Diavolul, parte a divinităţii?

În majoritatea religiilor divinitatea are o formă, dacă nu fizică, cel puţin sentimentală sau de logică. Divinitatea este definită, este singura variantă în care informaţiile despre ea se pot transmite mai departe, fie copiilor, fie potenţialilor convertiţi. Pentru a vorbi despre ea, pentru a o prezenta, divinitatea trebuie să poarte un nume, să aibă un sens. Pentru că pentru om, în nemăsurata sa lipsă de modestie, fiinţa umană reprezintă, tipologic vorbind, fiinţa supremă, divinitatea sa are aptitudini şi caracteristici umane. Ea poartă un nume, de cele mai multe ori identic cu al unor oameni, sau cel puţin sună ca şi cum ar fi uman. Ce ar însemna ca cineva să îşi numească divinitatea hu45/8d7hk>dfb"vg7? Divinitatea trebuie scrisă, dacă este momentul, cu majusculă, pentru că este o persoană, o individualitate (sau mai multe, în cazul religiilor politeiste). Divinitatea are sentimente, are voinţă, este conştientă, ştie ce face şi are un scop. Ea nu este statică, are viaţă. Altfel spus divinitatea este umană. Este de altfel singura imagine pe care omul o poate înţelege şi accepta.

Dar divinitatea acţionează, cel puţin pentru şi spre credincios. Deşi acesta nu poate şti sensul în care acţionează divinitatea bănuieşte că este bun. Ar fi absurd să iubească şi să preţuiască pe cineva care îi doreşte moartea, deşi divinul este în esenţă stăpânul suprem, care împarte chiar moarte... Pe de altă parte, omul este supus necazurilor, are ghinion şi se accidentează, se îmbolnăveşte şi într-un final moare. Necazurile lui nu pot fi puse în cârca divinităţii, greşeala este a omului. Dar nu şi-o asumă în mod cinstit, recunoscând că nu are destule cunoştinţe pentru a supravieţui, ci o pune tot în sarcina divinului, de data asta cu sens invers.

Omul creează diavolul, care are toate atributele divinităţii, întoarse pe dos. Adevărata moarte îi aparţine lui Satan, sau mai rău, o viaţă veşnică în chinurile iadului. Scopul divinului negativ este chiar distrugerea umanului. Din acest motiv Nichipercea este numit de fapt Cel fară Nume. Pentru că numai umanul are acest drept, să poarte un nume. Imaginea sa este cât se poate de inumană. Faţă de moşul placut şi simpatic cum este imaginat dumnezeul cel bun în iconografia creştină, divinul cel rău are o înfăţişare cât se poate de animalică, corp de ţap, coarne, păr, chip mânios şi privire libidinoasă (cateva lămuriri privitoare la sexualitatea exacerbată a divolului aici). Lumina sfântului duh este în contradicţie cu întunericul iadului. Şi casele lor se află la antipozi...

Dar nu numai atât, diavolul adună în el tot ceea ce ar putea periclita condiţia religiei acceptate, mai exact celelalte religii. Pentru un creştin, musulmanii - mai ales acum, în momente încărcate de terorism - sunt reprezentanţi ai diavolului sau acaparaţi de el. Pentru musulmani orice este în afara credinţei lor este diavolesc şi murdar. Chiar şi între creştini se fac distincţii privind interpretarea diferitelor informaţii şi pun ereziile în sarcina dracilor. Cele mai diavoleşti activităţi sunt cele necunoscute, ascunse, neştiute. Dacă aceste activităţi sunt executate şi de oameni care nu pun mare preţ pe divinitate, deja pericolul pentru credincios este şi mai mare. De fapt Diavolul este neştiinţa. Pentru că divinitatea i-a comunicat singurul adevăr, orice altă informaţie cu pretenţie de adevăr este periculoasă, de necrezut şi diavolească.

O formă extremă de credinţă, care arată de fapt chiar simbioza divinului cel bun cu divinul cel rău este satanismul. Faţă de credinţele pozitiv morale, satanismul proslăveşte divinitatea neumană, pe Satan. Intreaga lume este întoarsă cu fundul în sus. Pedeapsa, moartea ca pedeapsă supremă, este considerată răsplata maximă. Credinţa atinge în acest caz limite patologice ce contrazic chiar existenţa, lipsa moralităţii atinge paroxismul. Dar Satana fără Dumnezeu nu poate exista, nu are formă, nu are logică, nu are sens.

Fiţi inteligenţi şi raţionali! Faceţi un efort...