent al lui Ahura Mazda (dumnezeul mazdeean). Această regularizare este implementată politic de regele Vishtapa, de unde se vede că Diavolul este în primul rând o unealtă politică. Dar Arhiman nu era Răul, fiind doar diferitul, adversarul pentru echilibru.
Acest monoteism este asimilat de o parte din evrei împreună cu ideea păcatului originar, a Răului metafizic şi tehnicii spovedaniei, trasate tot politic de regii şi clerul mesopotamian ce conduceau statul prin tiranie. Acest lucru s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor al II-lea, conducător al Babilonului. În epopeea lui Ghilagmeş precum şi în poemul religios Nergal şi Ereshkigal sunt prezentate demiurgic acţiunile prin care eroii masculini buni şi luminoşi, trăitori ai Regatului de Sus (cerul) sunt atraşi, seduşi şi apoi ameninţaţi cu moartea întregului pământ de femininele exponente a Lumii de Jos (infernul). Sexul leagă viaţa de moarte şi dă naştere sentimentului de vină misogină. Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om. Matca monoteismelor noastre "diabolizate" era pregătită. spune Gerald Messadié.
Deşi nu este invenţia lor evreii au definit Diavolul ca fiind Răul, chiar dacă nu au spus cine, cum şi de ce a creat Răutatea. Diavolul Genezei este magistral disecat:
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease. Atunci de ce nu-l pedepseşte pe el? Şi ce s-a întâmplat cu acest "instigator", cum se spune în zilele noastre? Biblia nu ne spune.
Şi, completez eu, dacă Păcatul constă în a face dragoste, cum rămâne cu versetele de mai jos ce sunt de dinaintea Căderii?
Geneza, Capitolul 2
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."
Această ambiguitate a existenţei, substanţei şi menirii Diavolului persistă şi în creştinism.
În cartea lui Iov din Vechiul Testament Satana nu este adversarul lui Dumnezeu, este un colaborator:
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Este evident că nu există duşmănie, acest Satan nu are nici măcar răutate, este eventual un farsor. Oricum, întrebarea este ce caută Diavolul la sfat cu Dumnezeu? Încă nu căzuse? Atunci cine era Răul din Geneză?
Diavolul suferă de transformări, aportul major aducându-l secta evreilor esenieni (Ioan Botezătorul şi Iisus fiind esenieni) începând cu secolul II îen. Aceşti protocreştini îl construiesc pe Diavolul cel atât de "bine înţeles" de contemporanii noştri. Îi dau valenţele Răutăţii viscerale, gratuite şi permanente, chiar dacă nu reuşesc să determine care este scopul şi originea acesteia. În speranţa sublinierii prin contrast a valorii Domnului preferă să arate "cum este Diavolul" în detrimentul a ceea "ce este Diavolul".
Pe lângă dubiile cu privire la realitatea ispitirii în deşert a Mântuitorului apar câteva întrebări:
Prima constă în punerea la încercare a lui Iisus de către Duh, care, neîndoielnic, e Sfântul Duh.[...] s-ar părea, aşadar, că, prin intermediul Sfântului Duh, Dumnezeu l-ar fi supus pe propriul său fiu la o încercare, or, nu e îngăduit să pui divinitatea la încercare, o aminteşte chiar Iisus.[...]
A doua problemă este ignoranţa vădită a lui Satana: ştie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, la fel cum Iisus ştie cine este el, reiese din tot ce spune, şi totuşi insistă prosteşte - nu găsim alt cuvânt - să-l ispitească pe Iisus. Iată deci un vrăjmaş care, de la bun început, ne este prezentat ca un idiot.
A treia problemă e că discipolii lui Iisus sunt convinşi de divinitatea acestuia datorită minunilor pe care le face. Diavolul de asemenea, şi, cu toate acestea, Iisus refuză să facă o minune care l-ar scăpa practic de demon. Abţinere cu atât mai greu de înţeles cu cât, în alte ocazii, Iisus nu ezită să recurgă la puterile sale miraculoase împotriva aceluiaşi Satana.
Prin urmare, suntem tentaţi să tragem concluzia că relatarea celor trei ispitiri în deşert e stângace şi încâlcită şi nu serveşte decât pentru a introduce personajul lui Satana în noua identitate de vrăjmaş a lui Dumnezeu.
Creştinii timpurii au finisat înfăţişarea Diavolului şi l-au dogmatizat. Constantin cel Mare a oficiat imperial existenţa acestuia, introducând creştinismul ca religie de stat. Şi pentru ca nimic să nu iasă de sub augusta sa putere a ordonat şi supravegheat primul conciliu. Tot politica, bat-o Năpasta s-o bată!
De altfel, Bisericile tinere au oroare să împartă ceva, iar cea creştină nu a făcut excepţie.[...]
Conciliile aveau să sancţioneze rătăcirile cu greutatea autorităţii imperiale şi episcopale. După ce cunoscuseră persecuţiile romane, creştinii aveau să cunoască persecuţiile altor creştini, pentru vina de a le fi atribuit lui Dumnezeu şi lui Satana alte teritorii decât cele decretate de Sfinţii Părinţi.
Între timp, nimeni nu ştiuse să spună de unde venea acest Satana, nici dacă era un efect sau o cauză.Întrebare perfidă, inspirată, vezi bine, de Duhul cel Rău. Căci era o întrebare dictată de logică şi toţi ştiau sau credeau că ştiu, de la Sfinţii Părinţi şi de la Tertulian în special, că filozofia e lucrarea Diavolului.
Se lăsa Noaptea.
Inchiziţia a fost cea mai performantă armată de luptă împotriva Diavolului. Orice suspectare a acţiunilor lui Satan era imediat consemnată şi penalizată. Controlul informaţiilor se acutizează, Priscilian, episcopul de Avila, este executat pentru o greşeală de traducere.
În timp ce teologii discutau fineţuri scolastice (dacă, de pildă, era posibilă o mântuire a Diavolului), lumea occidentală intra în bezna groasă şi fetidă ce poate fi numită Timpul Diavolului, un sabat cu adevărat fioros, cel al unei credinţe aproape animalice şi patologice în realitatea Diavolului, întreţinută, paradoxal, tocmai de cei care pretindeau că-l combat. Se va declanşa astfel unul dintre cele mai lungi şiruri de crime comise în numele lui Dumnezeu din câte a cunoscut istoria omenească, un sacrilegiu absolut, având binecuvântarea papală. Iar aceasta până la abolirea Inchiziţiei. Cincisprezece veacuri de prostie turbată, de nebunie sordidă, inspirate, cum vom vedea, de fanatism şi lăcomie, cincisprezece veacuri de ură bestială, de furii obsesive.
Diavolul era văzut peste tot. Era sculptat la intrarea în catedrale, pe fundaţiile amvoanelor din biserici. Mereu acelaşi, un trup de Pan, ţap de la brâu în jos, piept de bărbat, ochi libidinos şi mână scotocitoare. Obsesie evidentă a sexualităţii într-o epocă sfâşiată de misticismul gnostic şi desfrânare.
Ca o părere personală, Ortodoxia nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte abordarea Diavolului şi acţiunile de represiune asupra posedaţilor sau a liber cugetătorilor. Că nu a fost la nivelul Inchiziţiei occidentale este adevărat, dar tot adevărat este că nu a ajuns acolo nu din prea multă toleranţă ci din prea puţină putere. Patriarhiile ortodoxe, chiar şi cele ecumenice, ca cea a Bizanţului, erau dezbinate şi fără suportul economic concentrat al credincioşilor şi al regalităţii cum a fost în Biserica Catolică sau marile congregaţii islamice. Dar nu e timpul pierdut. Dacă Diavolul nu mai există îl vor inventa din nou...
Se pare că Satana nu a existat în religiile Oceaniei, nici în cele africane sau americane precoloniale şi cu atât mai puţin în cele est-asiatice (hinduism, budism, taoism, şintoism etc). Demonii acestora sunt doar spirite a căror acţiuni creează neplăceri doar întâmplător sau datorită necunoaşterii ceremonialelor. Chiar şi Europa celtică, greacă şi romană are doar zei fără răutate viscerală, pedepsele pe care aceştia le aplică fiind un rezultat şi nu o intenţie. Apariţia Diavolului are loc într-un singur punct de pe Terra, în Iran, în urma unor procese de transformare politico-ideologică a vedismului. Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) purcede la o reformă, regularizând religiile politeiste în primul monoteism. Ahriman este inventat ca oponent al lui Ahura Mazda (dumnezeul mazdeean). Această regularizare este implementată politic de regele Vishtapa, de unde se vede că Diavolul este în primul rând o unealtă politică. Dar Arhiman nu era Răul, fiind doar diferitul, adversarul pentru echilibru.
Acest monoteism este asimilat de o parte din evrei împreună cu ideea păcatului originar, a Răului metafizic şi tehnicii spovedaniei, trasate tot politic de regii şi clerul mesopotamian ce conduceau statul prin tiranie. Acest lucru s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor al II-lea, conducător al Babilonului. În epopeea lui Ghilagmeş precum şi în poemul religios Nergal şi Ereshkigal sunt prezentate demiurgic acţiunile prin care eroii masculini buni şi luminoşi, trăitori ai Regatului de Sus (cerul) sunt atraşi, seduşi şi apoi ameninţaţi cu moartea întregului pământ de femininele exponente a Lumii de Jos (infernul). Sexul leagă viaţa de moarte şi dă naştere sentimentului de vină misogină. Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om. Matca monoteismelor noastre "diabolizate" era pregătită. spune Gerald Messadié.
Deşi nu este invenţia lor evreii au definit Diavolul ca fiind Răul, chiar dacă nu au spus cine, cum şi de ce a creat Răutatea. Diavolul Genezei este magistral disecat:
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease. Atunci de ce nu-l pedepseşte pe el? Şi ce s-a întâmplat cu acest "instigator", cum se spune în zilele noastre? Biblia nu ne spune.
Şi, completez eu, dacă Păcatul constă în a face dragoste, cum rămâne cu versetele de mai jos ce sunt de dinaintea Căderii?
Geneza, Capitolul 2
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."
Această ambiguitate a existenţei, substanţei şi menirii Diavolului persistă şi în creştinism.
În cartea lui Iov din Vechiul Testament Satana nu este adversarul lui Dumnezeu, este un colaborator:
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Este evident că nu există duşmănie, acest Satan nu are nici măcar răutate, este eventual un farsor. Oricum, întrebarea este ce caută Diavolul la sfat cu Dumnezeu? Încă nu căzuse? Atunci cine era Răul din Geneză?
Diavolul suferă de transformări, aportul major aducându-l secta evreilor esenieni (Ioan Botezătorul şi Iisus fiind esenieni) începând cu secolul II îen. Aceşti protocreştini îl construiesc pe Diavolul cel atât de "bine înţeles" de contemporanii noştri. Îi dau valenţele Răutăţii viscerale, gratuite şi permanente, chiar dacă nu reuşesc să determine care este scopul şi originea acesteia. În speranţa sublinierii prin contrast a valorii Domnului preferă să arate "cum este Diavolul" în detrimentul a ceea "ce este Diavolul".
Pe lângă dubiile cu privire la realitatea ispitirii în deşert a Mântuitorului apar câteva întrebări:
Prima constă în punerea la încercare a lui Iisus de către Duh, care, neîndoielnic, e Sfântul Duh.[...] s-ar părea, aşadar, că, prin intermediul Sfântului Duh, Dumnezeu l-ar fi supus pe propriul său fiu la o încercare, or, nu e îngăduit să pui divinitatea la încercare, o aminteşte chiar Iisus.[...]
A doua problemă este ignoranţa vădită a lui Satana: ştie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, la fel cum Iisus ştie cine este el, reiese din tot ce spune, şi totuşi insistă prosteşte - nu găsim alt cuvânt - să-l ispitească pe Iisus. Iată deci un vrăjmaş care, de la bun început, ne este prezentat ca un idiot.
A treia problemă e că discipolii lui Iisus sunt convinşi de divinitatea acestuia datorită minunilor pe care le face. Diavolul de asemenea, şi, cu toate acestea, Iisus refuză să facă o minune care l-ar scăpa practic de demon. Abţinere cu atât mai greu de înţeles cu cât, în alte ocazii, Iisus nu ezită să recurgă la puterile sale miraculoase împotriva aceluiaşi Satana.
Prin urmare, suntem tentaţi să tragem concluzia că relatarea celor trei ispitiri în deşert e stângace şi încâlcită şi nu serveşte decât pentru a introduce personajul lui Satana în noua identitate de vrăjmaş a lui Dumnezeu.
Creştinii timpurii au finisat înfăţişarea Diavolului şi l-au dogmatizat. Constantin cel Mare a oficiat imperial existenţa acestuia, introducând creştinismul ca religie de stat. Şi pentru ca nimic să nu iasă de sub augusta sa putere a ordonat şi supravegheat primul conciliu. Tot politica, bat-o Năpasta s-o bată!
De altfel, Bisericile tinere au oroare să împartă ceva, iar cea creştină nu a făcut excepţie.[...]
Conciliile aveau să sancţioneze rătăcirile cu greutatea autorităţii imperiale şi episcopale. După ce cunoscuseră persecuţiile romane, creştinii aveau să cunoască persecuţiile altor creştini, pentru vina de a le fi atribuit lui Dumnezeu şi lui Satana alte teritorii decât cele decretate de Sfinţii Părinţi.
Între timp, nimeni nu ştiuse să spună de unde venea acest Satana, nici dacă era un efect sau o cauză.Întrebare perfidă, inspirată, vezi bine, de Duhul cel Rău. Căci era o întrebare dictată de logică şi toţi ştiau sau credeau că ştiu, de la Sfinţii Părinţi şi de la Tertulian în special, că filozofia e lucrarea Diavolului.
Se lăsa Noaptea.
Inchiziţia a fost cea mai performantă armată de luptă împotriva Diavolului. Orice suspectare a acţiunilor lui Satan era imediat consemnată şi penalizată. Controlul informaţiilor se acutizează, Priscilian, episcopul de Avila, este executat pentru o greşeală de traducere.
În timp ce teologii discutau fineţuri scolastice (dacă, de pildă, era posibilă o mântuire a Diavolului), lumea occidentală intra în bezna groasă şi fetidă ce poate fi numită Timpul Diavolului, un sabat cu adevărat fioros, cel al unei credinţe aproape animalice şi patologice în realitatea Diavolului, întreţinută, paradoxal, tocmai de cei care pretindeau că-l combat. Se va declanşa astfel unul dintre cele mai lungi şiruri de crime comise în numele lui Dumnezeu din câte a cunoscut istoria omenească, un sacrilegiu absolut, având binecuvântarea papală. Iar aceasta până la abolirea Inchiziţiei. Cincisprezece veacuri de prostie turbată, de nebunie sordidă, inspirate, cum vom vedea, de fanatism şi lăcomie, cincisprezece veacuri de ură bestială, de furii obsesive.
Diavolul era văzut peste tot. Era sculptat la intrarea în catedrale, pe fundaţiile amvoanelor din biserici. Mereu acelaşi, un trup de Pan, ţap de la brâu în jos, piept de bărbat, ochi libidinos şi mână scotocitoare. Obsesie evidentă a sexualităţii într-o epocă sfâşiată de misticismul gnostic şi desfrânare.
Ca o părere personală, Ortodoxia nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte abordarea Diavolului şi acţiunile de represiune asupra posedaţilor sau a liber cugetătorilor. Că nu a fost la nivelul Inchiziţiei occidentale este adevărat, dar tot adevărat este că nu a ajuns acolo nu din prea multă toleranţă ci din prea puţină putere. Patriarhiile ortodoxe, chiar şi cele ecumenice, ca cea a Bizanţului, erau dezbinate şi fără suportul economic concentrat al credincioşilor şi al regalităţii cum a fost în Biserica Catolică sau marile congregaţii islamice. Dar nu e timpul pierdut. Dacă Diavolul nu mai există îl vor inventa din nou...
14 octombrie 2011
Sfânta Cuvioasă Parascheva şi minunile sale
1. O femeie din Iaşi a fost timp de cincisprezece ani la moaştele sfintei Parascheva în speranţa că va reuşi să rămână însărcinată. De fiecare dată a miluit câte 50 lei (în cutia milei din Catedrala Iaşi). Nu a rămas până acum dar nu disperă, merge în fiecare zi de hram (14 octombrie). Până la menopauză mai are vreo trei ani. Mare e puterea Sfintei, pentru că la fel ca femeia din Iaşi mai sunt câteva şi unele chiar au născut copii. Una chiar la 70 de ani, deşi ea s-a rugat la alt sfânt, la Sfântul Tratament Hormonal.
2. Un primar din comuna Voluntari, pe numele său Florentin Costel Pandele, cu ajutorul Sfintei Parascheva a reuşit să facă o afacere avantajoasă încă din 2008. După ce a promis în alegeri că toţi voluntarienii (secta secretă a Sfintei Cuvioase?) vor ajunge în mandatul său să viziteze Sfintele Moaşte a câştigat funcţia de primar. Aşa cum a promis în campanie, a deturnat banii de la construcţia de drumuri şi canalizare şi a pus de (o excursie) un pelerinaj. Acest lucru se întâmplă de câţiva ani şi va continua. Nu de alta, dar s-a legat să-i ducă acolo pe toţi voluntarienii, şi abia a dus câteva mii din cei 30 000 de locuitori. Şi ca să vedeţi cât de mare e puterea Sfintei, dreptcredinciosul primar a mai făcut rost şi de fonduri pentru următoarele campanii de alegeri (sau rămân, cu voia Preasfintei Parascheva, ceva bani din buget pentru "acatiste speciale" sau patronul firmei de transport îi va fi "recunoscător" pentru contract). Şi asta în condiţiile în care Cel de Nerostit (DNA) este îndepărtat de puterile Cuvioasei că doar lângă raclă s-au adunat ceva daruri.
3. O mare minune a făcut Sfânta Moldovei şi a comunei Voluntari, învăţând limba engleză şi făcându-şi cont pe Facebook. Iată cum lucrarea Diavolului (calculatorul cu Internetul lui) este prefăcută în Biserică PreaDrept Măritoare cu puterea şi voinţa Saint Paraschiva of Iasi. Nu este blasfemie, este traducerea numelui Sfintei în engliş, limba cunoscută de credincioşii ce au fost atinşi de computer. Oricum numele Sfintei se scrie Αγία Παρασκευή, se pronunţă "aia paraschevii" şi înseamnă Sfânta Vineri, deci fiecare îi poate spune cum doreşte sau cum poate, important e să aibă credintă, doar credinţă.
4. O vindecare miraculoasă s-a întâmplat unui copil din Braşov, ce nu prea credea dar a fost dus aproape cu forţa de mama sa drepcredincioasă la racla Sfintei. Acesta avea probleme grave la ochi, trebuind să stea în prima bancă la şcoală pentru a putea vedea ceva la tablă. Doar în urma rugăciunilor mamei sale către Cuvioasa Parascheva l-a observat învăţătoarea care a chemat medicul şcolii ce i-a prescris ochelari, altă explicaţie nu-i. Mare e puterea ta Sfântă Parascheva!
"Aceste minuni sunt însemnate de către un păcătos creştin - Brunetul -, după porunca Sfintei Paraschiva, care i-a spus în vis să scrie toate minunile făcute de ea, pe care le ştia acest ucenic al Sfintei Paraschiva. Multe minuni face Sfânta Cuvioasă Paraschiva cu tinerii şi cu toţi care se roagă ei cu credinţă."
2. Un primar din comuna Voluntari, pe numele său Florentin Costel Pandele, cu ajutorul Sfintei Parascheva a reuşit să facă o afacere avantajoasă încă din 2008. După ce a promis în alegeri că toţi voluntarienii (secta secretă a Sfintei Cuvioase?) vor ajunge în mandatul său să viziteze Sfintele Moaşte a câştigat funcţia de primar. Aşa cum a promis în campanie, a deturnat banii de la construcţia de drumuri şi canalizare şi a pus de (o excursie) un pelerinaj. Acest lucru se întâmplă de câţiva ani şi va continua. Nu de alta, dar s-a legat să-i ducă acolo pe toţi voluntarienii, şi abia a dus câteva mii din cei 30 000 de locuitori. Şi ca să vedeţi cât de mare e puterea Sfintei, dreptcredinciosul primar a mai făcut rost şi de fonduri pentru următoarele campanii de alegeri (sau rămân, cu voia Preasfintei Parascheva, ceva bani din buget pentru "acatiste speciale" sau patronul firmei de transport îi va fi "recunoscător" pentru contract). Şi asta în condiţiile în care Cel de Nerostit (DNA) este îndepărtat de puterile Cuvioasei că doar lângă raclă s-au adunat ceva daruri.
3. O mare minune a făcut Sfânta Moldovei şi a comunei Voluntari, învăţând limba engleză şi făcându-şi cont pe Facebook. Iată cum lucrarea Diavolului (calculatorul cu Internetul lui) este prefăcută în Biserică PreaDrept Măritoare cu puterea şi voinţa Saint Paraschiva of Iasi. Nu este blasfemie, este traducerea numelui Sfintei în engliş, limba cunoscută de credincioşii ce au fost atinşi de computer. Oricum numele Sfintei se scrie Αγία Παρασκευή, se pronunţă "aia paraschevii" şi înseamnă Sfânta Vineri, deci fiecare îi poate spune cum doreşte sau cum poate, important e să aibă credintă, doar credinţă.
4. O vindecare miraculoasă s-a întâmplat unui copil din Braşov, ce nu prea credea dar a fost dus aproape cu forţa de mama sa drepcredincioasă la racla Sfintei. Acesta avea probleme grave la ochi, trebuind să stea în prima bancă la şcoală pentru a putea vedea ceva la tablă. Doar în urma rugăciunilor mamei sale către Cuvioasa Parascheva l-a observat învăţătoarea care a chemat medicul şcolii ce i-a prescris ochelari, altă explicaţie nu-i. Mare e puterea ta Sfântă Parascheva!
"Aceste minuni sunt însemnate de către un păcătos creştin - Brunetul -, după porunca Sfintei Paraschiva, care i-a spus în vis să scrie toate minunile făcute de ea, pe care le ştia acest ucenic al Sfintei Paraschiva. Multe minuni face Sfânta Cuvioasă Paraschiva cu tinerii şi cu toţi care se roagă ei cu credinţă."
10 octombrie 2011
Dumnezeu ajută băncile româneşti dacă au un astrolog
De această data avem şi noi şansa să fim ajutaţi de Dumnezeu. "Dumnezeu şi Banca Naţională ajută băncile româneşti" în faţa crizei, a declarat, duminică, la Antena3, consilierul guvernatorului Mugur Isărescu, întrebat despre efectele crizei financiare asupra băncilor din zona euro.
Vasilescu a dat asigurări că efectele crizei bancare europene nu se vor extinde asupra băncilor din România.
"Băncile româneşti sunt solide. Nu există putregai în nici una dintre băncile din România", a subliniat Adrian Vasilescu. (Agerpres)
Totuşi, se pare că Dumnezeu nu e omnipotent, mai ales că banul e ochiul Dracului. Aşa că, pentru siguranţă, băncile sunt invitate să se pună bine şi cu Satana, respectiv să apeleze la astrologie:
"Potrivit unei analize făcute de compania de colectare a creanţelor KRUK International, care a înregistrat în perioada iulie 2010 – iunie 2011 un număr total de 515.070 debitori persoane fizice cu creanţe active, 45.975 dintre aceştia sunt Gemeni, 45.723 sunt Săgetători şi alţi 45.355, Raci. La coada clasamentului se situează Vărsătorii (35.378), Balanţele (38.513) şi Capricornii (39.298).
Conform aceleiaşi analize făcute de KRUK International pe propriul portofoliu de clienţi, valoarea medie cea mai mare a unei creanţe este aceea a debitorilor din zodiile Peşti (6.861 de lei) şi Leu (6.828 de lei), în timp ce nativii din zodiile Rac şi Taur sunt debitorii cu datoriile cele mai mici, în medie, şi anume 6.562 de lei şi, respectiv, 6.602 lei.
De asemenea, analiza portofoliului KRUK International arată că bărbaţii au cea mai mare pondere în rândul debitorilor cu datorii (61%), aceştia înregistrând datorii cu valori mai mari decât cele ale femeilor. Valoarea totală a datoriilor înregistrate de bărbaţi reprezintă 66% din totalul creanţelor administrate de KRUK International."
Pe când şi o lege pentru aplicarea hieroscopiei financiare (ghicitul în măruntaie, de preferat măruntaiele datornicilor)?
Vasilescu a dat asigurări că efectele crizei bancare europene nu se vor extinde asupra băncilor din România.
"Băncile româneşti sunt solide. Nu există putregai în nici una dintre băncile din România", a subliniat Adrian Vasilescu. (Agerpres)
Totuşi, se pare că Dumnezeu nu e omnipotent, mai ales că banul e ochiul Dracului. Aşa că, pentru siguranţă, băncile sunt invitate să se pună bine şi cu Satana, respectiv să apeleze la astrologie:
"Potrivit unei analize făcute de compania de colectare a creanţelor KRUK International, care a înregistrat în perioada iulie 2010 – iunie 2011 un număr total de 515.070 debitori persoane fizice cu creanţe active, 45.975 dintre aceştia sunt Gemeni, 45.723 sunt Săgetători şi alţi 45.355, Raci. La coada clasamentului se situează Vărsătorii (35.378), Balanţele (38.513) şi Capricornii (39.298).
Conform aceleiaşi analize făcute de KRUK International pe propriul portofoliu de clienţi, valoarea medie cea mai mare a unei creanţe este aceea a debitorilor din zodiile Peşti (6.861 de lei) şi Leu (6.828 de lei), în timp ce nativii din zodiile Rac şi Taur sunt debitorii cu datoriile cele mai mici, în medie, şi anume 6.562 de lei şi, respectiv, 6.602 lei.
De asemenea, analiza portofoliului KRUK International arată că bărbaţii au cea mai mare pondere în rândul debitorilor cu datorii (61%), aceştia înregistrând datorii cu valori mai mari decât cele ale femeilor. Valoarea totală a datoriilor înregistrate de bărbaţi reprezintă 66% din totalul creanţelor administrate de KRUK International."
Pe când şi o lege pentru aplicarea hieroscopiei financiare (ghicitul în măruntaie, de preferat măruntaiele datornicilor)?
7 octombrie 2011
Recensământul contează
Teoretic, politicile publice sunt stabilite pe baza unor informaţii statistice. Guvernanţii, drămuind averea strânsă de la noi prin impozite şi taxe, iau în calcul detaliile cu privire la structura populaţiei, preconizând şi executând o anumită direcţie de dezvoltare sau o anumită defalcare a cheltuielilor. Aceste calcule se bazează fundamental pe datele ce le vor fi prezentate după realizarea recensământului din octombrie 2011. Atunci vor stabili care sunt aşteptările noastre, încercând să ne vină în întâmpinare cu promisiuni şi mai apoi cu decizii. Astfel încât contează ceea ce declarăm şi ceea ce va fi notat de recenzor. Cel puţin în teorie.
Chiar dacă luăm în considerare că aceste informaţii vor fi utilizate doar pentru "a justifica" anumite cheltuieli şi tot este necesar ca datele centralizate să reprezinte cât mai aproape de realitate starea de fapt. Scad şansele de apariţie a unor abuzuri în cheltuirea banului public, adică banii noştri.
Un tip de cheltuială utilizat frecvent de politicieni este în sensul "ctitoririi de biserici". Dacă ar fi fost cu banii personali ai politicienilor nu aş fi obiectat nimic, dar aceştia invocă datele recensămintelor trecute pentru a justifica "înălţarea" unei anumite biserici cu bani publici. Iar statul român a tot dat bani pentru asta. Dovadă cele peste 18000 de biserici existente în România.
Iată de ce întrebarea 25 din formularul de recenzare - "Cărei religii consideră persoana că îi aparţine?" - devine foarte importantă pentru viitoarele proiecte de construcţii (şi eventual spălare de bani).
O altă strategie ce se stabileşte în funcţie de apartenenţa religioasă (şi dedusă prin declaraţia din recensământ) este cea de relaţie "corectă politic" la nivel social, învăţământul fiind o arie principală de activitate. Altfel spus dacă majoritatea sunt ortodocşi pare normal ca educaţia religioasă în şcoală să fie obligatoriu ortodoxă. Binenţeles că acestă aberaţie este incorectă dar asta se întâmplă. Copiii sunt minţiţi cu privire la adevărul evidenţiat ştiinţific în cadrul orelor de religie în virtutea unui fals drept al majorităţii. Inclusiv copiii ce aparţin unor familii de altă religie sau fără religie.
Acum referitor la "fără religie". Majoritatea persoanelor non-atee cu care am stat de vorbă cu privire la opinia lor în ceea ce priveşte definirea divinităţii în care cred au răspuns ceva de genul: "da, există ceva, o forţă, o entitate, ce a creat lumea, dar în nici un caz nu este cea prezentată de Biblie şi de preoţii ortodocşi."; sau: "Biblia este adevărată doar dacă o interpretăm şi dacă o privim ca fiind o culegere de metafore şi de parabole. Nu trebuie urmată ad-litteram." Este clar că marea masă a populaţiei din România nu este ortodoxă. Mai repede sunt adepţi a ceea ce înseamnă Intelligent Design, dacă termenul nu ar fi mult prea nou pentru a fi folosit pe scară largă, dar în nici un caz nu sunt adepţii creştinismului ortodox aşa cum Biserica Ortodoxă Română încearcă şi îl introducă prin orele de religie în mentalul copiilor noştri. Ortodoxismul este perimat, până şi preoţii preferă doar o situaţie de satisfacţie tradiţională (nuntă, botez, înmormântare) în detrimentul corectitudinii dogmatice. Pentru că acestă dogmă ortodoxă nu e cu adevărat îmbrăţişată de populaţie. Cu excepţia câtorva persoane prezente la mai toate plimbările de moaşte, sfinţiri şi hramuri (persoane cu carenţe majore de discernământ - a se vedea îmbulzelile, deşi sunt doar câţiva) grosul populaţiei este oripilată de manifestaţiile respective. În mod normal aceştia ar trebui să se declare la recenzor ca fiind fără religie în sensul afilierii la o anumită dogmă religioasă sau la anumită biserică.
În sprijinul lămuririi celor ce au o opinie personală cu privire la divinitate le stă la dispoziţie şi recensamant2011.ro:
Recomandări pentru credincioşii neafiliaţi unei biserici şi Întrebări frecvente.
De fapt recensământul ar putea să fie complet depăşit de realitatea socială, dacă aceasta ar fi situată pe baze corecte. Una dintre ele este chiar întrebarea în sine, ce induce ideea că "trebuie" să ai o religie. Corect şi normal ar fi fost să fie mai întâi întrebarea dacă ai sau nu o religie, apoi care este aceea. O alta este sistemul de finanţare din oala publică. ASUR a înaintat o scrisoare deschisă şi o propunere de dezbatere legislativă în ceea ce priveşte finanţarea cultelor din România pe sistemul german. În scurt, dacă ar fi condiţionat răspunsul de necesitatea afilierii la o anumită biserică prin plata unei contribuţii sunt sigur că numărul celor declaraţi "fără religie" ar creşte exponenţial. Acest lucru nu se întâmplă acum pentru că această contribuţie este în realitate ascunsă în impozite şi taxe (deşi, ortodocşii o ştiu, există contribuţie la biserică cu toate că aceasta primeşte bani de la stat).
Chiar dacă luăm în considerare că aceste informaţii vor fi utilizate doar pentru "a justifica" anumite cheltuieli şi tot este necesar ca datele centralizate să reprezinte cât mai aproape de realitate starea de fapt. Scad şansele de apariţie a unor abuzuri în cheltuirea banului public, adică banii noştri.
Un tip de cheltuială utilizat frecvent de politicieni este în sensul "ctitoririi de biserici". Dacă ar fi fost cu banii personali ai politicienilor nu aş fi obiectat nimic, dar aceştia invocă datele recensămintelor trecute pentru a justifica "înălţarea" unei anumite biserici cu bani publici. Iar statul român a tot dat bani pentru asta. Dovadă cele peste 18000 de biserici existente în România.
Iată de ce întrebarea 25 din formularul de recenzare - "Cărei religii consideră persoana că îi aparţine?" - devine foarte importantă pentru viitoarele proiecte de construcţii (şi eventual spălare de bani).
O altă strategie ce se stabileşte în funcţie de apartenenţa religioasă (şi dedusă prin declaraţia din recensământ) este cea de relaţie "corectă politic" la nivel social, învăţământul fiind o arie principală de activitate. Altfel spus dacă majoritatea sunt ortodocşi pare normal ca educaţia religioasă în şcoală să fie obligatoriu ortodoxă. Binenţeles că acestă aberaţie este incorectă dar asta se întâmplă. Copiii sunt minţiţi cu privire la adevărul evidenţiat ştiinţific în cadrul orelor de religie în virtutea unui fals drept al majorităţii. Inclusiv copiii ce aparţin unor familii de altă religie sau fără religie.
Acum referitor la "fără religie". Majoritatea persoanelor non-atee cu care am stat de vorbă cu privire la opinia lor în ceea ce priveşte definirea divinităţii în care cred au răspuns ceva de genul: "da, există ceva, o forţă, o entitate, ce a creat lumea, dar în nici un caz nu este cea prezentată de Biblie şi de preoţii ortodocşi."; sau: "Biblia este adevărată doar dacă o interpretăm şi dacă o privim ca fiind o culegere de metafore şi de parabole. Nu trebuie urmată ad-litteram." Este clar că marea masă a populaţiei din România nu este ortodoxă. Mai repede sunt adepţi a ceea ce înseamnă Intelligent Design, dacă termenul nu ar fi mult prea nou pentru a fi folosit pe scară largă, dar în nici un caz nu sunt adepţii creştinismului ortodox aşa cum Biserica Ortodoxă Română încearcă şi îl introducă prin orele de religie în mentalul copiilor noştri. Ortodoxismul este perimat, până şi preoţii preferă doar o situaţie de satisfacţie tradiţională (nuntă, botez, înmormântare) în detrimentul corectitudinii dogmatice. Pentru că acestă dogmă ortodoxă nu e cu adevărat îmbrăţişată de populaţie. Cu excepţia câtorva persoane prezente la mai toate plimbările de moaşte, sfinţiri şi hramuri (persoane cu carenţe majore de discernământ - a se vedea îmbulzelile, deşi sunt doar câţiva) grosul populaţiei este oripilată de manifestaţiile respective. În mod normal aceştia ar trebui să se declare la recenzor ca fiind fără religie în sensul afilierii la o anumită dogmă religioasă sau la anumită biserică.
În sprijinul lămuririi celor ce au o opinie personală cu privire la divinitate le stă la dispoziţie şi recensamant2011.ro:
Recomandări pentru credincioşii neafiliaţi unei biserici şi Întrebări frecvente.
De fapt recensământul ar putea să fie complet depăşit de realitatea socială, dacă aceasta ar fi situată pe baze corecte. Una dintre ele este chiar întrebarea în sine, ce induce ideea că "trebuie" să ai o religie. Corect şi normal ar fi fost să fie mai întâi întrebarea dacă ai sau nu o religie, apoi care este aceea. O alta este sistemul de finanţare din oala publică. ASUR a înaintat o scrisoare deschisă şi o propunere de dezbatere legislativă în ceea ce priveşte finanţarea cultelor din România pe sistemul german. În scurt, dacă ar fi condiţionat răspunsul de necesitatea afilierii la o anumită biserică prin plata unei contribuţii sunt sigur că numărul celor declaraţi "fără religie" ar creşte exponenţial. Acest lucru nu se întâmplă acum pentru că această contribuţie este în realitate ascunsă în impozite şi taxe (deşi, ortodocşii o ştiu, există contribuţie la biserică cu toate că aceasta primeşte bani de la stat).
2 octombrie 2011
Noile religii - ateismul IV
Albert Einstein:
"Un om care este convins de justeţea religiei sale niciodată nu este cu adevărat tolerant. Este posibil ca el să simtă milă pentru aderentul unei alte religii, dar asta, de obicei, nu se opreşte aici. Aderentul fidel al unei religii va încerca în primul rând să îi convingă pe cei care cred într-o altă religie şi, de obicei, asta duce la ură dacă nu are succes. Acestă ură duce apoi la persecuţie în cazul în care puterea majorităţii este în spatele ei.
Situaţia unui preot creştin este tragi-comică: religia creştină cere dragoste de la credincioşi, chiar şi pentru inamic. Această cerere, deoarece este într-adevăr supraomenească, nu este în măsură să o îndeplinească. Astfel apare un inel de intoleranţă şi ură frumos ambalat în cuvintele uleioase ale preotului. Dragostea, care pe partea creştină este baza pentru intenţia de conciliere cu iudaismul, este aceeaşi ca dragostea unui copil pentru un tort. Asta înseamnă că acesta are speranţa că obiectul iubirii va fi mâncat până la urmă..."
Şi tot Albert Einstein: "Bigotismul necredinciosului este pentru mine aproape la fel de amuzant ca bigotismul credinciosului".
Oricât am încerca să nu definim ideologiile atee ca religie, în momentul în care se structurează o instanţă se ajunge la habotnicie. Aici se situează şi umanismul ateu. Nici eu, observator şi critic, nu fac excepţie. Am destulă frustrare pentru nereuşitele acţiunilor mele şi mare deferenţă pentru semenii mei ca să las lucrurile să curgă de la sine. Pe de altă parte împărtăşesc atât ideile cât şi metodele ateilor. Deci, mă implic...
Cel mai greu este să îi spui cuiva că greşeşte. Ateismul are această mare vină, susţine că religiile greşesc. Chiar dacă are dreptate nu asta contează. Important nu este să ai dreptate, ci să rezolvi unele probleme. Social, victoria o au structurile ideologice ce oferă cea mai bună situaţie pentru ca indivizii "să creadă" că sunt competitivi. Aici ateismul nu are nici o şansă. Ce oferă în schimbul realităţii obiective lipsite de divinitate? Din acest motiv nu ateismul este cuiul lui Pepelea, ci lipsa umanismului. Iar umanismul înseamnă instanţă ce trasează conduita morală, binele şi răul, metodologia de a le descoperi şi de a le justifica şi, implicit, structura în care individul să se încadreze pentru a fi competitiv. Şi la un moment dat anumiţi lideri îşi vor asuma meritul şi datoria de a structura etica umanistă. Încet, încet, ideologia ateist-umanistă se transformă în structura ideologică predispusă a deveni religie.
Nu putem uita religia comunistă. Şi aceasta avea la bază ateismul de esenţă, respectiv conceptul că existenţa nu depinde şi nu are nevoie de divin. Şi? Materialismul-dialectic născut de Marx a fost confiscat de lideri, etica comunistă substituindu-se moralei. A rezultat o religie de toată frumuseţea.
Cu toate astea, în continuare, mă implic...
PS: Iniţial am vrut ca acest post să se numească "Habotnicul". Ar fi fost mai bine?
"Un om care este convins de justeţea religiei sale niciodată nu este cu adevărat tolerant. Este posibil ca el să simtă milă pentru aderentul unei alte religii, dar asta, de obicei, nu se opreşte aici. Aderentul fidel al unei religii va încerca în primul rând să îi convingă pe cei care cred într-o altă religie şi, de obicei, asta duce la ură dacă nu are succes. Acestă ură duce apoi la persecuţie în cazul în care puterea majorităţii este în spatele ei.
Situaţia unui preot creştin este tragi-comică: religia creştină cere dragoste de la credincioşi, chiar şi pentru inamic. Această cerere, deoarece este într-adevăr supraomenească, nu este în măsură să o îndeplinească. Astfel apare un inel de intoleranţă şi ură frumos ambalat în cuvintele uleioase ale preotului. Dragostea, care pe partea creştină este baza pentru intenţia de conciliere cu iudaismul, este aceeaşi ca dragostea unui copil pentru un tort. Asta înseamnă că acesta are speranţa că obiectul iubirii va fi mâncat până la urmă..."
Şi tot Albert Einstein: "Bigotismul necredinciosului este pentru mine aproape la fel de amuzant ca bigotismul credinciosului".
Oricât am încerca să nu definim ideologiile atee ca religie, în momentul în care se structurează o instanţă se ajunge la habotnicie. Aici se situează şi umanismul ateu. Nici eu, observator şi critic, nu fac excepţie. Am destulă frustrare pentru nereuşitele acţiunilor mele şi mare deferenţă pentru semenii mei ca să las lucrurile să curgă de la sine. Pe de altă parte împărtăşesc atât ideile cât şi metodele ateilor. Deci, mă implic...
Cel mai greu este să îi spui cuiva că greşeşte. Ateismul are această mare vină, susţine că religiile greşesc. Chiar dacă are dreptate nu asta contează. Important nu este să ai dreptate, ci să rezolvi unele probleme. Social, victoria o au structurile ideologice ce oferă cea mai bună situaţie pentru ca indivizii "să creadă" că sunt competitivi. Aici ateismul nu are nici o şansă. Ce oferă în schimbul realităţii obiective lipsite de divinitate? Din acest motiv nu ateismul este cuiul lui Pepelea, ci lipsa umanismului. Iar umanismul înseamnă instanţă ce trasează conduita morală, binele şi răul, metodologia de a le descoperi şi de a le justifica şi, implicit, structura în care individul să se încadreze pentru a fi competitiv. Şi la un moment dat anumiţi lideri îşi vor asuma meritul şi datoria de a structura etica umanistă. Încet, încet, ideologia ateist-umanistă se transformă în structura ideologică predispusă a deveni religie.
Nu putem uita religia comunistă. Şi aceasta avea la bază ateismul de esenţă, respectiv conceptul că existenţa nu depinde şi nu are nevoie de divin. Şi? Materialismul-dialectic născut de Marx a fost confiscat de lideri, etica comunistă substituindu-se moralei. A rezultat o religie de toată frumuseţea.
Cu toate astea, în continuare, mă implic...
PS: Iniţial am vrut ca acest post să se numească "Habotnicul". Ar fi fost mai bine?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)