28 februarie 2010

Umor religios pe TPU.ro

Aveţi mai jos cîteva mostre de umor (in)voluntar cules de pe http://www.tpu.ro/.

"Pe Dumnezeu nu l-a creat nimeni, daca iti pui mult intrebarea asta vei deveni ateu."

"Uite eu am rugat un preot ,mai ales in urma discutiilor de pe tpu intre atei si ceilalti ,fiindca credinciosi sant destui dar doar din varful buzelor,sa faca niste rugaciuni de 40 de zile pentru atei ,ca bunul Dumnezeu sa-i lase in parasire un timp ,pentru a vedea si ei ce si cum.adica sa nu mai beneficieze de tot ce tine de Dumnezeu in viata lor.pentru ca oricum nu cred si nu are cu ce sai afecteze.asa caaa,santeti liberi si independenti ,asa cum a-ti fost si pana acum.rugaciunile se vor face,dar voi puteti sta linistiti,ca nu e nimic.noi astia ,robii cu creere spalate de religie,si care cred in niste ineptii speram in dreptatea divina.eu personal ,va doresc mari si multe succese in necredinta."

"Dumnezeu e acel ceva care a trait dintotdeauna si care nu a fost creat de nimeni.Cum poate un Creator sa fie creat?Demonstratiile stiintifice spun ca este aproape 100% ca exista un Creator(Creator nu Dumnezeu,Allah etc.) ,sa existe acel ceva care exista dintotdeauna pentru a da frau celorlalte lucruri."

"Te inseli, oamenii au luat fiinta din relatiile carnale dintre Annunaki si struti. De la Annunaki am preluat inteligenta si de la struti mersul biped. Uite aici dovada, nu ai cum sa o contesti, asa ca te rog nu mai dezinforma lumea.
http://cavespirit.com/CaveWall/front/Cave_Painting.jpg"

"Va sfatuiesc sa blocati utilizatul HepHap(care in privat la mine s-a dat Crestin),si sa blocati si alti atei,in cazul in care va vor contacta pe privat si va mai sfatuiesc sa ignorati activitatea lor de pe acest site.Stiu ce zic."

"Ceea ce am vazut frizeaza bunul simt...chiar daca va considerati atei...cei care n-ati citit Biblia,cu ce drept puteti posta astfel de prostii? Daca nu ati citit Biblia,de ce o judecati? Daca nu credeti in Dumnezeu,de ce luati numele Lui in ras?"

"E pacat sa-ti schimbi religia daca esti ortodox si vrei sa treci la alta religie, dar sunt cazuri cand sectantii se boteaza si devin ortodocsi, ceea ce este un lucru bun, pentru ca ortodoxia este dreapta credinta. "

"In momentul in care toti vom deveni atei v-a trebui nascocita o alta idee comuna de bine pentru ca in absenta acesteia subconstientul care primeste acum informatii, telepatic (in perioadele de post-uri de exemplu ) o va lua razna , ve-ti primi pe subliminal numai mesaje negative (fa rau , ucide , santajeaza, tradeaza, fa asa fa asa )."

"Daca ascultam ce vorbesc (sectele) am cadea in ispita,ele sunt desprinse de Biserica mama(Biserica Ortodoxa)si interpreteaza cum vor ele totul.Nu au icoane ,nu cinstesc Sfintii etc.Ti se pare normal?"

Sau ce am adunat aici nu este umor?!...

19 februarie 2010

Este Biblia autentică?

Acesta este un răspuns la articolul: Este Biblia autentica?

1. Profetii implinite
Scrierile profetice s-au păstrat deoarece fie au dat informaţii atât de vagi încât de fapt nu au făcut profeţii, fie au fost notate doar cele ce s-au realizat celelalte fiind date uitării.
Acesta este de fapt şi sistemul de previzionare bazat pe tradiţie, revelaţie sau calcule complicate dar neştiinţifice, cum ar fi astrologia sau numerologia. De exemplu eu pot profeţii că astăzi te vei întâlni cu o persoană dragă. "Persoană dragă" este atât de vag încât e foarte probabil să se împlinească profeţia. Pe de altă parte, în momentul în care te vei întâlni cu acea persoană îţi vei aminti şi de profeţia mea. Aşa devin eu profet.

2. Exactitate Istorica
Sunt informaţii istorice ce nu sunt amintite de Biblie, după cum sunt informaţii biblice ce nu sunt notate de alţi istorici.
De exemplu istorici ce l-au amintit pe Barabas ca fiind unul dintre liderii răscoalelor evreilor dar nu au scris nici un rând despre Iisus, deşi acesta a înviat.

3. Precizie Stiintifica
Preciziile ştiinţifice amintite sunt reinterpretări actuale ale unor vagi definiri. Exemplu: Rotundul pământului se referă la circularitatea lui şi nu la sfericitate, tot plan era gândit.

4. Indestructibilitate (cenzura comunistă a încercat să o distrugă dar nu a reuşit)
Biblia în sine este ceea ce este datorită cenzurii, scrierile ce contraveneau preoţimii au fost eliminate, au fost adăugate altele ce veneau în sprijinul bisericii. Biblia a evoluat, nu mai este aceeaşi de acum două milenii…
De exemplu încercarea ta de acum pentru justificarea “ştiinţifică” a scrierilor poate duce la un moment dat la modificarea unor cuvinte ce vor schimba şi sensul frazei.

5. Structura Unica
Această "unitate" şi "perfecţiune" a scrierilor biblice este un atribut universal, toate scrierile şi poveştile religioase, indiferent de credinţă, au avut de partea lor timpul şi nenumărate rafinări pentru a corespunde nevoii de a justifica acţiunile cultelor respective.
Dar să nu trecem cu vederea contradicţiile din Biblie. De exemplu Moise, cap. 13:
8. Să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi;
9. Ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul.
10. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.
Aceste precepte intră în contradicţie flagrantă cu Poruncile aduse tot de Moise.


6. Influenta Universala
Aici ai dreptate dacă treci cu vederea celelalte curente artistice din exteriorul Europei: India, China, Africa, America, Australia. Aceste opere artistice precreştine nu au fost influenţate de Biblie…
Cât despre influenţele greco-romane, arabe sau ale populaţiilor precreştine care au influenţat arta şi iconografia creştină nu spunem nimic, să nu se interpreteze...

7. Vieti Schimbate
Aici chiar ai dreptate. Din păcate, chiar şi cei ce au alte opinii religioase trebuie să ţină seama de acţiunile creştinilor a căror morală nu se bazează pe înţelegerea realităţii şi a propriei condiţii ci pe legile conţinute de Biblie.

17 februarie 2010

De la credinţă la ştiinţă

În urmă cu vreo 10 ani am avut ocazia să stau de vorbă cu un proaspăt masterand în fizică la o universitate din Olanda. Românaşul nostru a fost vânat de pe băncile facultăţii şi a ajuns în departamentul cercetare a celebrei companii Philips. După vreo 3 ani, pe când lucra acolo, l-am întrebat, cu veşnica-mi curiozitate, cu ce se ocupă pe-acolo, prin cercetare. Răspunsul lui m-a intrigat, deşi nu avea cum să mă lămurească, mai ales că domeniul este secret de serviciu.

"Sunt sigur că informaţiile te vor depăşi pentru că trebuie o pregătire de specialitate numai ca să înţelegi despre ce este vorba. Dar voi încerca să îţi explic cam la ce nivel se face cercetarea acum. Pentru asta trebuie să încerci să te gândeşti că trăieşti prin anii 1960 şi ai primit, fiind printre puţinii din oraş, un magnetofon. Ai auzit că vor scoate pe piaţă o chestie interesantă, care nu are nevoie de role mari pe care să se înregistreze muzica. Acela, fie vorba între noi, este casetofonul, dar tu încă nici nu şti cum arată.
... Ei bine, eu lucrez la DVD...
Casetofonul a intrat deja în producţie, videocasetofonul e pe planşetele proiectanţilor pentru procesul tehnologic, CD-ul este conceput teoretic şi se caută variante de punere în practică... Eu lucrez la DVD..."

Prăpastia ce există între profani şi specialişti se măreşte din ce în ce mai mult. Problema cea mai spinoasă este lipsa de încredere între cele două tagme. Acest fapt este datorat atât de incapacitatea şi lipsa bunului simţ al omului obişnuit de a accepta limita ce o are cât şi de teama omului de ştiinţă de a nu fi înţeles deoarece nivelul de cunoaştere necesar actului ştiinţific depăşeşte sau chiar neagă principiile pe care se bazează existenţa cotidiană.

Încă de la începuturile societăţii umane "iniţiatul" era privit atât cu respect cât şi cu teamă. În urma unor procese elaborate era investit cu "puterile" specifice vindecării, previziunii, judecării sau de apărare. Un rol important în protocolul iniţierii era adus de investirea sacră, credinţele şi religiile mergând mână în mână cu informaţiile acumulate şi învăţate de iniţiat. Această sacralizare a sa era şi purtătoare de răspundere. În cazul unor epidemii, dezastre, atacuri armate sau la schimbarea liderilor politici aceşti iniţiaţi erau primii jertfiţi, încrederea maselor transformându-se în vânătoare de vrăjitoare.

Cu toate acestea mugurii cunoaşterii ştiinţifice şi-au făcut loc, acumularea de informaţie şi structurarea ei punând presiune şi pe credinţe. Noi religii au avut câştig de cauză în detrimentul celor vechi tocmai datorită faptului că luau în considerare noile descoperiri "ştiinţifice". Deşi la prima vedere religiile par a fi conservatoare, să nu uităm că mixul ebraico-creştino-musulman a favorizat apariţia iluminismului în Europa. Putem considera ca atunci fiind baza noilor descoperiri ştiinţifice şi apariţia ştiinţei moderne.

Din acel moment explicarea realităţii cu mijloace ştiinţifice a "eclipsat" oarecum religia, ce nu a mai fost în stare să asimileze noile interpretări. Definitivul divorţ a fost când teoriile ştiinţifice au "renunţat" să se refere la manifestări supranaturale pentru explicarea naturalului. Religiile nu au mai avut nici o şansă. Noii "iniţiaţi", oamenii de ştiinţă, nu mai aveau nevoie de a trece prin procesul de investire sacră. Aceştia puteau accede la informaţie independent de factorul "credinţă în divinitate", bazându-se pe "credinţa" în valabilitatea teoriilor ştiinţifice (ce puteau fi verificate şi răsverificate), pe efort personal şi inteligenţă.

Acum, pentru omul de rând apare o provocare la care se pare că nu este în stare să-i răspundă: trebuie să rămână ancorat de sacru (chiar dacă acesta nu mai corespunde realului) sau să se abandoneze realităţii ştiinţifice lipsite de divinitate (deşi nu o înţelege)?

Ce devine de-a dreptul periculos este acţiunea de negare şi demolare a cunoaşterii ştiinţifice şi a noilor invenţii. Sunt două mari carenţe ce concură la aceste manifestări: incapacitatea omului obişnuit de a înţelege şi accepta valorile ştiinţifice şi lipsa de sacru ca garant al intenţiei pro-umane, al moralităţii de factură religioasă. Şi de aici manifestările panicarde, teoria conspiraţiei, intoleranţa şi extremismul de orice fel.

14 februarie 2010

Dumnezeu

Iată motivul acestui post:

Anonim spunea...
Cum poti aparea sub diverse nume si sa postezi doar despre religie; sa ai 2 poate mai multe bloguri impotriva religiei, crestinilor? De ce ai facut un scop din a demonstra ca Dumnezeu nu exista? Cu ce ti-a gresit El? Ce ti-a facut tie cineva, in numele lui Dumnezeu? De ce nu iti vezi de ateismul tau, si sa traiesti pasnic? Tu vrei neaparat sa demonstrezi ca nu exista Dumnezeu. De ce vrei neaparat sa sucesti mintile copiilor sau a tuturor? Acesta este singurul tau tel? Chiar alta preocupare nu ai, decat sa convingi pe cine vrea sau nu vrea ca nu trebuie sa creada si ca Dumnezeu nu exista? Alta preocupare nu ai? Fiecare crede ce vrea, de ce te simti tu dator sa ii convingi pe toti sa nu creda? Sincer, nu inteleg obsesia ta impotriva religiei.
8 februarie 2010, 22:29

Patetic! Am fost mişcat şi totodată am rămas perplex. Mi-am revizuit gândurile şi am reanalizat decizia ce a dus la crearea acestui blog. Am recitit posturile mele precum şi comentariile. Am căutat comentariile mele la articole de pe alte site-uri. Mi-am făcut procese de conştiinţă. Limitat fiind (în general avem o părere prea bună despre noi înşine) am încercat să-mi privesc activitatea cât se poate de obiectiv.

Primul impuls a fost să mă "răzbun" şi să răspund acestui comentariu de pe poziţia de forţă pe care o am ca realizator al acestui blog. O mare greşeală. Persoana, ce nu s-a semnat din păcate, nu este nicidecum indiferentă şi în nici un caz insensibilă sau cabotină. Acest fapt mă face să cred că este tânără sau cel puţin ingenuă. Sau naivă. Şi are un anumit tip de credinţă în divinitate asemănător cu sentimentul existenţei lui Moş Crăciun sau a Zânei Măseluţă pentru un copil de câţiva anişori. Sunt rău! Sunt rău pentru că le spun copiilor că nu există Moş Crăciun. Sunt rău pentru că le spun că Zâna Măseluţă este inexistentă. Să-mi fie ruşine...

Şi totuşi, cineva, odată şi odată, trebuie să le spună. Ingrată sarcină mi-am asumat. De ce să le spunem copiilor că nu există Moş Crăciun? Pentru că atunci când vor avea şi ei copii, vor aştepta împreună ca Moşul să vină să le aducă daruri. Şi Moşul nu va veni... Noi ştim de ce. Dar ei nu ştiu. Şi pentru că nu vine, ei se vor simţi vinovaţi. Şi pentru că nu vine Moşul nici la copiii lor, vor deduce că şi aceştia sunt vinovaţi. Chiar dacă nu au greşit niciodată vor simţi vina. Pentru asta îmi asum "păcatul" de a le spune că Moş Crăciun nu există. Şi nici Zâna Măseluţă. Pentru că au fost minţiţi şi cei ce i-au minţit nu au avut responsabilitatea şi curajul de a le spune.

Bine, bine, dar cu Dumnezeu este altceva. Oare? De Moş Crăciun ştim că nu există pentru că cineva ne-a spus asta, ne-a "demonstrat" inexistenţa lui. Şi am acceptat-o, deşi atunci ne-a durut. Dar de Moşul se leagă doar posibilitatea de a primi un cadou de Crăciun, pe când de Dumnezeu se leagă întreaga existenţă. Chiar dacă am avea "demonstraţia" inexistenţei Lui şi tot nu am accepta acest lucru.

De fapt problema nu este că există sau nu Dumnezeu. Problema este că oamenii cred sau nu în Dumnezeu. Aceasta este "vina" noastră. Şi mai ales faptul că Dumnezeul fiecăruia este diferit de a celuilalt, pentru că fiecare "crede" într-o formă diferită, pentru că suntem diferiţi. Şi din acest motiv Dumnezeul nostru se pierde printre miile de alţi "dumnezei". Asta ne oripilează şi ne face să-L apărăm. Nu pentru că există, nu pentru că ne ajută sau nu, ci pentru că este "al nostru". De fapt ne apărăm pe noi.

Acest lucru duce la acţiune. Anonim a scris un comentariu. Unii îşi fac cruci când trec pe lângă biserică, alţii se îmbracă într-un anumit fel sau cântă întru slava Dumnezeului lor. Dar alţii fac lucruri grave. Îl impun pe Dumnezeul lor copiilor, în şcoală. Îl impun în peisajul arhitectonic ridicând temple spre slava acelui Dumnezeu. Cu legea în mână colectează bani de la noi toţi, indiferent dacă suntem sau nu de acord, pentru a plăti serviciile celor ce îl slăveasc pe Dumnezeul pe care ei au hotărât să îl slăvească. În numele unui anumit Dumnezeu au ucis oameni ce credeau într-un alt Dumnezeu sau nu credeau deloc. Şi mai ales au minţit în numele Domnului. Au minţit că Dumnezeul lor este singurul Dumnezeu adevărat.

Acesta este motivul pentru care a apărut acest blog. Pentru a mă "apăra" de Dumnezeul celorlalţi. Şi mai ales pentru a vă "apăra" pe voi de Dumnezeii străini vouă. Dar această "apărare" nu o fac prin distrugerea vre-unui Dumnezeu, ci prin înţelegerea Lui. De fapt, din punctul meu de vedere, prin înţelegerea devenirii Dumnezeului personal în fiecare din noi. Şi, la fel cum procedez cu Moş Crăciun, voi "demonstra" inexistenţa oricărui fals, fie el "Dumnezeu" sau nu...

7 februarie 2010

pseudo Discreditarea ateismului

Acesta este un răspuns la articolul: Dogmatism: Ateismul discreditat (Blogul Big Bang)

Pe scurt autorul deduce că negarea existenţei divinităţii (numită de el Dumnezeu) de către ateism este o greşeală, respectiv trimite ateismul în sfera dogmatismului:
există o diferențiere clară între omul care afirmă cu toată sinceritatea – „Nu cred în Dumnezeu pentru că nu știu dacă există ori nu.” și cel care afirmă „Nu cred în Dumnezeu pentru că El nu există.”. Amândoi sunt caracterizați de absența credinței în Dumnezeu, putând fi descriși drept atei; numai unul însă ocupă o poziție respectabilă și credibilă – și anume cel care își afirmă lipsa credinței pe baza faptului că „nu știe”.

Care Dumnezeu?

De fapt acesta este răspunsul oricărui ateist "respectabil şi credibil".

La care Dumnezeu te referi, Marius (acesta este numele autorului)? Dacă te referi la Dumnezeul creştin, ei bine, acesta nu există. De ce? Pentru că nici Dumnezeul incaş sau cel extraterestru nu există... Sau există acel Dumnezeu extraterestru, şi binenţeles, noi nu avem cum să ştim asta...

În momentul în care pleci în analiză de la judecata preconcepută că Dumnezeu există şi ateii doar nu ştiu lucrul acesta, trebuie să defineşti entitatea Dumnezeu. Dacă definirea lui Dumnezeu e clară, de exemplu este entitatea ce ne-a construit după chipul şi asemănarea sa, trebuie să demonstrezi acest lucru, respectiv trebuie să-l cuprinzi pe Dumnezeu, sau să faci false demonstraţii de tipul revelaţie, tradiţie, autoritate etc... Sau o definire a ceea ce nu poate fi definit duce de fapt la ceva de genul "există ceva ce nu ştim ce este, şi neştiind ce este avem falsa impresie că acel ceva... e Dumnezeu". Eeeee, acum mai vii de-acasă!

Aici, da, putem trasa câteva idei... ateiste. Noi nu cunoaştem totul, cunoaştem chiar foarte puţin. Dar asta nu înseamnă că dincolo de cunoaşterea noastră este Dumnezeu, ba dimpotrivă, este pur şi simplu necunoaşterea. Încă... Pentru că încet, încet, vom cunoaşte din ce în ce mai mult. Vom cunoaşte totul? Aici ne împărţim în gnostici şi agnostici.

În concluzie definirea lui Dumnezeu îi delimitează pe credincioşii în respectivul Dumnezeu de restul lumii.

În marea masă a credincioşilor în diferite divinităţi sunt unii ce pur şi simplu consideră că nici una din acele divinităţi nu există. Că supranaturalul nu este altceva decât naturalul încă necunoscut. Pe aceia, da, îi putem numi atei. Dar nu pentru că ei vor asta, ci deoarece credincioşii nu se pot raporta la ei altfel decât trecându-i prin filtrul raportării la divin.

Acum să disecăm afirmaţiile din articlol:

(1) Ateismul nu are nimic în comun cu știința.
Pardon. Ateismul este un "rezultat" al ştiinţei. Nu că, Doamne-fereşte!, oamenii de ştiinţă sunt doar cei atei sau că dacă eşti credincios nu eşti om de ştiinţă. Dar dacă încerci să pui în sarcina divinului existenţa, nu mai faci ştiinţă, faci altceva. Faptul că desparţi existenţa în natural şi supranatural este doar un artificiu iresponsabil, despărţind de fapt naturalul cunoscut de naturalul necunoscut. Sau poate ai o altă definire a supranaturalului...

(2) Ateismul nu este rezultatul scepticismului.
Dacă foloseşti scepticismul ca metodă, atunci rezultatul nu poate fi decât ateismul, teismul nu poate fi pentru că atunci nu mai eşti sceptic (ca metodă, repet). Dacă scepticismul este pentru tine o dogmă atunci eşti cel mult agnostic. Din nou revenim la prima critică: care Dumnezeu?

(3) Ateismul nu este un rezultat al raționalismului.
Prin antiteteză trebuie să considerăm că teismul este un rezultat al raţionalismului? Din nou, aceeaşi întrebare: care... teism? Şi să încerc şi o propoziţie de la care să plecăm în raţionalizare: Acel Dumnezeu la care te referi tu nu există.

(4) Ateismul militant nu are justificare intelectuală.
Aici îţi dau chiar o mână de ajutor, am scris şi eu pe tema asta, dar altfel privită şi evaluată. Şi la mine fraza se opreşte la "Ateismul militant nu are justificare". Militantismul trebuie să fie pentru secularizare, educaţie ştiinţifică, umanism, ținte pe care și un teist rezonabil le poate accepta și chiar promova.
http://profudereligie.blogspot.com/2010/01/noile-religii-ateismul.html
http://profudereligie.blogspot.com/2010/01/noile-religii-ateismul-ii.html

5 februarie 2010

Scrisoarea lui Richard Dawkins către fiica sa

Dragă Juliet,

Acum, că ai implinit 10 ani, vreau să-ţi scriu despre ceva ce este important pentru mine. Te-ai întrebat vreodată, cum de ştim lucrurile pe care le ştim? Cum ştim de exemplu, că stelele, care par a fi nişte vârfuri de ace pe cer, sunt în realitate nişte mingi de foc imense asemenea Soarelui şi foarte departe? Şi cum de ştim că Pământul este o minge mai mică care se învârte în jurul uneia din acele stele, Soarele?


Răspunsul la aceste întrebări este „dovezi”. Câteodată „dovadă” înseamnă să vezi (sau să auzi, simţi, miroşi...) că ceva este adevărat. Astronauţii au călătorit destul de departe de Pământ ca să vadă cu proprii lor ochi că acesta este rotund. Uneori ochii noştri au nevoie de ajutor. „Luceafărul” arată ca o mică strălucire pe cer, dar cu un telescop poţi vedea că este o minge frumoasă – planeta pe care numim Venus. Ceva ce înveţi văzând (sau ascultând, sau simţind) direct, se numeşte observaţie.

Deseori dovada nu este numai o simplă obsevaţie, dar o observaţie se află mereu în spatele acesteia. Dacă a avut loc o crimă, de obicei nimeni (cu excepţia criminalului şi a victimei) nu a observat-o cu adevărat. Dar detectivii pot aduna o mulţime de alte observaţii care, puse cap la cap, pot indica un suspect anume. Dacă amprentele unei persoane se potrivesc cu cele găsite pe un pumnal, atunci aceasta este o dovadă că persoana a atins pumnalul. Nu dovedeşte că persoana chiar a comis crima, dar poate ajuta când se pune laolaltă cu multe alte dovezi. Un detectiv poate câteodată să ia în considerare mai multe observaţii şi să-şi dea seama că se potrivesc şi se completează toate arătând dacă acel cineva a comis crima.

Oamenii de ştiinţă – specialiştii în descoperirea adevărului despre lume şi univers – adeseori lucrează precum detectivii. Ei au o bănuială (numită ipoteză) în legătură cu ce ar putea fi adevărat. Apoi îşi spun: dacă asta chiar ar fi adevărat, atunci ar trebui să vedem asta-şi-asta. Acest procedeu se numeşte anticipare. De exemplu, dacă Pământul este cu adevărat rotund, atunci un călător, care tot merge în aceeaşi direcţie, trebuie să ajungă la un moment dat în locul de unde a plecat. Când un doctor spune că ai rubeolă, el nu se uită o singură dată la tine şi vede că ai rubeolă. Prima dată când se uită are o ipoteză că ai putea să ai rubeolă. Pe urmă îşi spune: dacă într-adevăr are rubeolă, trebuie să mă uit... Pe urmă îşi parcurge lista de presupuneri şi teste cu ochii (ai pete?), cu mâinile lui (ai fruntea fierbinte?) şi cu urechile (răsufli într-un fel ciudat?). Numai după asta ia o decizie şi spune „Am constatat rubeolă la copil”. Uneori medicii trebuie să mai facă şi alte teste, ca cel de sânge sau o radiografie, care le ajută ochii, mâinile şi urechile să facă o observaţie. Felul în care oamenii de ştinţă se folosesc de dovezi ca să afle lucruri despre Pământ este mult mai isteţ şi mai complicat decât pot descrie eu într-o scrisoare.
Dar acum vreau să trec mai departe de dovadă, care este un motiv întemeiat să crezi ceva şi să te avertizez de cele trei motive greşite să crezi ceva. Ele se numesc "tradiţie", "autoritate" şi "revelaţie".


Primul, tradiţia. Acum câteva luni, am fost la televizor ca să am o discuţie cu 50 de copii. Aceşti copii au fost invitaţi pentru că au fost crescuţi în religii diferite. Unii au fost crescuţi drept creştini, alţii ca evrei, musulmani, hinduşi sau sikhşi. Omul cu microfon s-a dus la fiecare copil şi l-a întrebat ce crede. Ceea ce au răspuns ei arată foarte clar ceea ce descriu eu ca fiind "tradiţie". Credinţele lor s-au dovedit a nu avea nici o legătură cu dovezile. Ei au copiat pur şi simplu credinţele părinţiilor şi bunicilor lor, care, la rândul lor, nu au fost nici ele bazate pe dovezi. Au spus lucruri precum "Noi, hinduşii, credem asta şi asta". "Noi, musulmanii, credem asta şi asta". "Noi, creştinii, credem altceva". Bineînţeles că nu puteau să aibă toţi dreptate, din moment ce toţi credeau lucuri diferite. Omului cu microfonul i s-a părut asta destul de normal şi nu a încercat să-i facă să discute diferenţele între ei. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Eu vreau doar să întreb de unde au apărut credinţele lor. Au venit din tradiţie. Tradiţie înseamnă credinţe transmise de la bunic la părinte şi apoi la copil şi aşa mai departe. Sau din cărţi transmise de-a lungul secolelor. Credinţele tradiţionale încep de obicei de la aproape nimic; poate cineva pur şi simplu le inventează la început, asemenea poveştilor cu Thor şi Zeus. Dar după ce au fost transmise timp de câteva secole, simplul fapt că sunt aşa de vechi, le face să fie speciale. Oamenii cred lucruri doar pentru că oamenii au crezut acelaşi lucru timp de secole. Asta este tradiţia.
Problema cu tradiţia este că indiferent de cât timp a trecut de când a fost inventată o poveste, ea este la fel de adevărată sau neadevărată ca povestea originală. Dacă inventezi o poveste, care nu este adevărată, transmiţând-o mai departe timp de secole, ea nu devine mai adevarată.


Cei mai mulţi oameni în Anglia au fost botezaţi ca membri ai Bisericii Anglicane, dar aceasta este numai una din numeroasele ramuri ale credinţei creştine. Mai sunt ramuri precum bisericile Rusă-Ortodoxă, Romano-Catolică şi Metodistă. Ele toate cred lucruri diferite. Religia evreiască şi cea musulmana sunt şi mai diferite; şi există şi diferite tipuri de evrei şi musulmani. Oamenii care cred şi numai lucruri uşor diferite de ceea ce cred ceilalţi încep războaie din cauza neînţelegerilor dintre ei. Astfel ai putea crede că au motive întemeiate – dovezi – pentru a crede ceea ce cred. Dar defapt, credinţele lor diferite sunt bazate exclusiv pe tradiţii diferite.


Să vorbim despre o tradiţie în mod special. Romano-Catolicii cred ca Maria, mama lui Iisus, a fost atât de deosebită, încât nu a murit şi a fost ridicată la cer din punct de vedere fizic. Alte tradiţii creştine nu sunt de acord cu asta, spunând că Maria a murit ca oricine altcineva. Aceste alte religii nu vorbesc prea mult despre ea şi, spre deosebire de Romano-Catolici, nu o numesc "Regina Cerului". Tradiţia conform căreia corpul Mariei a fost ridicat la cer nu este una foarte veche. Biblia nu spune nimic despre cum sau când a murit; de fapt săraca femeie este răzleţ menţionată în Biblie. Convingerea că trupul ei a fost ridicat la Cer nu a fost inventată decât la 6 secole după vremea lui Iisus. La început a fost numai inventată, la fel cum orice poveste, precum Albă ca Zăpada, a fost inventată. Dar, de-a lungul secolelor, s-a transformat într-o tradiţie şi oamenii au început să o ia în serios doar pentru că fusese transmisă timp de sute de ani. Cu cât a devenit tradiţia mai veche, cu atât au luat-o oamenii mai în serios. Într-un final, acum foarte recent - numai în 1950 - a fost scrisă ca fiind o credinţă Romano-Catolică. Dar în 1950 povestea nu era mai adevărată decât a fost la 600 de ani după moartea Mariei.
O să revin la tradiţie spre sfârşitul scrisorii şi o să mă uit la ea din altă perspectivă. Dar mai întâi trebuie sa mă ocup de celelalte două motive de credinţă greşite: autoritate şi revelaţie.


Autoritatea, ca motiv de a crede în ceva, înseamnă să crezi ceva pentru că cineva important îţi spune să crezi. În Biserica Romano-Catolică, Papa este cea mai importantă persoană şi oamenii cred că el trebuie sa aibă dreptate tocmai pentru că este Papa. În una din ramurile musulmane, oamenii importanţi sunt bărbaţi cu barbă numiţi Ayatollahi. Mulţi musulmani tineri sunt gata să comită crime, doar pentru că Ayatollahii le spun să facă asta. Când spun că numai în 1950 li s-a spus în final cedincioşilor Romano-Catolici că trebuie să creadă că trupul Mariei a fost trimis spre cer, ceea ce vreau să spun este că Papa le-a spus oamenilor că trebuie să creadă asta. Papa a spus că este adevărat, aşa că a trebuit să fie adevărat. Unele din lucrurile pe care le-a spus Papa în timpul vieţii lui au fost adevărate, altele nu. Dar nu există un motiv destul de întemeiat pentru care, doar pe baza faptului că a fost Papă, ar trebui să crezi tot ce spune el, mai mult decât ai crede orice spune oricine altcineva. Actualul Papă a ordonat credincioşilor lui să nu limiteze numărul de copii pe care îl au. Dacă oamenii i s-ar supune autorităţii lui într-un mod servil, aşa cum îşi doreşte el, atunci rezultatele ar fi foamete, boli şi războaie groaznice, cauzate de suprapopulare.Bineînţeles, chiar şi în ştiinţă, nu am văzut noi inşine dovezile şi trebuie să credem pe altcineva pe cuvânt. Nu am văzut cu ochii mei că lumina are o viteză de 300.000 km/s. Dar pentru asta dau crezare cărţilor care îmi spun care este viteza luminii. Este în fond un motiv mai bun decât autoritatea, pentru că oamenii care au scris cartea au văzut dovezile şi oricine este liber să re-cerceteze aceste dovezi oricând doreşte. Acest lucru este foarte liniştitor. Dar nici măcar preoţii nu susţin că există vreo dovadă cu privire la corpul Mariei ridicându-se la cer.

A treia categorie de motive greşite pentru a crede orice, este "revelaţia". Dacă l-ai fi întrebat pe Papă în 1950 de unde ştie el că trupul Mariei a fost ridicat la Cer, el probabil ar fi răspuns că acest lucru i-a fost revelat. S-a încuiat în camera lui şi s-a rugat pentru o călăuzire. El s-a gândit şi s-a gândit, de unul singur, şi a devenit din ce în ce mai sigur pe el. Când oamenii religioşi pur şi simplu au un sentiment înăuntrul lor că ceva trebuie să fie adevărat, atunci ei numesc acest lucru revelaţie, deşi nu există nicio dovadă că este adevărat. Nu sunt numai Papii care susţin că au revelaţii. Mulţi oameni religioşi susţin asta. Este unul din motivele principale pentru care cred lucrurile pe care le cred. Dar este acesta un motiv bun?

Să presupunem ca ţi-aş spune că a murit câinele tău. Ai fi foarte supărată şi probabil ai spune: "Eşti sigur? De unde ştii? Cum s-a întâmplat?" Acum presupunând că aş răspunde: "De fapt nu ştiu dacă a murit Pepe. Nu am nicio dovadă. Am doar acest sentiment ciudat înăuntrul meu că a murit". Ai fi destul de supărată pe mine pentru că te-am speriat, pentru că ai şti că un "sentiment" lăuntric singur nu este motiv destul pentru a crede că a murit câinele, din rasa de ogar, pe care îl avem. Îţi trebuie dovezi. Toţi avem din când în când sentimente înăuntrul nostru, şi câteodată se dovedesc a fi corecte şi câteodată nu. Oricum, oameni diferiţi au sentimente opuse, deci cum să decidem noi ale cui sentimente sunt adevărate? Singurul mod de a fi sigur că un câine a murit, este să-l vezi mort sau să auzi că i s-a oprit inima; sau să-ţi spună cineva care a văzut sau auzit dovezi adevărate că el a murit.

Oamenii spun uneori că trebuie să te încrezi în sentimentele ce le simţi în adâncul tău, altfel nu vei fi niciodată sigur de lucruri ca "Soţia mea mă iubeşte". Dar acesta este un argument greşit. Pot exista o mulţime de dovezi că cineva te iubeşte. Pe parcursul întregii zile când eşti cu cineva pe care iubeşti, vezi şi auzi o mulţime de mici dovezi, şi ele toate se cumulează. Nu este vorba numai de un sentiment exclusiv interior, asemenea sentimentului pe care preotul îl numeşte "revelaţie". Există lucruri în exterior menite să susţină sentimentul lăuntric: priviri în ochi, note tandre în voce, mici favoruri şi amabilităţi; acestea sunt dovezile reale.

Uneori oamenii au un puternic sentiment lăuntric, cum că cineva îi iubeşte şi acest lucru nu se bazează pe nici o dovadă, şi atunci este probabil ca ei să se înşele amarnic. Există oameni cu o puternică convingere interioară că un star de cinema îi iubeşte, când de fapt acel star de cinema nu i-a întâlnit niciodată. Aceşti oameni sunt bolnavi la cap. Sentimente lăuntrice trebuie întărite de dovezi, altfel pur şi simplu nu poţi avea încredere în ele.

Sentimentele lăuntrice sunt importante şi pentru ştiinţă, dar numai pentru a-ţi da idei pe care le testezi mai târziu în căutare de dovezi. Un om de ştiinţă poate avea "o bănuială" în legătură cu o idee pe care pur şi simplu o "simte" corectă. În sine, acesta nu este un motiv bun pentru a crede ceva. Dar poate fi un motiv bun pentru a petrece timp cu un experiment anume sau căutând dovezi într-o anume direcţie. Oamenii de ştiinţă se folosesc tot timpul de sentimente lăuntrice pentru a avea noi idei. Dar ele nu valorează nimic atâta timp cât nu sunt susţinute prin dovezi.

Promisesem să mă întorc la tradiţie şi să o analizez din alt punct de vedere. Vreau să încerc să explic de ce e aşa importantă tradiţia pentru noi. Toate animalele sunt făcute (prin procesul evoluţiei) să supravieţuiască în locul normal, unde trăiesc cei de un fel cu ei. Leii sunt făcuţi să poată supravieţui bine în câmpiile africane. Racul este făcut să supravieţuiască în apă proaspătă, în timp ce homarul este făcut să trăiască bine în apă sărată. Şi oamenii sunt animale, şi noi suntem făcuţi să supravieţuim bine într-o lume plină de... alţi oameni. Cei mai mulţi dintre noi nu vânează pentru propria lor hrană, asemenea leului sau homarului, noi o cumpărăm de la alţi oameni, care la rândul lor au cumpărat-o de la alţi oameni. Noi "înotăm" printr-o "mare de oameni". La fel cum peştilor le trebuie branhii ca să supravieţuiască în apă, oamenilor le trebuie creier care le permite să interacţioneze cu alţi oameni. La fel cum oceanul este plin de apă sărată, aşa şi marea de oameni este plină de lucruri dificile de învăţat. De exemplu limba.

Tu vorbeşti engleză, dar prietena ta, Ann-Kathrin, vorbeşte germană. Fiecare dintre voi vorbeşte acea limbă, care i se potriveşte cel mai bine pentru a "înota" prin oceanul vostru separat de oameni. Limba este transmisă din generaţie în generaţie. Nu există altă metodă. În Anglia, Pepe este un "dog". În Germania el este un "Hund". Nici unul dintre aceste cuvinte nu este mai corect sau mai adevărat decât celălalt. Ambele cuvinte sunt pur şi simplu transmise. Pentru a putea "înota în oceanul lor separat de oameni" cu succes, copii trebuie să înveţe limba ţării lor şi multe alte lucruri despre oamenii lor; şi asta înseamnă că ei trebuie să absoarbă, asemenea hârtiei sugative, o cantitate imensă de informaţii tradiţionale. (Adu-ţi aminte că informaţia tradiţională înseamnă numai lucruri care sunt transmise de la bunici la părinţi şi mai departe la nepoţi). Creierul copilului trebuie să sugă informaţiile tradiţionale. Şi nu putem aştepta ca acel copil să deosebească informaţiile bune şi folositoare, cum ar fi cuvintele unei limbi sau regulile de igienă, de cele rele sau absurde, cum ar fi credinţa în vrăjitoare, diavoli şi virigine nemuritoare.


Este păcat, dar asta nu poate schimba faptul că, deorece copii trebuie să fie sugative pentru informaţii tradiţionale, este foarte probabil că ei vor începe să creadă orice le spun adulţii, indiferent dacă este adevărat sau fals, corect sau greşit. Multe dintre lucrurile pe care le spun adulţii sunt adevărate şi se bazează pe dovezi, sau cel puţin raţional. Dar dacă unele lucruri sunt false, absurde sau chiar vătămătoare, nu există nimic care să-i împiedice pe copii să creadă şi asta. Dar când copii cresc, ce fac? Bineînţeles că spun lucurile astea următoarei generaţii de copii. Astfel, imediat ce ajunge lumea să creadă ceva – chiar dacă este complet fals şi nu a existat niciodată motive adevărate pentru a crede acest lucru de la început – acest ceva poate dura la nesfârşit.

Poate să fie asta oare ceea ce se întâmplă cu religiile? Credinţa că există un Zeu al Zeilor, credinţa în Cer, credinţa că Maria nu a murit niciodată, credinţa că Iisus nu a avut niciodată un tată pământesc, credinţa că rugăciunile sunt ascultate, credinţa că vinul se transformă în sânge – nici una din aceste credinţe nu este susţinută de o dovadă concludentă. Şi totuşi, milioane de oameni cred în asta. Poate pentru că le-a fost spus să le creadă atunci când au fost destul de tineri încât să creadă orice.

Milioane de alţi oameni cred lucruri foarte diferite, pentru că li s-au spus diferite lucruri când au fost mici. Copiilor musulmani li se spun alte lucruri decât li se spun copiilor creştini, şi ambele grupuri cresc ferm convinse că ceea ce cred ei este adevărat, iar ceea ce cred ceilalţi este greşit. Chiar şi în rândurile creştinilor, Romano-Catolicii cred alte lucruri decât oamenii Bisericii Angliei sau Episcopalienii, Shaker-ii sau Quaker-ii, Mormonii sau sectanţii, şi toţi sunt extrem de convinşi că ei au dreptate şi ceilalţi se înşeală. Ei cred alte lucruri din acelaşi motiv pentru care tu vorbeşti engleză şi Ann-Kathrin germană. Ambele limbi sunt, fiecare în ţara ei, limba corectă. Dar nu poate fi adevărat, că religiile diferite au dreptate în ţările lor, deoarece religiile diferite susţin că lucuri opuse sunt adevărate. Maria nu poate fi în viaţă în Irlanda Catolică, dar moartă în Irlanda de Nord Protestantă.

Ce facem cu toate lucrurile astea? Nu este simplu pentru tine să faci ceva, pentru că ai numai 10 ani. Dar ai putea să încerci asta: data viitoare când îţi spune cineva ceva ce ţi se pare important, gândeşte pentru tine: "Este acest lucru ceva pe care oamenii îl ştiu din cauza dovezilor? Sau este ceva ce oamenii cred numai din cauza tradiţiei, autorităţii sau revelaţiei?" Şi, data viitoare când îţi mai spune cineva că ceva este adevărat, de ce nu ai putea să le spui: "Ce fel de dovezi există pentru a demonstra asta?" Şi dacă nu îţi pot da un răspuns bun, atunci sper să te gândeşti cu atenţie înainte să crezi un cuvânt din ceea ce spun.

Cu dragoste, tatăl tău.


Preluată de la Asociaţia Umanistă Română.

2 februarie 2010

Ritualuri la naştere, botezul şi debotezarea

Naşterea, încununarea eforturilor de înmulţire şi procreere. Momentul este "sărbătorit" de întreaga biosferă, foarte multe animale suferind modificări de comportament sau biologice odată cu venirea puilor. Omul nu face excepţii, ba dimpotrivă. Transformă momentul naşterii în sărbătoare şi bucurie. Faţă de celelalte animale ce reacţionează doar la nivelul vegetativ inconştient, omul este conştient de eveniment.

Masculul de cimpanzeu, individ alfa în grup, va avea grijă ca toate progeniturile să îi aparţină. Din acest motiv, schimbarea de conducere comportă adeseori distrugerea puilor celui vechi, pentru ca femelele să devină dornice să se imperecheze cu noul rege. Unele mame îşi scapă puii de execuţie, demonstrând noului conducător că aceştia nu comportă un risc pentru el, sau chiar că sunt ai lui (deşi nu sunt)...

Aceste demonstraţii au fost aduse de oameni la rang de artă. Ritualurile de la naşterea unui copil sunt practicate în toate religiile şi probabil au fost practicate încă dinainte de a fi Homo Sapiens. Traiul în comun impunea ca în interiorul grupului să existe numai indivizi în care să poţi avea încredere, sau cel puţin să nu comporte riscuri majore pentru grup. Orice nou individ putea aduce un plus de risc. Pentru ca acesta să fie acceptat în grup el trebuia "prezentat" grupului. Şi în primul rând liderilor, indivizi alfa.

Aceste "prezentări" ale nou-născuţilor se făceau iniţial ca şi la animale: miros, vizualizare, pipăit, şi apoi ritualul de însemnare ca fiind în cadrul grupului - probabil se urina pe ei sau erau trecuţi prin culcuşurile adulţilor. Odată cu diversificarea tipurilor de cete şi triburi, odată cu dezvoltarea straturilor sociale şi a relaţiilor specific umane, odată cu apariţia religiilor arhaice şi a inventării divinului, ritalul de naştere suferă modificări. Liderii spirituali nu mai erau doar ei cei ce stabileau acceptul noului venit. O parte importantă a responsabilităţii actului de acceptare a revenit divinităţii, ea era cea ce trebuia îmbunată, în primul rând. Apar primele ritualuri religioase pentru naştere, precum şi divinităţile ce pot sau trebuie să dirijeze noua viaţă. Copilul este ridicat sau aruncat spre cer, sau trecut prin foc, uns cu uleiuri sau ars, este tatuat sau i se montează simboluri pe corp (cercei), scăldat în apă, vin sau lapte, altfel spus este trecut din existenţa profană în cea divină. Este acceptat de grup (biserică) şi grupul sărbătoreşte.

Botezul creştin ortodox este unul dintre ritualurile de la naştere care s-a împletit cu ritualurile precreştine, chiar foarte vechi şi "păgâne". Zeităţi precum ursitoarele, manifestările bahice, scăldarea post-botez sunt câteva din ritualurile precreştine. De altfel creştinismul a "transferat" ritualul de naştere reprezentat de scăldarea în apă în ritual de accept în cadrul bisericii, Ioan Botezătorul fiind în drept să îşi aroge titlul de creator al creştinismului şi a Bisericii. Acesta se putea executa şi persoanelor adulte, ca simbol al "acceptării" în grup.

Acest protocol de accept în sânul Bisericii a fost şi este imperios necesar pentru creştini, nu numai datorită definirii lor şi a comuniunii cu Dumnezeu dobândite ci şi pentru ca masa credincioşilor prin număr să devină cu adevărat importantă. În vechime nu era îndeajuns înmulţirea naturală a creştinilor, astfel încât aceste ritualuri de botezare subliniau renaşterea ca adept al creştinismului, chiar dacă persoana în cauză era foarte bătrână sau pe moarte. Aici un rol important îl joacă şi "puterea" de a reuşi să îmbunezi divinitatea, una din metode fiind cea de a-i aduce noi adepţi (jertfe), împletindu-se astfel jertfa cu înmulţirea.

Botezul, sau creştinarea, ajunge astfel cea mai importantă "taină" a creştinului, după umila mea părere, fiind totodată singura care subliniază apartenenţa la Biserică, chiar dacă după aceea persoana în cauză se îndepărtează de ea. Dar importanţa acesteia este pentru grup, pentru comunitatea creştinilor, şi nu pentru ceilalţi, fie ei de alte religii sau fără, şi nici măcar pentru cel botezat, care de cele mai multe ori este nou-născut (la ortodocşi).

În acest sens, deşi înţeleg mesajul certificatelor de dezbotezare practicate de anumite organizaţii ateiste, nu înţeleg rostul lor. Poate doar cel de a-i răni pe cei ce l-au botezat pe copilul respectiv, de obicei părinţi şi rude. Pentru că din punctul lor de vedere, al creştinilor, au făcut cel mai bun lucru pe care îl puteau face, l-au inclus în grupul lor...

Pe de altă parte presiunea socială a acestor "ortodocşi", majoritari în România, duce la aberaţii de tipul năşitului, în care sensul teologic este perimat, ajungându-se la caricaturi de botez pentru cumetrii, relaţii, alianţe şi avantaje. Pentru că "aşa este obiceiul" în cristelniţă ajung bancnote, sensul iniţial fiind nu numai deviat, ci de-a dreptul satanizat...

Pentru asta, da, chiar trebuie un certificat de dez-botezare...