Freija Vanir ne pune iarăşi la-ncercare cu întrebări "şugubeţe":
După mintea voastră, și făra a o da prin dicționare, ce este un ateu?
Iată câteva răspunsuri spicuite de mine:
Andrei Muntean - O persoană care nu crede în existenţa zeilor.
Alexandra Ene - Aş adauga că este starea naturală a unui om. Ne naştem atei.
Radu Rosca - Un ateu este o persoană care respinge existenţa deităţilor.
Anima Atra - Ateu nu implică nimic mai mult decât negarea divinităţilor... orice altceva este pe lângă.
Alexandra Crişan Sârbu - Un ateu e un om care e în stare să facă diferenţa între bine şi rău fără frica de iad sau cu gând la răsplata raiului.
Mícheál Sagart - O poziţie faţă de afirmaţia existenţei unei zeităţi.
Andrei Muntean - Un ateu este o fiinţă care întruchipează raţiunea şi scepticismul, este iubitor de ştiinţă şi un filozof înnăscut. Deseori îl vei vedea cu o pipă în mână în timp ce-şi stimulează creierul cu dezbateri ştiinţifice la un nivel foarte ridicat. Când vine vorba de politică ţine cu stânga. Mare om, mare caracter.
Paul Dobre - Un ateu este omul care se desparte de fricile maimuţei ancestrale. Nu numai că se desparte de ele, dar le transformă într-o unealtă de cunoaştere şi le face să lucreze pentru el.
Şi răspunsul meu - Ateul este cel ce nu pune divinitatea ca răspuns la întrebările la care nu ştie să răspundă.
Voi ce definiţie daţi?
Aveţi dreptul la una singură, de maxim 10 rânduri. Comentariile la definiţii vor fi şterse.
Se afișează postările cu eticheta satanism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta satanism. Afișați toate postările
8 ianuarie 2014
8 februarie 2013
Este o certitudine - Diavolul nu există! Nu vă temeţi să fiţi raţionali! Deşi asta presupune efort...
Motto-ul din titlu a iscat de nenumărate ori semne de întrebare.
Formula a venit ca o alternativă de formă la campania ateiştilor din Marea Britanie din perioada naşterii blogului: "There's probably no God... now stop worrying and enjoy your life". Un fel de întoarcere pe dos a cuvintelor dar păstrând sensul. Şi venea foarte bine în completarea pseudonimului meu de blogger: Profu' de Religie.
De curând am primit următorul mesaj: Susţineţi că: "Este o certitudine - Diavolul nu există!" şi "Nu vă temeţi să fiţi raţionali! Deşi aceasta presupune efort..." Prin ce mijloace raţionale aţi dobândit această certitudine?.
Să o luăm cu "certitudinea". A avea o certitudine este un lucru mare, mai ales că subiectivismul personal şi capacitatea de a realiza un model plauzibil, funcţional şi conform realităţii e aproape imposibil. Cu certitudine e aşa. Dar certitudinea respectivă vine nu numai dintr-un căutat antagonism cu probabilitatea lipsei divinităţii din sloganul englez ci şi cu certitudinile persoanelor religioase. Credincioşii au certitudinea existenţei Dumnezeului lor (şi câteodată a Diavolului corespondent) fără a avea nici un fel de dovezi pentru a susţine, raţional, acestă certitudine. Aceştia nu se îndoiesc deloc în credinţa lor şi consideră că nu se pot înşela în această privinţă. Numai că noi suntem supuşi greşelii şi ne putem înşela în ceea ce priveşte existenţa a "ceva", fie şi divinitatea, sau chiar lipsa ei. Mă alătur şi eu lui LazyPawn şi proclam - Sunt împotriva ateismului-credinţă: Din punctul meu de vedere, unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic.
Acum să discutăm un pic despre Diavol. Conform religiilor abrahamice (ebraică, creştină, islamică) acest personaj este întruchiparea răului, antagonică fiinţă a Dumnezeului cel bun. Numai că Rău şi Bun sunt interpretări personale, subiective. Binele în sens absolut nu există, după cum nu există nici Răul absolut. De exemplu un virus poate fi rău pentru noi, în sensul că ne îmbolnăveşte, dar pentru urmaşii săi e bun odată ce ne îmbolnăveşte destul de bine încât să se poată înmulţi. Aşa că aici am certitudinea inexistenţei Diavolului, chiar dacă ipotetic ar putea exista o divinitate, deoarece aceasta este bună sau rea doar pentru noi şi nu în esenţa sa.
O altă abordare este în acelaşi palier cu siguranţa pe care o avem când ne referim la faptul că Moş Crăciun, Zâna Măseluţă şi Iepuraşul de Paşti nu există.
Partea a doua a motto-ului este de fapt "justificarea" certitudinii din prima parte. Pentru a avea un anumit nivel de certitudine (nu absolut, ci în sensul că suportă revizuire) trebuie să ne bazăm doar pe evidenţe manevrate cu raţiune. Dovezile comportă un anumit nivel de adevăr, odată ce există, iar acestea trebuie să fie controlate cu ajutorul unor instrumente libere de subiectivismul şi toleranţele simţurilor noastre. Pentru a explica voi face referire la imaginea pe care au avut-o oamenii cu privire la pământ de-a lungul istoriei cunoaşterii despre acesta. Observaţiile directe ne spun că acesta este aproximativ plan şi nu ştim exact cum o lumină, Soarele, răsare în partea de est şi după 12 ore apune în partea de vest urmând 12 ore de noapte. A fost nevoie de o deplasare substanţială spre sud a grecului Eratostene pentru ca acesta să facă observaţii cu privire la umbra unor obiecte la diferite latitudini şi în baza lor să calculeze cu aproximaţie circumferinţa planetei Pământ şi să concluzioneze că acesta este sferoid (el îl considera chiar perfect sferic). Dar şi atunci se considera că este în centrul Universului şi că Soarele se învârte în jurul său. (Amintesc în treacăt dogmatismul creştin ce a distrus aceste descoperiri.) Abia când Copernic a reuşit să calculeze şi să observe, în funcţie de eclipse şi de fazele Lunii, anumite distanţe şi mişcări de rotaţie şi de revoluţie s-a ajuns la o şi mai acurată imagine a sistemului solar, în care Soarele este central şi Pământul se învârte în jurul său. Chiar Magellan a lansat o vorbă ce demontează dogma în favoarea raţiunii şi a dovezilor: "Biserica spune că Pământul e plat, dar eu ştiu că e rotund, căci i-am văzut umbra pe lună şi am mai multă încredere într-o umbră decât în biserică." Dar pământul era sferic doar pentru unii, majoritatea încă îl considera plat. Asta nu înseamnă că el era mai puţin sferic decât e. Argumentul că "dacă majoritatea consideră ceva adevărat înseamnă că aşa e" e un argument greşit, lipsit de raţiune. În prezent avem o şi mai mare acurateţe cu privire la forma planetei Pământ, nu este sferică! Este un sferoid, în sensul că este aproape sferic dar este turtit la poli şi bombat la ecuator, nu foarte tare, dar destul de "calculabil". Ba chiar emisfera nordică este un pic mai mică decât cea sudică. Şi acum avem certitudini cu privire la aceste evidenţe, deşi certitudinile respective suportă, în continuare, reviziuni în funcţie de performanţele instrumentelor cu care studiem forma Pământului. Poate pe viitor vom avea o atât de mare acurateţe în ceea ce priveşte forma pământului încât îl vom putea reprezenta în modele (Google Earth) cu toleranţe mai mici de câţiva centimetri, adică mai puţin decât suferă scoarţa terestră influenţa gravitaţiei lunare.
De asta raţiunea este un efort. Nu numai cel de însuşire a unor cunoştinţe şi a mijloacelor de a le utiliza. Este un efort cu noi înşine, de a accepta că putem greşi şi că eventualele erori trebuie să le dăm deoparte şi să ne revizuim poziţia. Chiar dacă pentru asta trebuie să renunţăm la ideile pe care le avem deja în mod fals şi iraţional datorită tradiţiilor, prejudecăţilor şi simţurilor noastre. Aşa că certitudinea din motto este mai mult un îndemn decât o concluzie.
Formula a venit ca o alternativă de formă la campania ateiştilor din Marea Britanie din perioada naşterii blogului: "There's probably no God... now stop worrying and enjoy your life". Un fel de întoarcere pe dos a cuvintelor dar păstrând sensul. Şi venea foarte bine în completarea pseudonimului meu de blogger: Profu' de Religie.
De curând am primit următorul mesaj: Susţineţi că: "Este o certitudine - Diavolul nu există!" şi "Nu vă temeţi să fiţi raţionali! Deşi aceasta presupune efort..." Prin ce mijloace raţionale aţi dobândit această certitudine?.
Să o luăm cu "certitudinea". A avea o certitudine este un lucru mare, mai ales că subiectivismul personal şi capacitatea de a realiza un model plauzibil, funcţional şi conform realităţii e aproape imposibil. Cu certitudine e aşa. Dar certitudinea respectivă vine nu numai dintr-un căutat antagonism cu probabilitatea lipsei divinităţii din sloganul englez ci şi cu certitudinile persoanelor religioase. Credincioşii au certitudinea existenţei Dumnezeului lor (şi câteodată a Diavolului corespondent) fără a avea nici un fel de dovezi pentru a susţine, raţional, acestă certitudine. Aceştia nu se îndoiesc deloc în credinţa lor şi consideră că nu se pot înşela în această privinţă. Numai că noi suntem supuşi greşelii şi ne putem înşela în ceea ce priveşte existenţa a "ceva", fie şi divinitatea, sau chiar lipsa ei. Mă alătur şi eu lui LazyPawn şi proclam - Sunt împotriva ateismului-credinţă: Din punctul meu de vedere, unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic.
Acum să discutăm un pic despre Diavol. Conform religiilor abrahamice (ebraică, creştină, islamică) acest personaj este întruchiparea răului, antagonică fiinţă a Dumnezeului cel bun. Numai că Rău şi Bun sunt interpretări personale, subiective. Binele în sens absolut nu există, după cum nu există nici Răul absolut. De exemplu un virus poate fi rău pentru noi, în sensul că ne îmbolnăveşte, dar pentru urmaşii săi e bun odată ce ne îmbolnăveşte destul de bine încât să se poată înmulţi. Aşa că aici am certitudinea inexistenţei Diavolului, chiar dacă ipotetic ar putea exista o divinitate, deoarece aceasta este bună sau rea doar pentru noi şi nu în esenţa sa.
O altă abordare este în acelaşi palier cu siguranţa pe care o avem când ne referim la faptul că Moş Crăciun, Zâna Măseluţă şi Iepuraşul de Paşti nu există.
Partea a doua a motto-ului este de fapt "justificarea" certitudinii din prima parte. Pentru a avea un anumit nivel de certitudine (nu absolut, ci în sensul că suportă revizuire) trebuie să ne bazăm doar pe evidenţe manevrate cu raţiune. Dovezile comportă un anumit nivel de adevăr, odată ce există, iar acestea trebuie să fie controlate cu ajutorul unor instrumente libere de subiectivismul şi toleranţele simţurilor noastre. Pentru a explica voi face referire la imaginea pe care au avut-o oamenii cu privire la pământ de-a lungul istoriei cunoaşterii despre acesta. Observaţiile directe ne spun că acesta este aproximativ plan şi nu ştim exact cum o lumină, Soarele, răsare în partea de est şi după 12 ore apune în partea de vest urmând 12 ore de noapte. A fost nevoie de o deplasare substanţială spre sud a grecului Eratostene pentru ca acesta să facă observaţii cu privire la umbra unor obiecte la diferite latitudini şi în baza lor să calculeze cu aproximaţie circumferinţa planetei Pământ şi să concluzioneze că acesta este sferoid (el îl considera chiar perfect sferic). Dar şi atunci se considera că este în centrul Universului şi că Soarele se învârte în jurul său. (Amintesc în treacăt dogmatismul creştin ce a distrus aceste descoperiri.) Abia când Copernic a reuşit să calculeze şi să observe, în funcţie de eclipse şi de fazele Lunii, anumite distanţe şi mişcări de rotaţie şi de revoluţie s-a ajuns la o şi mai acurată imagine a sistemului solar, în care Soarele este central şi Pământul se învârte în jurul său. Chiar Magellan a lansat o vorbă ce demontează dogma în favoarea raţiunii şi a dovezilor: "Biserica spune că Pământul e plat, dar eu ştiu că e rotund, căci i-am văzut umbra pe lună şi am mai multă încredere într-o umbră decât în biserică." Dar pământul era sferic doar pentru unii, majoritatea încă îl considera plat. Asta nu înseamnă că el era mai puţin sferic decât e. Argumentul că "dacă majoritatea consideră ceva adevărat înseamnă că aşa e" e un argument greşit, lipsit de raţiune. În prezent avem o şi mai mare acurateţe cu privire la forma planetei Pământ, nu este sferică! Este un sferoid, în sensul că este aproape sferic dar este turtit la poli şi bombat la ecuator, nu foarte tare, dar destul de "calculabil". Ba chiar emisfera nordică este un pic mai mică decât cea sudică. Şi acum avem certitudini cu privire la aceste evidenţe, deşi certitudinile respective suportă, în continuare, reviziuni în funcţie de performanţele instrumentelor cu care studiem forma Pământului. Poate pe viitor vom avea o atât de mare acurateţe în ceea ce priveşte forma pământului încât îl vom putea reprezenta în modele (Google Earth) cu toleranţe mai mici de câţiva centimetri, adică mai puţin decât suferă scoarţa terestră influenţa gravitaţiei lunare.
De asta raţiunea este un efort. Nu numai cel de însuşire a unor cunoştinţe şi a mijloacelor de a le utiliza. Este un efort cu noi înşine, de a accepta că putem greşi şi că eventualele erori trebuie să le dăm deoparte şi să ne revizuim poziţia. Chiar dacă pentru asta trebuie să renunţăm la ideile pe care le avem deja în mod fals şi iraţional datorită tradiţiilor, prejudecăţilor şi simţurilor noastre. Aşa că certitudinea din motto este mai mult un îndemn decât o concluzie.
20 august 2012
Între blasfemie şi dreptul la exprimare
Iată ce spune George Damian pe blogul său, referitor la arestarea şi condamnarea punkistelor ruse de la Pussy Riot (fetele au cântat pe 21 februarie o „rugăciune anti-Putin” în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova în urma acţiunii fiind condamnate la doi ani de închisoare):
Pussy Riot au primit ceea ce meritau pentru măgăria comisă
În primul rând biserica nu este spaţiu public. Faptul că oricine poate intra să se roage este una, dar asta nu transformă bisericile în parcuri. Bisericile (clădirea şi terenul) – din câte ştiu eu – sunt proprietatea comunităţii de credincioşi, reprezentaţi de consiliul eparhial ales de membrii comunităţii de credincioşi. Lipsa de cunoaştere sau ignorarea acestui mod de organizare a bisericilor ortodoxe dă naştere la multe confuzii. Dat fiind faptul că biserica aparţine unei comunităţi de oameni care respectă nişte reguli pentru a face parte din respectiva comunitate îi cam lipseşte pe cei din afara comunităţii de dreptul de a avea păreri despre şi a da indicaţii ce şi cum trebuie să se facă.
Să presupunem că Mircea Toma & Cie sunt satanişti. Dacă un grup de călugări ar intra în cuibul sataniştilor lui Mircea Toma să spună rugăciuni şi să îi stropească cu apă sfinţită şi demonii ar chema poliţia ca să scape de exorcizare atunci poliţia ar avea tot dreptul să-i scoată de barbă pe călugări. Legile actuale îi apără pe satanişti. Şi reciproca este valabilă. Mircea Toma & Cie fac pe dracu’ ghem să tragă în biserică şi creştini din toate poziţiile. Să ne imaginăm că biserica şi-ar pune mintea cu rătăciţii şi s-ar folosi de puterea sa de influenţă transmiţând (la aceeaşi intensitate cu bezbojnicii) mesajul „Să scăpăm de satanişti!” S-ar găsi destul de repede nişte flăcăi care să îşi facă cruce şi să-i atingă în numele Domnului pe eretici. Doar că asta nu se întâmplă şi e foarte bine că este aşa. Fiecare e liber să aibă ce prieteni imaginari îşi doreşte, cum ar spune un cunoscut de-al meu. Doar că ar fi frumos să ne respectăm reciproc.
Pussy Riot (Maria Alyokhina, Yekaterina Samutsevich şi Nadezhda Tolokonnikova) în cuşca de sticlă în ziua verdictului.
Photo: AFP/GettyImages
Iată ce i-am răspuns eu:
Politically correct pare că ai dreptate. Sau ai dreptate dacă ar fi o societate pe de-a-ntregul corectă. Numai că Biserica Ortodoxă, fie ea rusă sau română, este într-un jegos melanj direct cu statul. Deşi spaţiul este privat ar trebui să fie public nu numai pentru că este de utilitate publică (după cum chiar biserica proclamă, că de-aia cere şi primeşte fonduri) ci pentru că acolo este investiţia tuturor în el (via stat). Dacă ar fi fost o separare reală între stat şi biserică această manifestare poate că nici nu ar mai fi avut loc, sau nu ar fi avut loc în spaţiul "sacru" - strigau în parc (după cum sugerezi) lozincile anti Putin. Ce subliniez este şi dubla măsură (pe care ai încercat să o acoperi cu exemplul "sataniştilor"): în sensul prezervării "ordinii de drept" e ok, dar în sensul libertăţii de exprimare "wrong". Manifestarea celor de la Pussy Riot este excepţională pentru că relaţia stat-biserică este excepţională. La prima vedere pare aşa cum spui tu, statul va interveni să protejeze "proprietatea" sataniştilor (ateilor, nonreligioşilor, anarhiştilor, antietatiştilor, seculariştilor etc.). Doar la prime vedere, pentru că în realitatea această garantare este doar declarativă. Nu trebuie să uitam că statul subvenţionează pe faţă bisericile ortodoxe, masiv, oferindu-le "spaţii adecvate" pentru "exprimarea sentimentului religios" în timp ce pentru ceilalţi (enumeraţi succint mai sus) nu numai că nu se implică decât declarativ în "protejarea lor", trecând cu vederea lipsa de totală susţinere, dar îi mai şi defăimează sau acceptă defăimarea mai ales prin intermediul protejatei sale, biserica. Fetele nu au mâzgălit vreun enoriaş cu cine ştie ce substanţă impură. "Blasfemia" Pussy Riot este îndreptată nu asupra credincioşilor bisericii (cum greşit insinuezi tu prin analogia stropirii cu apă sfinţită a sataniştilor) ci asupra relaţiei aberant de imorale dintre clerul religios şi cel politic. Ele de asta au fost pedepsite în realitate, pentru că au lovit în acestă relaţie. Nu extrem, ca să nu le transforme în martiri, nu prea puţin, ca să nu treacă neobservată pedeapsa, dar destul de dur ca să fie învăţătură de minte altor oponenţi ai simbiozei stat-biserică.
Şi ca să nu ne mai amăgim că sunt mesaje de incitare la ură religioasă, iată traducerea în engleză a versurilor (preluată de aici):
“Virgin Mary, Put Putin Away” Lyrics (translated from Russian)
Virgin Mary, Mother of God, put Putin away
Рut Putin away, put Putin away
Black robe, golden epaulettes
All parishioners crawl to bow
The phantom of liberty is in heaven
Gay-pride sent to Siberia in chains
The head of the KGB, their chief saint,
Leads protesters to prison under escort
In order not to offend His Holiness
Women must give birth and love
Shit, shit, the Lord’s shit!
Shit, shit, the Lord’s shit!
Virgin Mary, Mother of God, become a feminist
Become a feminist, become a feminist
The Church’s praise of rotten dictators
The cross-bearer procession of black limousines
A teacher-preacher will meet you at school
Go to class – bring him money!
Patriarch Gundyaev believes in Putin
Bitch, better believe in God instead
The belt of the Virgin can’t replace mass-meetings
Mary, Mother of God, is with us in protest!
Virgin Mary, Mother of God, put Putin away
Рut Putin away, put Putin away
Eu nu prea văd incitare la ură religioasă. Cât despre blasfemie, citiţi aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2010/03/blasfemia-si-conotatia-negativa.html
Pussy Riot au primit ceea ce meritau pentru măgăria comisă
În primul rând biserica nu este spaţiu public. Faptul că oricine poate intra să se roage este una, dar asta nu transformă bisericile în parcuri. Bisericile (clădirea şi terenul) – din câte ştiu eu – sunt proprietatea comunităţii de credincioşi, reprezentaţi de consiliul eparhial ales de membrii comunităţii de credincioşi. Lipsa de cunoaştere sau ignorarea acestui mod de organizare a bisericilor ortodoxe dă naştere la multe confuzii. Dat fiind faptul că biserica aparţine unei comunităţi de oameni care respectă nişte reguli pentru a face parte din respectiva comunitate îi cam lipseşte pe cei din afara comunităţii de dreptul de a avea păreri despre şi a da indicaţii ce şi cum trebuie să se facă.
Să presupunem că Mircea Toma & Cie sunt satanişti. Dacă un grup de călugări ar intra în cuibul sataniştilor lui Mircea Toma să spună rugăciuni şi să îi stropească cu apă sfinţită şi demonii ar chema poliţia ca să scape de exorcizare atunci poliţia ar avea tot dreptul să-i scoată de barbă pe călugări. Legile actuale îi apără pe satanişti. Şi reciproca este valabilă. Mircea Toma & Cie fac pe dracu’ ghem să tragă în biserică şi creştini din toate poziţiile. Să ne imaginăm că biserica şi-ar pune mintea cu rătăciţii şi s-ar folosi de puterea sa de influenţă transmiţând (la aceeaşi intensitate cu bezbojnicii) mesajul „Să scăpăm de satanişti!” S-ar găsi destul de repede nişte flăcăi care să îşi facă cruce şi să-i atingă în numele Domnului pe eretici. Doar că asta nu se întâmplă şi e foarte bine că este aşa. Fiecare e liber să aibă ce prieteni imaginari îşi doreşte, cum ar spune un cunoscut de-al meu. Doar că ar fi frumos să ne respectăm reciproc.
Photo: AFP/GettyImages
Iată ce i-am răspuns eu:
Politically correct pare că ai dreptate. Sau ai dreptate dacă ar fi o societate pe de-a-ntregul corectă. Numai că Biserica Ortodoxă, fie ea rusă sau română, este într-un jegos melanj direct cu statul. Deşi spaţiul este privat ar trebui să fie public nu numai pentru că este de utilitate publică (după cum chiar biserica proclamă, că de-aia cere şi primeşte fonduri) ci pentru că acolo este investiţia tuturor în el (via stat). Dacă ar fi fost o separare reală între stat şi biserică această manifestare poate că nici nu ar mai fi avut loc, sau nu ar fi avut loc în spaţiul "sacru" - strigau în parc (după cum sugerezi) lozincile anti Putin. Ce subliniez este şi dubla măsură (pe care ai încercat să o acoperi cu exemplul "sataniştilor"): în sensul prezervării "ordinii de drept" e ok, dar în sensul libertăţii de exprimare "wrong". Manifestarea celor de la Pussy Riot este excepţională pentru că relaţia stat-biserică este excepţională. La prima vedere pare aşa cum spui tu, statul va interveni să protejeze "proprietatea" sataniştilor (ateilor, nonreligioşilor, anarhiştilor, antietatiştilor, seculariştilor etc.). Doar la prime vedere, pentru că în realitatea această garantare este doar declarativă. Nu trebuie să uitam că statul subvenţionează pe faţă bisericile ortodoxe, masiv, oferindu-le "spaţii adecvate" pentru "exprimarea sentimentului religios" în timp ce pentru ceilalţi (enumeraţi succint mai sus) nu numai că nu se implică decât declarativ în "protejarea lor", trecând cu vederea lipsa de totală susţinere, dar îi mai şi defăimează sau acceptă defăimarea mai ales prin intermediul protejatei sale, biserica. Fetele nu au mâzgălit vreun enoriaş cu cine ştie ce substanţă impură. "Blasfemia" Pussy Riot este îndreptată nu asupra credincioşilor bisericii (cum greşit insinuezi tu prin analogia stropirii cu apă sfinţită a sataniştilor) ci asupra relaţiei aberant de imorale dintre clerul religios şi cel politic. Ele de asta au fost pedepsite în realitate, pentru că au lovit în acestă relaţie. Nu extrem, ca să nu le transforme în martiri, nu prea puţin, ca să nu treacă neobservată pedeapsa, dar destul de dur ca să fie învăţătură de minte altor oponenţi ai simbiozei stat-biserică.
Şi ca să nu ne mai amăgim că sunt mesaje de incitare la ură religioasă, iată traducerea în engleză a versurilor (preluată de aici):
“Virgin Mary, Put Putin Away” Lyrics (translated from Russian)
Virgin Mary, Mother of God, put Putin away
Рut Putin away, put Putin away
Black robe, golden epaulettes
All parishioners crawl to bow
The phantom of liberty is in heaven
Gay-pride sent to Siberia in chains
The head of the KGB, their chief saint,
Leads protesters to prison under escort
In order not to offend His Holiness
Women must give birth and love
Shit, shit, the Lord’s shit!
Shit, shit, the Lord’s shit!
Virgin Mary, Mother of God, become a feminist
Become a feminist, become a feminist
The Church’s praise of rotten dictators
The cross-bearer procession of black limousines
A teacher-preacher will meet you at school
Go to class – bring him money!
Patriarch Gundyaev believes in Putin
Bitch, better believe in God instead
The belt of the Virgin can’t replace mass-meetings
Mary, Mother of God, is with us in protest!
Virgin Mary, Mother of God, put Putin away
Рut Putin away, put Putin away
Eu nu prea văd incitare la ură religioasă. Cât despre blasfemie, citiţi aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2010/03/blasfemia-si-conotatia-negativa.html
15 ianuarie 2012
Diavolul modern
După ce creştinii şi musulmanii au finisat Satana fabricată de evrei a venit rândul noilor ideologii de a prelua şi identifica imaginea Răului. Pentru omul de rând, oportunist, nefericirea sa este vina altora. Diavolul este eticheta perfectă pentru "verso", pentru "ceilalţi", pentru "adversari". Şi ce uşor este să pui Semnul Fiarei pe chipul, de cele mai multe ori anonim, al unor tagme sociale.
Bancherii
Demonologia finaciară are vechi şi adânci rădăcini. The Economist - Pericolele demonologiei (via Ziarul Financiar - Până şi Isus îi ura pe bancheri) trece în revistă istoria şi calitatea acestei uri. Se pare că adepţii iubirii de aproape (creştinii) s-au specializat în a se descotorosi de datorii eliminând din rândul drepţilor, inclusiv fizic, pe cei ce-i ajutau financiar. Deşi adevăratele dezvoltări ale umanităţii s-au bazat pe facilitatea schimburilor financiare intermediate de bancheri, necesitatea returnării creditelor a transformat tagma într-o nemeritată ocară. Chiar dacă angrenajul economico-social are cauze materialiste, înţelese încă de la Karl Marx încoace, vina nu este acceptată de beneficiarul creditării ca fiind propria sa iresponsabilitate şi incapacitate de previziune, ci este aruncată bancherilor. Care şi ei sunt robii capitalului, erorile acestora dizolvând chiar capitalul în sine. Acestă imagine este alimentată de chiar capitalul ce se fructifică în mass-media şi actele culturale profitabile ce reuşesc să identifice Diavolul în chiar însuşi capitalul slujit de demonizaţii bancheri. Un cerc vicios ce adânceşte crizele.
Politicienii
Capitalul nu este independent de activitatea umană. Regulile jocului le fac politicienii ce sunt la rândul lor imaginea şi esenţa societăţii active. Cei nereprezentaţi sunt oarecum îndreptăţiţi să proclame diavoleşti acţiunile politicienilor. Dar intenţia nereprezentaţilor de a judeca este o acţiune politică ce-i transformă involuntar în politicieni. Diavolul din nou şi-a băgat coada, inventând ceea ce se cheamă lupta de clasă. De fapt este imaginea propriei neputinţe. Identificarea Răului este restrânsă la organizarea politico-socială de moment. De parcă aceasta nu a devenit ceea ce este fără concursul protestatarilor ei (prin lipsa iniţială de acţiune). Diavolizarea politicienilor nu are finalitate. Distrugerea lor nu va genera decât un gol ce va fi umplut de alţi politicieni, eventual proveniţi din structurile anarhice. La ale căror sisteme nu vor fi afiliate unele categorii sociale. Un cerc vicios, diavolesc de vicios.
Specialiştii
Aceştia sunt pur şi simplu dintr-o altă lume. Incapacitatea profanilor de a accesa informaţiile specialiştilor predispune anatemarea acestor specialişti. Aici includ medicii, juriştii, consilierii şi iniţiaţii, oamenii de ştiinţă în general, meseriaşii şi artiştii. Bivalenţa informaţiilor pe care le deţin aceştia îi sperie pe neofiţi. O acţiune justificată dar insuficient asimilată este transformată în motiv de diavolizare. Scopul este deturnat şi chiar antagonizat. Dacă aparţin unor organizaţii, instituţii sau societăţi pan-continentale teoria conspiraţiei e gata. O imagine mondială atinge limita moralei şi declaşează invidia. Invidie camuflată prin satanizare. Ce poate fi mai frumos decât un Diavol atât de perfect încât nici el însuşi nu-şi dă seama de asta.
(Ne)Credincioşii
Cei mai diavolizaţi sunt credincioşii. Credincioşii ceilalţi, adică "necredincioşii", şi nu noi. Ei sunt şi uşor de etichetat. Aici îi includ şi pe atei. Poate ei sunt cei mai oropsiţi, fiind satanizaţi de mai toate religiile. Dar nici cu ei nu mi-e ruşine. Ateismul, cel puţin cel vizibil, activ, are o provenienţă creştină sau cel puţin abrahamică. Ideologic este o reacţie antagonică la creştinismul devalorizat de realităţile evidenţiate prin ştiinţă, de exemplu, sau prin raportarea la trăirea spirituală lipsită de divinitate specifică orientalismului (budist, dar nu numai). Dar acţiunile ateilor sunt definite prin diavolizarea religiilor şi a credincioşilor lor. Dumnezeu a murit, dar Satana trăieşte, chiar şi-n sufletul ateilor. Despre ceilalţi credincioşi... vai şi-amar de ei cu Diavolul lor cu tot.
Bancherii
Demonologia finaciară are vechi şi adânci rădăcini. The Economist - Pericolele demonologiei (via Ziarul Financiar - Până şi Isus îi ura pe bancheri) trece în revistă istoria şi calitatea acestei uri. Se pare că adepţii iubirii de aproape (creştinii) s-au specializat în a se descotorosi de datorii eliminând din rândul drepţilor, inclusiv fizic, pe cei ce-i ajutau financiar. Deşi adevăratele dezvoltări ale umanităţii s-au bazat pe facilitatea schimburilor financiare intermediate de bancheri, necesitatea returnării creditelor a transformat tagma într-o nemeritată ocară. Chiar dacă angrenajul economico-social are cauze materialiste, înţelese încă de la Karl Marx încoace, vina nu este acceptată de beneficiarul creditării ca fiind propria sa iresponsabilitate şi incapacitate de previziune, ci este aruncată bancherilor. Care şi ei sunt robii capitalului, erorile acestora dizolvând chiar capitalul în sine. Acestă imagine este alimentată de chiar capitalul ce se fructifică în mass-media şi actele culturale profitabile ce reuşesc să identifice Diavolul în chiar însuşi capitalul slujit de demonizaţii bancheri. Un cerc vicios ce adânceşte crizele.
Politicienii
Capitalul nu este independent de activitatea umană. Regulile jocului le fac politicienii ce sunt la rândul lor imaginea şi esenţa societăţii active. Cei nereprezentaţi sunt oarecum îndreptăţiţi să proclame diavoleşti acţiunile politicienilor. Dar intenţia nereprezentaţilor de a judeca este o acţiune politică ce-i transformă involuntar în politicieni. Diavolul din nou şi-a băgat coada, inventând ceea ce se cheamă lupta de clasă. De fapt este imaginea propriei neputinţe. Identificarea Răului este restrânsă la organizarea politico-socială de moment. De parcă aceasta nu a devenit ceea ce este fără concursul protestatarilor ei (prin lipsa iniţială de acţiune). Diavolizarea politicienilor nu are finalitate. Distrugerea lor nu va genera decât un gol ce va fi umplut de alţi politicieni, eventual proveniţi din structurile anarhice. La ale căror sisteme nu vor fi afiliate unele categorii sociale. Un cerc vicios, diavolesc de vicios.
Specialiştii
Aceştia sunt pur şi simplu dintr-o altă lume. Incapacitatea profanilor de a accesa informaţiile specialiştilor predispune anatemarea acestor specialişti. Aici includ medicii, juriştii, consilierii şi iniţiaţii, oamenii de ştiinţă în general, meseriaşii şi artiştii. Bivalenţa informaţiilor pe care le deţin aceştia îi sperie pe neofiţi. O acţiune justificată dar insuficient asimilată este transformată în motiv de diavolizare. Scopul este deturnat şi chiar antagonizat. Dacă aparţin unor organizaţii, instituţii sau societăţi pan-continentale teoria conspiraţiei e gata. O imagine mondială atinge limita moralei şi declaşează invidia. Invidie camuflată prin satanizare. Ce poate fi mai frumos decât un Diavol atât de perfect încât nici el însuşi nu-şi dă seama de asta.
(Ne)Credincioşii
Cei mai diavolizaţi sunt credincioşii. Credincioşii ceilalţi, adică "necredincioşii", şi nu noi. Ei sunt şi uşor de etichetat. Aici îi includ şi pe atei. Poate ei sunt cei mai oropsiţi, fiind satanizaţi de mai toate religiile. Dar nici cu ei nu mi-e ruşine. Ateismul, cel puţin cel vizibil, activ, are o provenienţă creştină sau cel puţin abrahamică. Ideologic este o reacţie antagonică la creştinismul devalorizat de realităţile evidenţiate prin ştiinţă, de exemplu, sau prin raportarea la trăirea spirituală lipsită de divinitate specifică orientalismului (budist, dar nu numai). Dar acţiunile ateilor sunt definite prin diavolizarea religiilor şi a credincioşilor lor. Dumnezeu a murit, dar Satana trăieşte, chiar şi-n sufletul ateilor. Despre ceilalţi credincioşi... vai şi-amar de ei cu Diavolul lor cu tot.
26 octombrie 2011
Duhovnicul le ştie pe toate...
Un reporter EVZ a fost ieri la filmările ediției speciale a "Cronicii cârcotașilor".
Nu a lipsit o persoană foarte importantă pentru echipă, părintele Vasile, duhovnicul realizatorilor „Cronicii Cârcotaşilor”.
Părintele Vasile s-a referit indirect la Huidu, când a spus că toate încercările prin care trece (Huidu - n.r.) sunt încercări de la diavol şi „când diavolul te lasă în pace, înseamnă că îi faci voia”.
Adică, vezi Doamne, dacă nu ai accidente soldate cu trei morţi înseamnă că te-a lăsat Diavolul în pace?! Adică iresponsabil nu eşti tu, este doar Necuratul care te încearcă?! Al dracu' Dumnezeu ăsta, cum ne pune El la cazne prin intermediar! Noroc că avem pe câte unul pregătit să ne lămurească ce şi cum e cu Satana.
În aceeaşi temă şi Mircea Badea.
PS: Interesant că toată echipa Cronicii merge la acelaşi duhovnic. Un fel de terapie de grup. Parcă scrisesem ceva şi despre asta: Tehnici de manipulare - împărtăşania
UPDATE Adevărul
În încheiere, Părintele Vasile i-a transmis lui Găinuşă: „Dumnezeu să vă ajute şi, aşa cum am spus, aş vrea să căutaţi şi partea pozitivă. Mă voi ruga pentru tine Mişu, pentru echipa voastră".
După ce camerele de luat vederi şi luminile din studio s-au stins, Părintele Vasile a sfinţit studioul „Cronicii Cârcotaşilor".
Nu a lipsit o persoană foarte importantă pentru echipă, părintele Vasile, duhovnicul realizatorilor „Cronicii Cârcotaşilor”.
Părintele Vasile s-a referit indirect la Huidu, când a spus că toate încercările prin care trece (Huidu - n.r.) sunt încercări de la diavol şi „când diavolul te lasă în pace, înseamnă că îi faci voia”.
Adică, vezi Doamne, dacă nu ai accidente soldate cu trei morţi înseamnă că te-a lăsat Diavolul în pace?! Adică iresponsabil nu eşti tu, este doar Necuratul care te încearcă?! Al dracu' Dumnezeu ăsta, cum ne pune El la cazne prin intermediar! Noroc că avem pe câte unul pregătit să ne lămurească ce şi cum e cu Satana.
În aceeaşi temă şi Mircea Badea.
PS: Interesant că toată echipa Cronicii merge la acelaşi duhovnic. Un fel de terapie de grup. Parcă scrisesem ceva şi despre asta: Tehnici de manipulare - împărtăşania
UPDATE Adevărul
În încheiere, Părintele Vasile i-a transmis lui Găinuşă: „Dumnezeu să vă ajute şi, aşa cum am spus, aş vrea să căutaţi şi partea pozitivă. Mă voi ruga pentru tine Mişu, pentru echipa voastră".
După ce camerele de luat vederi şi luminile din studio s-au stins, Părintele Vasile a sfinţit studioul „Cronicii Cârcotaşilor".
15 octombrie 2011
Diavolul
Ce este Diavolul? De unde vine? Cum a apărut? De unde vine răul şi de ce? Avem posibilitatea de a descoperi aceste lucruri? "Istoria generală a diavolului" se pare că este una dintre puţinele lucrări ce tratează la modul serios cealaltă faţă a divinului. Autorul Gerald Messadié nu este nimeni altul decât fostul redactor şef al revistei de promovare a ştiinţei Science et Vie timp de 25 de ani. Aici el face o anchetă, trecând prin aproape toate epocile şi religiile, în încercarea de a descoperi esenţa şi originea Răului, rezultând un adevărat tratat de istorie a demonologiei.
Se pare că Satana nu a existat în religiile Oceaniei, nici în cele africane sau americane precoloniale şi cu atât mai puţin în cele est-asiatice (hinduism, budism, taoism, şintoism etc). Demonii acestora sunt doar spirite a căror acţiuni creează neplăceri doar întâmplător sau datorită necunoaşterii ceremonialelor. Chiar şi Europa celtică, greacă şi romană are doar zei fără răutate viscerală, pedepsele pe care aceştia le aplică fiind un rezultat şi nu o intenţie. Apariţia Diavolului are loc într-un singur punct de pe Terra, în Iran, în urma unor procese de transformare politico-ideologică a vedismului. Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) purcede la o reformă, regularizând religiile politeiste în primul monoteism. Ahriman este inventat ca oponent al lui Ahura Mazda (dumnezeul mazdeean). Această regularizare este implementată politic de regele Vishtapa, de unde se vede că Diavolul este în primul rând o unealtă politică. Dar Arhiman nu era Răul, fiind doar diferitul, adversarul pentru echilibru.
Acest monoteism este asimilat de o parte din evrei împreună cu ideea păcatului originar, a Răului metafizic şi tehnicii spovedaniei, trasate tot politic de regii şi clerul mesopotamian ce conduceau statul prin tiranie. Acest lucru s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor al II-lea, conducător al Babilonului. În epopeea lui Ghilagmeş precum şi în poemul religios Nergal şi Ereshkigal sunt prezentate demiurgic acţiunile prin care eroii masculini buni şi luminoşi, trăitori ai Regatului de Sus (cerul) sunt atraşi, seduşi şi apoi ameninţaţi cu moartea întregului pământ de femininele exponente a Lumii de Jos (infernul). Sexul leagă viaţa de moarte şi dă naştere sentimentului de vină misogină. Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om. Matca monoteismelor noastre "diabolizate" era pregătită. spune Gerald Messadié.
Deşi nu este invenţia lor evreii au definit Diavolul ca fiind Răul, chiar dacă nu au spus cine, cum şi de ce a creat Răutatea. Diavolul Genezei este magistral disecat:
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease. Atunci de ce nu-l pedepseşte pe el? Şi ce s-a întâmplat cu acest "instigator", cum se spune în zilele noastre? Biblia nu ne spune.
Şi, completez eu, dacă Păcatul constă în a face dragoste, cum rămâne cu versetele de mai jos ce sunt de dinaintea Căderii?
Geneza, Capitolul 2
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."
Această ambiguitate a existenţei, substanţei şi menirii Diavolului persistă şi în creştinism.
În cartea lui Iov din Vechiul Testament Satana nu este adversarul lui Dumnezeu, este un colaborator:
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Este evident că nu există duşmănie, acest Satan nu are nici măcar răutate, este eventual un farsor. Oricum, întrebarea este ce caută Diavolul la sfat cu Dumnezeu? Încă nu căzuse? Atunci cine era Răul din Geneză?
Diavolul suferă de transformări, aportul major aducându-l secta evreilor esenieni (Ioan Botezătorul şi Iisus fiind esenieni) începând cu secolul II îen. Aceşti protocreştini îl construiesc pe Diavolul cel atât de "bine înţeles" de contemporanii noştri. Îi dau valenţele Răutăţii viscerale, gratuite şi permanente, chiar dacă nu reuşesc să determine care este scopul şi originea acesteia. În speranţa sublinierii prin contrast a valorii Domnului preferă să arate "cum este Diavolul" în detrimentul a ceea "ce este Diavolul".
Pe lângă dubiile cu privire la realitatea ispitirii în deşert a Mântuitorului apar câteva întrebări:
Prima constă în punerea la încercare a lui Iisus de către Duh, care, neîndoielnic, e Sfântul Duh.[...] s-ar părea, aşadar, că, prin intermediul Sfântului Duh, Dumnezeu l-ar fi supus pe propriul său fiu la o încercare, or, nu e îngăduit să pui divinitatea la încercare, o aminteşte chiar Iisus.[...]
A doua problemă este ignoranţa vădită a lui Satana: ştie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, la fel cum Iisus ştie cine este el, reiese din tot ce spune, şi totuşi insistă prosteşte - nu găsim alt cuvânt - să-l ispitească pe Iisus. Iată deci un vrăjmaş care, de la bun început, ne este prezentat ca un idiot.
A treia problemă e că discipolii lui Iisus sunt convinşi de divinitatea acestuia datorită minunilor pe care le face. Diavolul de asemenea, şi, cu toate acestea, Iisus refuză să facă o minune care l-ar scăpa practic de demon. Abţinere cu atât mai greu de înţeles cu cât, în alte ocazii, Iisus nu ezită să recurgă la puterile sale miraculoase împotriva aceluiaşi Satana.
Prin urmare, suntem tentaţi să tragem concluzia că relatarea celor trei ispitiri în deşert e stângace şi încâlcită şi nu serveşte decât pentru a introduce personajul lui Satana în noua identitate de vrăjmaş a lui Dumnezeu.
Creştinii timpurii au finisat înfăţişarea Diavolului şi l-au dogmatizat. Constantin cel Mare a oficiat imperial existenţa acestuia, introducând creştinismul ca religie de stat. Şi pentru ca nimic să nu iasă de sub augusta sa putere a ordonat şi supravegheat primul conciliu. Tot politica, bat-o Năpasta s-o bată!
De altfel, Bisericile tinere au oroare să împartă ceva, iar cea creştină nu a făcut excepţie.[...]
Conciliile aveau să sancţioneze rătăcirile cu greutatea autorităţii imperiale şi episcopale. După ce cunoscuseră persecuţiile romane, creştinii aveau să cunoască persecuţiile altor creştini, pentru vina de a le fi atribuit lui Dumnezeu şi lui Satana alte teritorii decât cele decretate de Sfinţii Părinţi.
Între timp, nimeni nu ştiuse să spună de unde venea acest Satana, nici dacă era un efect sau o cauză.Întrebare perfidă, inspirată, vezi bine, de Duhul cel Rău. Căci era o întrebare dictată de logică şi toţi ştiau sau credeau că ştiu, de la Sfinţii Părinţi şi de la Tertulian în special, că filozofia e lucrarea Diavolului.
Se lăsa Noaptea.
Inchiziţia a fost cea mai performantă armată de luptă împotriva Diavolului. Orice suspectare a acţiunilor lui Satan era imediat consemnată şi penalizată. Controlul informaţiilor se acutizează, Priscilian, episcopul de Avila, este executat pentru o greşeală de traducere.
În timp ce teologii discutau fineţuri scolastice (dacă, de pildă, era posibilă o mântuire a Diavolului), lumea occidentală intra în bezna groasă şi fetidă ce poate fi numită Timpul Diavolului, un sabat cu adevărat fioros, cel al unei credinţe aproape animalice şi patologice în realitatea Diavolului, întreţinută, paradoxal, tocmai de cei care pretindeau că-l combat. Se va declanşa astfel unul dintre cele mai lungi şiruri de crime comise în numele lui Dumnezeu din câte a cunoscut istoria omenească, un sacrilegiu absolut, având binecuvântarea papală. Iar aceasta până la abolirea Inchiziţiei. Cincisprezece veacuri de prostie turbată, de nebunie sordidă, inspirate, cum vom vedea, de fanatism şi lăcomie, cincisprezece veacuri de ură bestială, de furii obsesive.
Diavolul era văzut peste tot. Era sculptat la intrarea în catedrale, pe fundaţiile amvoanelor din biserici. Mereu acelaşi, un trup de Pan, ţap de la brâu în jos, piept de bărbat, ochi libidinos şi mână scotocitoare. Obsesie evidentă a sexualităţii într-o epocă sfâşiată de misticismul gnostic şi desfrânare.
Ca o părere personală, Ortodoxia nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte abordarea Diavolului şi acţiunile de represiune asupra posedaţilor sau a liber cugetătorilor. Că nu a fost la nivelul Inchiziţiei occidentale este adevărat, dar tot adevărat este că nu a ajuns acolo nu din prea multă toleranţă ci din prea puţină putere. Patriarhiile ortodoxe, chiar şi cele ecumenice, ca cea a Bizanţului, erau dezbinate şi fără suportul economic concentrat al credincioşilor şi al regalităţii cum a fost în Biserica Catolică sau marile congregaţii islamice. Dar nu e timpul pierdut. Dacă Diavolul nu mai există îl vor inventa din nou...
Se pare că Satana nu a existat în religiile Oceaniei, nici în cele africane sau americane precoloniale şi cu atât mai puţin în cele est-asiatice (hinduism, budism, taoism, şintoism etc). Demonii acestora sunt doar spirite a căror acţiuni creează neplăceri doar întâmplător sau datorită necunoaşterii ceremonialelor. Chiar şi Europa celtică, greacă şi romană are doar zei fără răutate viscerală, pedepsele pe care aceştia le aplică fiind un rezultat şi nu o intenţie. Apariţia Diavolului are loc într-un singur punct de pe Terra, în Iran, în urma unor procese de transformare politico-ideologică a vedismului. Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) purcede la o reformă, regularizând religiile politeiste în primul monoteism. Ahriman este inventat ca oponent al lui Ahura Mazda (dumnezeul mazdeean). Această regularizare este implementată politic de regele Vishtapa, de unde se vede că Diavolul este în primul rând o unealtă politică. Dar Arhiman nu era Răul, fiind doar diferitul, adversarul pentru echilibru.
Acest monoteism este asimilat de o parte din evrei împreună cu ideea păcatului originar, a Răului metafizic şi tehnicii spovedaniei, trasate tot politic de regii şi clerul mesopotamian ce conduceau statul prin tiranie. Acest lucru s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor al II-lea, conducător al Babilonului. În epopeea lui Ghilagmeş precum şi în poemul religios Nergal şi Ereshkigal sunt prezentate demiurgic acţiunile prin care eroii masculini buni şi luminoşi, trăitori ai Regatului de Sus (cerul) sunt atraşi, seduşi şi apoi ameninţaţi cu moartea întregului pământ de femininele exponente a Lumii de Jos (infernul). Sexul leagă viaţa de moarte şi dă naştere sentimentului de vină misogină. Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om. Matca monoteismelor noastre "diabolizate" era pregătită. spune Gerald Messadié.
Deşi nu este invenţia lor evreii au definit Diavolul ca fiind Răul, chiar dacă nu au spus cine, cum şi de ce a creat Răutatea. Diavolul Genezei este magistral disecat:
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease. Atunci de ce nu-l pedepseşte pe el? Şi ce s-a întâmplat cu acest "instigator", cum se spune în zilele noastre? Biblia nu ne spune.
Şi, completez eu, dacă Păcatul constă în a face dragoste, cum rămâne cu versetele de mai jos ce sunt de dinaintea Căderii?
Geneza, Capitolul 2
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."
Această ambiguitate a existenţei, substanţei şi menirii Diavolului persistă şi în creştinism.
În cartea lui Iov din Vechiul Testament Satana nu este adversarul lui Dumnezeu, este un colaborator:
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Este evident că nu există duşmănie, acest Satan nu are nici măcar răutate, este eventual un farsor. Oricum, întrebarea este ce caută Diavolul la sfat cu Dumnezeu? Încă nu căzuse? Atunci cine era Răul din Geneză?
Diavolul suferă de transformări, aportul major aducându-l secta evreilor esenieni (Ioan Botezătorul şi Iisus fiind esenieni) începând cu secolul II îen. Aceşti protocreştini îl construiesc pe Diavolul cel atât de "bine înţeles" de contemporanii noştri. Îi dau valenţele Răutăţii viscerale, gratuite şi permanente, chiar dacă nu reuşesc să determine care este scopul şi originea acesteia. În speranţa sublinierii prin contrast a valorii Domnului preferă să arate "cum este Diavolul" în detrimentul a ceea "ce este Diavolul".
Pe lângă dubiile cu privire la realitatea ispitirii în deşert a Mântuitorului apar câteva întrebări:
Prima constă în punerea la încercare a lui Iisus de către Duh, care, neîndoielnic, e Sfântul Duh.[...] s-ar părea, aşadar, că, prin intermediul Sfântului Duh, Dumnezeu l-ar fi supus pe propriul său fiu la o încercare, or, nu e îngăduit să pui divinitatea la încercare, o aminteşte chiar Iisus.[...]
A doua problemă este ignoranţa vădită a lui Satana: ştie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, la fel cum Iisus ştie cine este el, reiese din tot ce spune, şi totuşi insistă prosteşte - nu găsim alt cuvânt - să-l ispitească pe Iisus. Iată deci un vrăjmaş care, de la bun început, ne este prezentat ca un idiot.
A treia problemă e că discipolii lui Iisus sunt convinşi de divinitatea acestuia datorită minunilor pe care le face. Diavolul de asemenea, şi, cu toate acestea, Iisus refuză să facă o minune care l-ar scăpa practic de demon. Abţinere cu atât mai greu de înţeles cu cât, în alte ocazii, Iisus nu ezită să recurgă la puterile sale miraculoase împotriva aceluiaşi Satana.
Prin urmare, suntem tentaţi să tragem concluzia că relatarea celor trei ispitiri în deşert e stângace şi încâlcită şi nu serveşte decât pentru a introduce personajul lui Satana în noua identitate de vrăjmaş a lui Dumnezeu.
Creştinii timpurii au finisat înfăţişarea Diavolului şi l-au dogmatizat. Constantin cel Mare a oficiat imperial existenţa acestuia, introducând creştinismul ca religie de stat. Şi pentru ca nimic să nu iasă de sub augusta sa putere a ordonat şi supravegheat primul conciliu. Tot politica, bat-o Năpasta s-o bată!
De altfel, Bisericile tinere au oroare să împartă ceva, iar cea creştină nu a făcut excepţie.[...]
Conciliile aveau să sancţioneze rătăcirile cu greutatea autorităţii imperiale şi episcopale. După ce cunoscuseră persecuţiile romane, creştinii aveau să cunoască persecuţiile altor creştini, pentru vina de a le fi atribuit lui Dumnezeu şi lui Satana alte teritorii decât cele decretate de Sfinţii Părinţi.
Între timp, nimeni nu ştiuse să spună de unde venea acest Satana, nici dacă era un efect sau o cauză.Întrebare perfidă, inspirată, vezi bine, de Duhul cel Rău. Căci era o întrebare dictată de logică şi toţi ştiau sau credeau că ştiu, de la Sfinţii Părinţi şi de la Tertulian în special, că filozofia e lucrarea Diavolului.
Se lăsa Noaptea.
Inchiziţia a fost cea mai performantă armată de luptă împotriva Diavolului. Orice suspectare a acţiunilor lui Satan era imediat consemnată şi penalizată. Controlul informaţiilor se acutizează, Priscilian, episcopul de Avila, este executat pentru o greşeală de traducere.
În timp ce teologii discutau fineţuri scolastice (dacă, de pildă, era posibilă o mântuire a Diavolului), lumea occidentală intra în bezna groasă şi fetidă ce poate fi numită Timpul Diavolului, un sabat cu adevărat fioros, cel al unei credinţe aproape animalice şi patologice în realitatea Diavolului, întreţinută, paradoxal, tocmai de cei care pretindeau că-l combat. Se va declanşa astfel unul dintre cele mai lungi şiruri de crime comise în numele lui Dumnezeu din câte a cunoscut istoria omenească, un sacrilegiu absolut, având binecuvântarea papală. Iar aceasta până la abolirea Inchiziţiei. Cincisprezece veacuri de prostie turbată, de nebunie sordidă, inspirate, cum vom vedea, de fanatism şi lăcomie, cincisprezece veacuri de ură bestială, de furii obsesive.
Diavolul era văzut peste tot. Era sculptat la intrarea în catedrale, pe fundaţiile amvoanelor din biserici. Mereu acelaşi, un trup de Pan, ţap de la brâu în jos, piept de bărbat, ochi libidinos şi mână scotocitoare. Obsesie evidentă a sexualităţii într-o epocă sfâşiată de misticismul gnostic şi desfrânare.
Ca o părere personală, Ortodoxia nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte abordarea Diavolului şi acţiunile de represiune asupra posedaţilor sau a liber cugetătorilor. Că nu a fost la nivelul Inchiziţiei occidentale este adevărat, dar tot adevărat este că nu a ajuns acolo nu din prea multă toleranţă ci din prea puţină putere. Patriarhiile ortodoxe, chiar şi cele ecumenice, ca cea a Bizanţului, erau dezbinate şi fără suportul economic concentrat al credincioşilor şi al regalităţii cum a fost în Biserica Catolică sau marile congregaţii islamice. Dar nu e timpul pierdut. Dacă Diavolul nu mai există îl vor inventa din nou...
20 ianuarie 2011
Cu moaştele-n desagă
Reuters ne comunică un caz cât se poate de reprezentativ pentru industria de moaşte. Este o pură întâmplare că acest lucru s-a întâmplat în Grecia, obiceiurile sunt specifice ortodocşilor, indiferent dacă sunt greci, bulgari, ruşi, ucraineni sau români. Probabil că distanţa şi marea obligă să se apeleze la aeroport. Iar aici, datorită riscului crescut, sunt controale relevante. Ce descoperă poliţia, duminică, în 16 ianuarie 2011, în bagajele unui biet călugăr cipriot? Nici mai mult, nici mai puţin, decât un set de oseminte umane, inclusiv craniul, declarate ca fiind "moaşte" de către acesta. Sunt osemintele unei femei, fostă călugăriţă, decedată acum patru ani.
Reuters mai specifică faptul că în Biserica Ortodoxă este o cutumă venerarea rămăşiţelor umane, acest fapt fiind exploatat de către cler. Moaştele sunt afişate la anumite momente şi oferite credincioşilor pentru a fi atinse sau sărutate, dar asta numai în schimbul unor donaţii, odată ce cutia milei este situată în imediata apropiere a acestor oseminte.
Fenomenul este că această "sfântă" încă nu fusese omologată. Aşadar clerul nu ar fi avut nici un avantaj din faptul că oasele ar fi ajuns în Cipru. Şi mai ales "ascunse" şi nu cu tam-tam mediatic cum au fost cele aduse de preoţii greci pentru "întru-mântuirea" fraierilor din România. Credeţi cumva că pentru ortodocşii români a fost gratis? Baliverne. Şi-au luat grecii tainul!
Aşa că Arhiepiscopul Ciprului Chrysostomos îşi ia mâna de pe capul bietului călugăr: "După cum pare, bănuiesc că este vorba de interesele financiare ale unor şarlatani." Gura prostului adevăr grăieşte. Cinstite feţe ortodox-bisericeşti, toate moaştele sunt opera unor şarlatani, numai că unele sunt oficiale, celelalte sunt "satanice". "Mântuirea" se opreşte în bani. Totuşi, pe când o santificare cu moaştificare, aşa, de exerciţiu măcar, că candidaţi este destui: Ilie Cleopa, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca şi, de ce nu, Petre Ţuţea. Lângă ei s-ar umple repede cutiuţa cu donaţii pentru Catedrală...
Reuters mai specifică faptul că în Biserica Ortodoxă este o cutumă venerarea rămăşiţelor umane, acest fapt fiind exploatat de către cler. Moaştele sunt afişate la anumite momente şi oferite credincioşilor pentru a fi atinse sau sărutate, dar asta numai în schimbul unor donaţii, odată ce cutia milei este situată în imediata apropiere a acestor oseminte.
Fenomenul este că această "sfântă" încă nu fusese omologată. Aşadar clerul nu ar fi avut nici un avantaj din faptul că oasele ar fi ajuns în Cipru. Şi mai ales "ascunse" şi nu cu tam-tam mediatic cum au fost cele aduse de preoţii greci pentru "întru-mântuirea" fraierilor din România. Credeţi cumva că pentru ortodocşii români a fost gratis? Baliverne. Şi-au luat grecii tainul!
Aşa că Arhiepiscopul Ciprului Chrysostomos îşi ia mâna de pe capul bietului călugăr: "După cum pare, bănuiesc că este vorba de interesele financiare ale unor şarlatani." Gura prostului adevăr grăieşte. Cinstite feţe ortodox-bisericeşti, toate moaştele sunt opera unor şarlatani, numai că unele sunt oficiale, celelalte sunt "satanice". "Mântuirea" se opreşte în bani. Totuşi, pe când o santificare cu moaştificare, aşa, de exerciţiu măcar, că candidaţi este destui: Ilie Cleopa, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca şi, de ce nu, Petre Ţuţea. Lângă ei s-ar umple repede cutiuţa cu donaţii pentru Catedrală...
14 noiembrie 2010
Vrăjitoria în ortodoxie
Conform Proiectului de lege privind protecţia persoanelor înşelate prin ghicit sau alte mijloace şi practici oculte acţiunile ce apelează divinităţile presupus existente sunt pasibile a fi încadrate în susnumita lege:
"Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti."
Manifestările religioase ortodoxe nu sunt nici pe departe superioare sau diferite de activităţile bietelor vrăjitoare ce apelează spiritele "bune" (Maica Domnului, Sfântul Mina, alţi Sfinţi Părinţi sau Mucenici) sau "rele" (sufletele decedaţilor, spirite ale naturii, structuri astrale, numerologice sau aleator-statistice). Ortodocşii au nenumărat de multe şi diverse metode de exprimare magică începând cu obişnuitul gest de a-şi face cruce.
Pasele magice (gestul crucii) pe care le face preotul deasupra mulţimilor sau a unui anumit spaţiu este la fel de puternic şi are acelaşi scop ca şi aşezarea mâinilor vrăjitoarelor desupra capului celui "ajutat". De altfel vrăjitoarele chiar utilizează crucea ca gest magic, după cum face mama ortodoxă asupra propriului copil sau creştinul ortodox asupra propriului corp. Gestul încărcat de vrajă este plasat pe pâinea ce va fi mâncată sau între ochii animalului preferat la ortodocşi. Cu ce diferă acesta faţă de gesturile ocultiştilor?
Substanţele specifice vrăjitoriei sunt larg răspândite în cadrul bisericilor creştine, mai ales a celor ortodoxe. Apa "sfinţită" nu este altceva decât apa tratată magic în falsa idee că va deveni un panaceu. Sfântul Mare Mir, ulei a cărei tehnologie este ţinută la secret, are aceleaşi sensuri pe care le au obscurele poţiunile magice ale vrăjitoarelor. Atmosfera cabinetului ocult este similară bisericii, altarul fiind interzis "păcătoaselor" femei după cum fiecare vrăjitor are un loc tenebros. Muzica specifică, fumul de tămâie sau smirnă şi iconografia spectaculoasă a vrăjitoarelor este intens utilizată şi de către Biserica Ortodoxă. Nu vedem nici o diferenţă între veşmintele aurite ale preoţilor şi inelele şi salbele practicantelor de magie albă sau neagră. Între a întreba "cărţile" (tarot) şi a întreba "cartea" (biblia) nu este nici o diferenţă, odată ce eşti "iniţiat" în domeniul respectiv.
Pentru faptul că preoţii numesc rugăciune incantaţiile lor nu înseamnă că acestea nu sunt similare cu cele ale vrăjitorilor. Plantele transpun magic valenţele lor biologice fie că vorbim de leacurile vrăjitoreşti sau de pămătuful ortodox din busuioc. Nu mai vorbim de promovarea, expunerea şi venerarea osemintelor omeneşti ortodoxe (moaşte) ce întrece chiar şi cele mai obscure practici vrăjitoreşti contemporane, ce folosesc cel mult câte un picior de găină sau câte o coadă de salamandră. Iar apogeul simbolic creştin, împărtăşania, nu este altceva decât practica canibalică de devorare a propriei divinităţi în ideea realizării unei utopice şi veşnice împreunări.
Singura diferenţă este cea a unei conotaţii lingvistice. În timp ce unele sunt blamate de clerul consacrat, celelalte sunt ridicate la rang de "cult". Invit pe dragele noastre vrăjitoare analfabete să pună repede de o Biserică Ocultă Română, poate vor primi şi ceva fonduri de la stat, poate şi o minimă oră săptămânală de îndoctrinat copiii la şcoală. Timp de vreo 12 ani pentru fiecare puradel...
"Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti."
Manifestările religioase ortodoxe nu sunt nici pe departe superioare sau diferite de activităţile bietelor vrăjitoare ce apelează spiritele "bune" (Maica Domnului, Sfântul Mina, alţi Sfinţi Părinţi sau Mucenici) sau "rele" (sufletele decedaţilor, spirite ale naturii, structuri astrale, numerologice sau aleator-statistice). Ortodocşii au nenumărat de multe şi diverse metode de exprimare magică începând cu obişnuitul gest de a-şi face cruce.
Pasele magice (gestul crucii) pe care le face preotul deasupra mulţimilor sau a unui anumit spaţiu este la fel de puternic şi are acelaşi scop ca şi aşezarea mâinilor vrăjitoarelor desupra capului celui "ajutat". De altfel vrăjitoarele chiar utilizează crucea ca gest magic, după cum face mama ortodoxă asupra propriului copil sau creştinul ortodox asupra propriului corp. Gestul încărcat de vrajă este plasat pe pâinea ce va fi mâncată sau între ochii animalului preferat la ortodocşi. Cu ce diferă acesta faţă de gesturile ocultiştilor?
Substanţele specifice vrăjitoriei sunt larg răspândite în cadrul bisericilor creştine, mai ales a celor ortodoxe. Apa "sfinţită" nu este altceva decât apa tratată magic în falsa idee că va deveni un panaceu. Sfântul Mare Mir, ulei a cărei tehnologie este ţinută la secret, are aceleaşi sensuri pe care le au obscurele poţiunile magice ale vrăjitoarelor. Atmosfera cabinetului ocult este similară bisericii, altarul fiind interzis "păcătoaselor" femei după cum fiecare vrăjitor are un loc tenebros. Muzica specifică, fumul de tămâie sau smirnă şi iconografia spectaculoasă a vrăjitoarelor este intens utilizată şi de către Biserica Ortodoxă. Nu vedem nici o diferenţă între veşmintele aurite ale preoţilor şi inelele şi salbele practicantelor de magie albă sau neagră. Între a întreba "cărţile" (tarot) şi a întreba "cartea" (biblia) nu este nici o diferenţă, odată ce eşti "iniţiat" în domeniul respectiv.
Pentru faptul că preoţii numesc rugăciune incantaţiile lor nu înseamnă că acestea nu sunt similare cu cele ale vrăjitorilor. Plantele transpun magic valenţele lor biologice fie că vorbim de leacurile vrăjitoreşti sau de pămătuful ortodox din busuioc. Nu mai vorbim de promovarea, expunerea şi venerarea osemintelor omeneşti ortodoxe (moaşte) ce întrece chiar şi cele mai obscure practici vrăjitoreşti contemporane, ce folosesc cel mult câte un picior de găină sau câte o coadă de salamandră. Iar apogeul simbolic creştin, împărtăşania, nu este altceva decât practica canibalică de devorare a propriei divinităţi în ideea realizării unei utopice şi veşnice împreunări.
Singura diferenţă este cea a unei conotaţii lingvistice. În timp ce unele sunt blamate de clerul consacrat, celelalte sunt ridicate la rang de "cult". Invit pe dragele noastre vrăjitoare analfabete să pună repede de o Biserică Ocultă Română, poate vor primi şi ceva fonduri de la stat, poate şi o minimă oră săptămânală de îndoctrinat copiii la şcoală. Timp de vreo 12 ani pentru fiecare puradel...
Legea vrăjitoarelor
Proiectul de lege privind protecţia persoanelor înşelate prin ghicit sau alte mijloace şi practici oculte
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Secţiunea 1 - Principii
Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti.
Art. 3 - Pentru acest domeniu, în cazul în care nu există, se vor crea standarde ocupaţionale care vor fi aprobate conform reglementărilor legale.
Secţiunea a 2-a - Definiţii
Art. 4 - (1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) ghicitor - persoana care se îndeletniceşte cu prezicerea viitorului;
b) practicile oculte - activităţi de ghicit şi vrăjitorie, prin invocarea unor realităţi spirituale demonice, ezoterice;
c) vrăjitoria - ritualuri magice prin care se invocă realităţi spirituale demonice, cu scopul de a înlătura anumite boli, de a reface sau destrăma legături dintre oameni;
d) farmecele - legături de vrăjitorie.
Secţiunea a 3-a - Dreptul de practică şi organizarea activităţilor oculte
Art. 5 - (1) Activităţile de ghicit şi magie vor fi încadrate în nomenclatorul profesiilor liberale.
(2) Persoanele care exercită activităţi de ghicit şi magie sunt obligate să posede autorizaţie de liberă practică, în conformitate cu criteriile stabilite de lege şi de normele metodologice, odată cu primirea avizului din partea organizaţiei profesionale de care aderă.
Art. 6 - Practicianul din domeniul ocult va fi obligat să adere la o organizaţie profesională specifică; organizaţia profesională respectivă îşi dă avizul în privinţa autorizării pentru practica în domeniul respectiv.
Secţiunea a 4-a - Înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii
Art. 7 - Prevederile referitoare la înfiinţarea organizaţiilor oculte sau de ghicit se vor stabili în deplină conformitate cu normele metodologice ale prezentei legi.
Art. 8 - La înfiinţarea organizaţiei aceasta are obligaţia:
a) de a obţine o autorizaţie din partea unor autorităţi competente, incluzând înscrierea într-un registru pe teritoriul României;
b) de a pune la dispoziţia publicului larginformaţii cu privire la specificul serviciilor prestate;
c) de a stabili ca serviciile prestate să fie asigurate în baza unui contract de prestări servicii;
d) de a stabili obligativitatea emiterii unei facturi fiscale cu plata taxei pe valoarea adăugată;
e) de a asigura respectarea normelor metodologice, normelor de morală publică, dar şi respectarea drepturilor omului.
Art. 9 - Fiecare organizaţie din domeniul ocult este obligată să ţină evidenţa practicienilor ghicitori şi vrăjitori, prin înregistrare şi actualizare periodică într-un registru propriu care se va regăsi într-un registru general al organizaţiilor oculte de la nivel naţional.
Dispoziţii finale
Art. 10 - Practicienii ocultişti, ghicitorii sau vrăjitorii nu sunt exoneraţi de răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională sau penală conform legilor în vigoare, în caz de culpă sau în situaţia inducerii în eroare a clientului.
Art. 11 - Inducerea şi menţinerea în eroare sau amăgire a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul sau dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte conform art. 244 Cod Penal Român, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. De asemenea, în funcţie de forma de vinovăţie cu care este săvârşită fapta, se sancţionează cu amendă penală.
Secţiunea a 5-a - Aplicarea sancţiunilor
Art. 12 - Se interzice amplasarea cabinetelor de ghicit şi vrăjitorie sau desfăşurarea activităţilor oculte, dar şi publicitatea de orice fel, în proximitatea lăcaşurilor de cult, a instituţiilor publice, a instituţiilor de învăţământ sau a unor instituţii de interes public.
Aici găsiţi detaliile procesului legislativ (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=10927) precum şi expunerea de motive.
Să punem de un for pentru autorizarea vrăjitoarelor (testare ştiinţifică a aptitudinilor)...
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Secţiunea 1 - Principii
Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti.
Art. 3 - Pentru acest domeniu, în cazul în care nu există, se vor crea standarde ocupaţionale care vor fi aprobate conform reglementărilor legale.
Secţiunea a 2-a - Definiţii
Art. 4 - (1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) ghicitor - persoana care se îndeletniceşte cu prezicerea viitorului;
b) practicile oculte - activităţi de ghicit şi vrăjitorie, prin invocarea unor realităţi spirituale demonice, ezoterice;
c) vrăjitoria - ritualuri magice prin care se invocă realităţi spirituale demonice, cu scopul de a înlătura anumite boli, de a reface sau destrăma legături dintre oameni;
d) farmecele - legături de vrăjitorie.
Secţiunea a 3-a - Dreptul de practică şi organizarea activităţilor oculte
Art. 5 - (1) Activităţile de ghicit şi magie vor fi încadrate în nomenclatorul profesiilor liberale.
(2) Persoanele care exercită activităţi de ghicit şi magie sunt obligate să posede autorizaţie de liberă practică, în conformitate cu criteriile stabilite de lege şi de normele metodologice, odată cu primirea avizului din partea organizaţiei profesionale de care aderă.
Art. 6 - Practicianul din domeniul ocult va fi obligat să adere la o organizaţie profesională specifică; organizaţia profesională respectivă îşi dă avizul în privinţa autorizării pentru practica în domeniul respectiv.
Secţiunea a 4-a - Înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii
Art. 7 - Prevederile referitoare la înfiinţarea organizaţiilor oculte sau de ghicit se vor stabili în deplină conformitate cu normele metodologice ale prezentei legi.
Art. 8 - La înfiinţarea organizaţiei aceasta are obligaţia:
a) de a obţine o autorizaţie din partea unor autorităţi competente, incluzând înscrierea într-un registru pe teritoriul României;
b) de a pune la dispoziţia publicului larginformaţii cu privire la specificul serviciilor prestate;
c) de a stabili ca serviciile prestate să fie asigurate în baza unui contract de prestări servicii;
d) de a stabili obligativitatea emiterii unei facturi fiscale cu plata taxei pe valoarea adăugată;
e) de a asigura respectarea normelor metodologice, normelor de morală publică, dar şi respectarea drepturilor omului.
Art. 9 - Fiecare organizaţie din domeniul ocult este obligată să ţină evidenţa practicienilor ghicitori şi vrăjitori, prin înregistrare şi actualizare periodică într-un registru propriu care se va regăsi într-un registru general al organizaţiilor oculte de la nivel naţional.
Dispoziţii finale
Art. 10 - Practicienii ocultişti, ghicitorii sau vrăjitorii nu sunt exoneraţi de răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională sau penală conform legilor în vigoare, în caz de culpă sau în situaţia inducerii în eroare a clientului.
Art. 11 - Inducerea şi menţinerea în eroare sau amăgire a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul sau dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte conform art. 244 Cod Penal Român, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. De asemenea, în funcţie de forma de vinovăţie cu care este săvârşită fapta, se sancţionează cu amendă penală.
Secţiunea a 5-a - Aplicarea sancţiunilor
Art. 12 - Se interzice amplasarea cabinetelor de ghicit şi vrăjitorie sau desfăşurarea activităţilor oculte, dar şi publicitatea de orice fel, în proximitatea lăcaşurilor de cult, a instituţiilor publice, a instituţiilor de învăţământ sau a unor instituţii de interes public.
Aici găsiţi detaliile procesului legislativ (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=10927) precum şi expunerea de motive.
Să punem de un for pentru autorizarea vrăjitoarelor (testare ştiinţifică a aptitudinilor)...
28 iulie 2010
Posedarea, diavolul şi descopera.ro
Din când în când descoperă.ro, divizie a Media Pro, dă cu stângu'n dreptu'. Un articol ce se doreşte enciclopedic degajă informaţii trunchiate, partinice, ideologizate: http://www.descopera.ro/cultura/6438991-posedarea-diavoleasca-cand-satana-preia-fraiele. Cel puţin este aşezat la despărţământul cultură...
Să luăm pe rând aberaţiile din articol:
Nu crezi ca asa ceva este posibil? Gresit! Este vorba de posedarea demonica, iar Necuratul nu iarta pe nimeni.
Nu pe bune... Lipsa de discernământ se numeşte posedare demonică? Crizele de epilepsie, starea cataleptică sau nebunia au alte explicaţii decât cele medicale?
Cu toate ca stiinta refuza sa accepte existenta unei entitati malefice imateriale, care influenteaza faptele oamenilor si determina destinul post-mortem al sufletelor, asta nu inseamna neaparat ca acolo, in planurile si lumile invizibile ochilor nostri, nu ar exista cineva care sa ne vrea raul. Ba din contra.
Este clar, ştiinţa - greşit, credinţa - corect. Apoi celebrul dicton: "Cea mai mare izbanda a Satanei impotriva Binelui a avut loc in momentul in care i-a convins pe oameni ca el nu exista". Să recapitulăm: Cineva spune că există Monstrul din Spaghete. Dacă cine aude lucrul acesta contestă (pentru că nu a fost adusă nici o dovadă pentru această afirmaţie) este datorită faptului că Monstrul a învins. Eroare de logică circulară. Se susţine o afirmaţie prin chiar lipsa de susţinere a ei.
Cum se mai pot sustine astfel de teorii in fata miilor de victime (documentate) ale posedarilor? se întreabă autorul (al cărui nume nu l-am găsit în articol).
Documentate prin ce? Prin erori de logică? Prin diagnosticare medicală greşită? Prin susţinerea cu tărie a credinţelor lipsite de raţiune? Prin mărturiile celor ce, chiar ei (familiilor lor indurerate, duhovnicilor cu har de exorcisti, si, de ce nu, chiar in fata Mantuitorului Iisus Hristos, care a facut el insusi exorcizari si a fost ispitit in desert) sunt de fapt propovăduitorii şi "justificatorii" existenţei Diavolului?
Pe lângă toate aceste aberaţii partizanatul creştin, cu precădere ortodox, transpiră în întreg articolul. "Prezentarea" diavolilor este conformă cu literatura ortodoxă izvorâtă din conflictul iudeo-roman şi bazată pe miturile şi superstiţiile vechilor evrei: formele de şerpi, scorpii şi balauri provin din vechile mitologii, iar denumirea de căpetenii şi legiuni este paralela clară cu vestitele structuri militare ale cuceritorilor romani.
Cea mai forţată afirmaţie, tributară "diavolului" creştin-ortodox modern, este ideea că Balaurii, daca sunt lasati sa se manifeste, sunt capabili sa distruga civilizatii intregi sau chiar planete. Se pare că şi ortodoxismul înceacă să ţină pasul cu descoperirile ştiinţifice...
Nu este amintită nici măcar o idee a personificării răului în celelalte religii sau credinţe. "Diavolizarea" ortodoxă a existenţei, prin adeverirea susţinută, duce la intoleranţă şi nenorociri, fiind justificare pentru acţiuni de tipul vânătorii de vrăjitoare. Nu este amintit nici faptul că adepţii creştinismului sunt consideraţi posedaţi de diavol de către extremiştii islamici, după cum şi creştinii, mai ales ortodocşii, consideră acelaşi lucru despre fraţii lor musulmani. Nu mai vorbesc de "satanizarea" ateilor...
Să luăm pe rând aberaţiile din articol:
Nu crezi ca asa ceva este posibil? Gresit! Este vorba de posedarea demonica, iar Necuratul nu iarta pe nimeni.
Nu pe bune... Lipsa de discernământ se numeşte posedare demonică? Crizele de epilepsie, starea cataleptică sau nebunia au alte explicaţii decât cele medicale?
Cu toate ca stiinta refuza sa accepte existenta unei entitati malefice imateriale, care influenteaza faptele oamenilor si determina destinul post-mortem al sufletelor, asta nu inseamna neaparat ca acolo, in planurile si lumile invizibile ochilor nostri, nu ar exista cineva care sa ne vrea raul. Ba din contra.
Este clar, ştiinţa - greşit, credinţa - corect. Apoi celebrul dicton: "Cea mai mare izbanda a Satanei impotriva Binelui a avut loc in momentul in care i-a convins pe oameni ca el nu exista". Să recapitulăm: Cineva spune că există Monstrul din Spaghete. Dacă cine aude lucrul acesta contestă (pentru că nu a fost adusă nici o dovadă pentru această afirmaţie) este datorită faptului că Monstrul a învins. Eroare de logică circulară. Se susţine o afirmaţie prin chiar lipsa de susţinere a ei.
Cum se mai pot sustine astfel de teorii in fata miilor de victime (documentate) ale posedarilor? se întreabă autorul (al cărui nume nu l-am găsit în articol).
Documentate prin ce? Prin erori de logică? Prin diagnosticare medicală greşită? Prin susţinerea cu tărie a credinţelor lipsite de raţiune? Prin mărturiile celor ce, chiar ei (familiilor lor indurerate, duhovnicilor cu har de exorcisti, si, de ce nu, chiar in fata Mantuitorului Iisus Hristos, care a facut el insusi exorcizari si a fost ispitit in desert) sunt de fapt propovăduitorii şi "justificatorii" existenţei Diavolului?
Pe lângă toate aceste aberaţii partizanatul creştin, cu precădere ortodox, transpiră în întreg articolul. "Prezentarea" diavolilor este conformă cu literatura ortodoxă izvorâtă din conflictul iudeo-roman şi bazată pe miturile şi superstiţiile vechilor evrei: formele de şerpi, scorpii şi balauri provin din vechile mitologii, iar denumirea de căpetenii şi legiuni este paralela clară cu vestitele structuri militare ale cuceritorilor romani.
Cea mai forţată afirmaţie, tributară "diavolului" creştin-ortodox modern, este ideea că Balaurii, daca sunt lasati sa se manifeste, sunt capabili sa distruga civilizatii intregi sau chiar planete. Se pare că şi ortodoxismul înceacă să ţină pasul cu descoperirile ştiinţifice...
Nu este amintită nici măcar o idee a personificării răului în celelalte religii sau credinţe. "Diavolizarea" ortodoxă a existenţei, prin adeverirea susţinută, duce la intoleranţă şi nenorociri, fiind justificare pentru acţiuni de tipul vânătorii de vrăjitoare. Nu este amintit nici faptul că adepţii creştinismului sunt consideraţi posedaţi de diavol de către extremiştii islamici, după cum şi creştinii, mai ales ortodocşii, consideră acelaşi lucru despre fraţii lor musulmani. Nu mai vorbesc de "satanizarea" ateilor...
6 noiembrie 2009
Diavolul, parte a divinităţii?
În majoritatea religiilor divinitatea are o formă, dacă nu fizică, cel puţin sentimentală sau de logică. Divinitatea este definită, este singura variantă în care informaţiile despre ea se pot transmite mai departe, fie copiilor, fie potenţialilor convertiţi. Pentru a vorbi despre ea, pentru a o prezenta, divinitatea trebuie să poarte un nume, să aibă un sens. Pentru că pentru om, în nemăsurata sa lipsă de modestie, fiinţa umană reprezintă, tipologic vorbind, fiinţa supremă, divinitatea sa are aptitudini şi caracteristici umane. Ea poartă un nume, de cele mai multe ori identic cu al unor oameni, sau cel puţin sună ca şi cum ar fi uman. Ce ar însemna ca cineva să îşi numească divinitatea hu45/8d7hk>dfb"vg7? Divinitatea trebuie scrisă, dacă este momentul, cu majusculă, pentru că este o persoană, o individualitate (sau mai multe, în cazul religiilor politeiste). Divinitatea are sentimente, are voinţă, este conştientă, ştie ce face şi are un scop. Ea nu este statică, are viaţă. Altfel spus divinitatea este umană. Este de altfel singura imagine pe care omul o poate înţelege şi accepta.
Dar divinitatea acţionează, cel puţin pentru şi spre credincios. Deşi acesta nu poate şti sensul în care acţionează divinitatea bănuieşte că este bun. Ar fi absurd să iubească şi să preţuiască pe cineva care îi doreşte moartea, deşi divinul este în esenţă stăpânul suprem, care împarte chiar moarte... Pe de altă parte, omul este supus necazurilor, are ghinion şi se accidentează, se îmbolnăveşte şi într-un final moare. Necazurile lui nu pot fi puse în cârca divinităţii, greşeala este a omului. Dar nu şi-o asumă în mod cinstit, recunoscând că nu are destule cunoştinţe pentru a supravieţui, ci o pune tot în sarcina divinului, de data asta cu sens invers.
Omul creează diavolul, care are toate atributele divinităţii, întoarse pe dos. Adevărata moarte îi aparţine lui Satan, sau mai rău, o viaţă veşnică în chinurile iadului. Scopul divinului negativ este chiar distrugerea umanului. Din acest motiv Nichipercea este numit de fapt Cel fară Nume. Pentru că numai umanul are acest drept, să poarte un nume. Imaginea sa este cât se poate de inumană. Faţă de moşul placut şi simpatic cum este imaginat dumnezeul cel bun în iconografia creştină, divinul cel rău are o înfăţişare cât se poate de animalică, corp de ţap, coarne, păr, chip mânios şi privire libidinoasă (cateva lămuriri privitoare la sexualitatea exacerbată a divolului aici). Lumina sfântului duh este în contradicţie cu întunericul iadului. Şi casele lor se află la antipozi...
Dar nu numai atât, diavolul adună în el tot ceea ce ar putea periclita condiţia religiei acceptate, mai exact celelalte religii. Pentru un creştin, musulmanii - mai ales acum, în momente încărcate de terorism - sunt reprezentanţi ai diavolului sau acaparaţi de el. Pentru musulmani orice este în afara credinţei lor este diavolesc şi murdar. Chiar şi între creştini se fac distincţii privind interpretarea diferitelor informaţii şi pun ereziile în sarcina dracilor. Cele mai diavoleşti activităţi sunt cele necunoscute, ascunse, neştiute. Dacă aceste activităţi sunt executate şi de oameni care nu pun mare preţ pe divinitate, deja pericolul pentru credincios este şi mai mare. De fapt Diavolul este neştiinţa. Pentru că divinitatea i-a comunicat singurul adevăr, orice altă informaţie cu pretenţie de adevăr este periculoasă, de necrezut şi diavolească.
O formă extremă de credinţă, care arată de fapt chiar simbioza divinului cel bun cu divinul cel rău este satanismul. Faţă de credinţele pozitiv morale, satanismul proslăveşte divinitatea neumană, pe Satan. Intreaga lume este întoarsă cu fundul în sus. Pedeapsa, moartea ca pedeapsă supremă, este considerată răsplata maximă. Credinţa atinge în acest caz limite patologice ce contrazic chiar existenţa, lipsa moralităţii atinge paroxismul. Dar Satana fără Dumnezeu nu poate exista, nu are formă, nu are logică, nu are sens.
Fiţi inteligenţi şi raţionali! Faceţi un efort...
Dar divinitatea acţionează, cel puţin pentru şi spre credincios. Deşi acesta nu poate şti sensul în care acţionează divinitatea bănuieşte că este bun. Ar fi absurd să iubească şi să preţuiască pe cineva care îi doreşte moartea, deşi divinul este în esenţă stăpânul suprem, care împarte chiar moarte... Pe de altă parte, omul este supus necazurilor, are ghinion şi se accidentează, se îmbolnăveşte şi într-un final moare. Necazurile lui nu pot fi puse în cârca divinităţii, greşeala este a omului. Dar nu şi-o asumă în mod cinstit, recunoscând că nu are destule cunoştinţe pentru a supravieţui, ci o pune tot în sarcina divinului, de data asta cu sens invers.
Omul creează diavolul, care are toate atributele divinităţii, întoarse pe dos. Adevărata moarte îi aparţine lui Satan, sau mai rău, o viaţă veşnică în chinurile iadului. Scopul divinului negativ este chiar distrugerea umanului. Din acest motiv Nichipercea este numit de fapt Cel fară Nume. Pentru că numai umanul are acest drept, să poarte un nume. Imaginea sa este cât se poate de inumană. Faţă de moşul placut şi simpatic cum este imaginat dumnezeul cel bun în iconografia creştină, divinul cel rău are o înfăţişare cât se poate de animalică, corp de ţap, coarne, păr, chip mânios şi privire libidinoasă (cateva lămuriri privitoare la sexualitatea exacerbată a divolului aici). Lumina sfântului duh este în contradicţie cu întunericul iadului. Şi casele lor se află la antipozi...
Dar nu numai atât, diavolul adună în el tot ceea ce ar putea periclita condiţia religiei acceptate, mai exact celelalte religii. Pentru un creştin, musulmanii - mai ales acum, în momente încărcate de terorism - sunt reprezentanţi ai diavolului sau acaparaţi de el. Pentru musulmani orice este în afara credinţei lor este diavolesc şi murdar. Chiar şi între creştini se fac distincţii privind interpretarea diferitelor informaţii şi pun ereziile în sarcina dracilor. Cele mai diavoleşti activităţi sunt cele necunoscute, ascunse, neştiute. Dacă aceste activităţi sunt executate şi de oameni care nu pun mare preţ pe divinitate, deja pericolul pentru credincios este şi mai mare. De fapt Diavolul este neştiinţa. Pentru că divinitatea i-a comunicat singurul adevăr, orice altă informaţie cu pretenţie de adevăr este periculoasă, de necrezut şi diavolească.
O formă extremă de credinţă, care arată de fapt chiar simbioza divinului cel bun cu divinul cel rău este satanismul. Faţă de credinţele pozitiv morale, satanismul proslăveşte divinitatea neumană, pe Satan. Intreaga lume este întoarsă cu fundul în sus. Pedeapsa, moartea ca pedeapsă supremă, este considerată răsplata maximă. Credinţa atinge în acest caz limite patologice ce contrazic chiar existenţa, lipsa moralităţii atinge paroxismul. Dar Satana fără Dumnezeu nu poate exista, nu are formă, nu are logică, nu are sens.
Fiţi inteligenţi şi raţionali! Faceţi un efort...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)