Comunismul, o religie

Nu este singulară opinia conform căreia comunismul este o religie. Mircea Eliade, în lucrarea sa "Sacrul şi Profanul", atrăgea atenţia asupra noilor religii apărute, unele dintre ele fiind apanajul ştiinţei din punct de vedere al justificării (cosiderată la prima vedere ca fiind în opoziţie cu religia). Dar să nu ne grăbim şi să analizăm câteva definiţii, pentru a discuta pe aceeaşi limbă. Mai întâi, ce este religia? Conform dicţionarului explicativ este sistemul de credințe și de practici privind sentimentul existenţei divinității și care îi unește pe toți cei care aderă la acest sistem. O altă definiţie găsită în dicţionarul de neologisme: formă a conștiinței sociale caracterizată prin credința într-o divinitate creatoare și guvernatoare a cosmosului și prin oficierea unui cult. Cu certitudine o definiţie cuprinzătoare şi mulţumitoare nu poate fi găsită, fiecare având propria sa interpretare a fenomenului religios, influenţată de propria viziune asupra existenţei.

Din acest motiv trebuie să avem în vedere doar o definire descriptivă. Aşadar religia are anumite atribute ce o fac ceea ce este. Pe măsură ce le voi prezenta încerc şi să definesc comunismul din acel punct de vedere. Fără să pun în discuţie existenţa sau inexistenţa divinităţii, care devine informaţie irelevantă pentru procesul de analiză a manifestărilor specifice.

Religia se bazează pe omul religios, ce crede informaţiile pe care i le furnizează organizaţia (biserica) din care face parte. La fel şi comunismul, pretinde ca fiind adevăr informaţiile deţinute de partid şi se bazează pe proletar, pe omul care crede în justeţea acestor valori. Ca şi omul religios, proletarul nu este definit, este idealizat. Nimeni nu este fără de păcat (conform religiei), nici proletarul nu este destul de proletar. Pentru a deveni el trebuie să îşi facă autocritica, ca modalitate de purificare şi penitenţă. Sau trebuie să aibă o origine sănătoasă, ca şi cum ar fi trebuit să fie botezat în pruncie. Totodată el este redus ca persoană la nivelul de neiniţiat, păcătos şi supus greşelilor. Abia după ce trece prin procesele specifice (învăţământ politico-ideologic) slujba îl poate, eventual, ridica la un nivel normal. Abia atunci poate fi tolerat şi acceptat în biserică, în organizaţie. În cadrul căreia grupul iniţiaţilor (secretarii de partid, prezidiul) este în măsură să hotărască direcţiile, bineînţeles printr-un trimis, adică un om cu har, reprezentantul forului superior. Orice opinie divergentă este penalizată prin excomunicare, prin excludere, şi aduce oprobiul public.

Religia devine fundament de coeziune a oamenilor şi creează mase ce slujesc unui anumit scop, respectiv de a ajunge într-un anumit loc definit ca fiind raiul sau nirvana. Acelaşi proces solicită şi comunismul proclamând ca fiind posibilă şi implacabilă o societate egalitaristă şi finală, Epoca de Aur (la Ceauşescu). Dar asta numai în măsura în care revoluţia va triumfa, adică, din punctul de vedere al religiei, odată cu venirea unui mesia. În viziunea religioasă acest lucru se întâmplă după apocalipsă, o altă idee adoptată şi adaptată de comunism, prin revoluţia sângeroasă, armată, violentă şi finală, în care toţi opozanţii, adică necredincioşii, sunt sortiţi pieirii.

Religia are un ţel personal pentru fiecare, mântuirea. Comunismul ne-a împins spre omul nou, multilateral dezvoltat, apt să clădească acea societate pefectă, fericit în momentul în care a ajuns să trăiască acolo.

Religia se bazează în construcţia sistemului său de valori pe informaţiile transmise de profeţi, eroi, iniţiaţi sau preoţi configurate în coduri de legi şi cărţi sfinte, considerate ca fiind atotcuprinzătoare. Comunismul are scriitori săi, Marx, Engels, Lenin, Ceauşescu chiar, a căror idei sunt considerate imuabile. Orice îndoială devine erezie şi blasfemie, exact ca într-o religie.
Religia are propria sa pleiadă de mituri, sărbători şi simboluri care o fac pentru aderenţi atractivă şi justificată. Comunismul este plin de exemple în acest sens: mitul renaşterii se numeşte revoluţie (data respectivă sărbătorindu-se cu sfinţenie), mitul eroilor este exacerbat (ilegaliştii fiind în prim plan), botezul este convertit în festivitatea de primire în organizaţie, iconografia este plină de seceri şi ciocane, drapele roşii sau portrete ale unui mesia (Ceauşescu, Lenin sau Stalin), bisericile sunt stadioanele pline pentru sărbătorile aşa zis laice, procesiunile religioase se transformă în defilări, reculegerea la diferitele moaşte sfinte se face în comunism la mausolee iar închinarea la icoane este suplinită prin depunerea de coroane de flori la diferite ansambluri statuare specifice.

Comunismul are o ideologie care proclamă deţinerea adevărului, orice alte opinii fiind combătute, blamate, ignorate sau chiar pedepsite. Acelaşi lucru se întâmplă şi in cadrul religiei.
Ca orice religie, ce în momentul în care, având destulă putere, se impune în viaţa tuturor prin faptul că devine religie de stat, şi comunismul, ajuns să controleze sau să impună liderii politici, realizează exact societatea de care s-a ferit şi pe care a blamat-o, o societate religioasă, dictatorială.

Să sperăm că nu ne vom întoarce din nou la o formulă de dictatură politico-ideologică.
Probabil vom fi din ce în ce mai inteligenţi şi raţionali. Deşi asta presupune efort...