Noile religii - fotbalul (suporterismul)

Orice religie, orice credinţă, are un atribut general valabil, adepţii consideră viziunea îmbrăţişată ca fiind singura corectă, morală, adevărată, viabilă.
Acesta este şi atributul fotbalului, pentru microbist echipa favorită este biserica sa. Deşi totul se învârte în jurul "zeului" fotbal şi a acţiunilor favoriţilor, această perspectivă este totuşi delimitată de sacru. Religia "fotbal" este o religie atee, fără divin în sens spiritual. Acest lucru permite microbistului şi o dezvoltare în cadrul altor religii fără a se simţi în conflict. Poate doar unele religii (islamul de exemplu) să se delimiteze şi să marcheze ca inadecvate manifestările fotbalistice. Cu toate acestea pasiunea cu care sunt urmărite evoluţiile se ridică fără putinţă de tăgadă la nivelul trăirii religioase înalte, de transă spirituală.

Dar paralela religioasă nu se opreşte aici. Rădăcinile acestor trăiri sunt mult mai adânci şi similare cu cele ce au dus la construcţia religiilor şi credinţelor. O altă similaritate evidentă este menirea exemplară a jocului de fotbal. Meciul este jucat, vizionat şi, mai ales, tăit în mod exemplar, ca model de conflict general valabil, în care miza existenţei se rezumă la rezulatul tabelei de joc. Valorizarea echipei favorite se manifestă în aceleaşi coordonate ca şi raportarea la divinitatea "bună". Victoria este asimilată inevitabilei reuşite a binelui, înfrângerea simbolizează victimizarea nedreaptă a eroului. Fotbalul reflectă o altă existenţă, ideatică, ce demonstrează că microbistul are dreptate în trăirile sale: exaltare sau suferinţă.

Alegerea echipei nu se face arbitrar. Procesul este complex şi similar cu cel de îndoctrinare sau prozelitism. Microbistul nu se naşte microbist, deşi îi pare ca fiind de când lumea. El devine, se construieşte pe măsură ce accesează informaţiile specifice. Calea este de sorginte religioasă: naţionalismul local, tradiţia şi datina, nevoia de apartenenţă la grupul cel mai numeros, fascinaţia reprezentată de manifestările "credincioşilor" microbişti pline de fast şi simboluri, oportunitatea de a arăta celorlalţi calea cea dreaptă nou descoperită de novice şi nu în ultimul rând fructificarea ansamblului de superstiţii ce altfel sunt blamate de religiile "clasice".

Un exemplu concludent al înclinării spre superstiţii ale microbiştilor este recenta întâmplare cu caracatiţa Paul la campionatul de fotbal 2010. Această caracatiţă previzionează rezultatul meciurilor în funcţie de momeala pe care o alege. Procesul în sine contează mai puţin. Dacă protocolul este corect sau dacă informaţiile se difuzează după ce jocul s-a terminat sau dacă este o pură întâmplare sau un rezultat probabilistic previzibil nu contează pentru expunerea prezentă. Ce este de subliniat este nevoia de previziune. În religiile obişnuite nevoia de previziune este suplinită de ritualuri. Iisus va învia de fiecare dată la trei zile după răstignire, lucru ce face ca previziunile apocaliptice să fie credibile pentru creştini. Acelaşi lucru "trebuie" să se întâmple şi în "lumea fotbalistică", este nevoie de cineva care să înfăptuiască previziunile şi care să fie deasupra dubiilor. Mai ales că, la fel ca în religiile ce stabilesc lucrările agricole în funcţie de ritualurile religioase, câştigurile şi pierderile pariorilor (un fel de microbişti practici) depind de aceste meciuri.

Nici fotbaliştii, exponenţi ai eroilor mitologici, nu scapă de sentimentele religioase. Cei mai mulţi au superstiţii care mai de care mai originale, lumea lor se împarte între pregătirea draconică asimilată acţiunilor iniţiatice şi expunerea exacerbată prin mass media ca fiind exemple de invidiat. Din acest motiv psihicul lor suferă şi acceptă soluţii magice (droguri, excese, superstiţii, violenţă). Şi acesta poate fi (sau chiar este) unul dintre motivele pentru care Paul, psiho-caracatiţa, "ghiceşte" câştigătorul meciului. Cel puţin după "extragere", echipa care "va pierde" ştie deja că a fost desemnată şi va acţiona în consecinţă, respectiv chiar va pierde, pentru că psihic sunt "montaţi" pentru asta. Exact invers se întâmplă cu cei desemnaţi câştigători, dar pentru ei contează mai puţin. Cel ce va pierde are acum o justificare, "a fost ales", deci suferinţa este planificată.