Sexualitate şi înmulţire

Homo sapiens este o fiinţă plină de sexualitate, cu o programare genetică heterosexuală, bazată pe sexul feminin ca mijloc de replicare şi întreţinere a progeniturilor şi pe cel masculin ca vector de transmitere a diversităţii genetice. Dar asta este specific tuturor mamiferelor, şi nu numai. Prin ce ne deosebim cu adevărat? Prin capacitatea de a utiliza sexul în mod conştient. Acest mijloc îl avem doar noi, oamenii. Toate celelalte animale, mamifere, chiar primate, folosesc instinctul sexual, nicidecum conştiinţa despre sex. Faptul că a ajuns să conştientizeze sexualitatea sa creează noi oportunităţi pentru om. Poate folosi sexul în mod conştient pentru un lucru pe care îl avea ca ţintă incoştient, înmulţirea.

Înmulţirea este de fapt ţinta supremă. Încă din momentele devenirii sale ca fiinţă socială, omul a avut ca ţel să se înmulţească. Chiar necesitatea înmulţirii l-a facut să caute şi să elaboreze, instinctual, apoi conştient, formele sociale ce creeau un plus de siguranţă pentru înmulţire. Despre înmulţire nu trebuie să ne gândim doar sexual, ci dimpotrivă. În momentul în care trebuie să aleagă între propria supravieţuire şi supravieţuirea urmaşilor omul poate decide să supravieţuiască el, ca individ, în detrimentul progeniturilor din momentul respectiv, fie în speranţa unor viitori copii, fie pentru a asigura înmulţirea sa nu ca urmaşi genetici, ci informaţionali. Ca cei ca el să fie cât de mulţi şi în jurul său. Şi aceste decizii, reţineţi, omul le ia în mod conştient.

Una dintre supoziţiile apariţiei religiei se referă tocmai la acestă necesitate a înmulţirii. Ideal era ca sexual înmulţirea să aibă loc. De fapt în acea vreme era singura soluţie. Un alt clan sau trib era la o distanţă respectabilă, atât geografică cât şi socială. Din acest motiv religiile arhaice considerau sexualitatea pilonul de bază în definirea şi dezvoltarea lor. Aceasta este explicaţia mitului mamei universale, venerând pântecul matern, sau transformarea falusului în totem. Nevoia de înmulţire impunea clanului o anumită conduită sexuală care cu timpul s-a definit în paradigme sociale impuse prin intermediul religiei. În acel moment sexul era absolut necesar, cât de mult cu putinţă, astfel încât să existe maximum de şanse ca înmulţirea să aibă loc. Femeia care era stearpă era decăzută din drepturi, cea cu burta mare şi cu sânii plini era venerată. Bărbatul cel mai viril, cel care avea capacitatea de a fecunda cele mei multe femei, era rege sau vraci.

Pe măsură ce dezvoltarea socială oferă o mai mare siguranţă pentru înmulţire, încurajată fiind, sexualitatea exacerbează. Divinul din sex se transformă într-un divin orgiastic. Nu mai este necesară o valorificare a sa prin religie pentru scopul iniţial. Mai mult, pericolul ca şi ceilalţi, necredincioşii, să se înmulţească forţează religiile să găsească soluţii de procreere şi înmulţire doar pentru proprii aderenţi. Astfel apar regulile religioase specifice reglementării vieţii sexuale, normele de înmulţire, religia ca morală sexuală.

Cea mai drastică formă de control sexual îl găsim la religiile actuale, mai ales la cele de sorginte ebraico-creştino-musulmană. Plăcerea, naturală de altfel, a relaţiilor sexuale, mai ales a coitului (actului sexual) este blamată. Singurul scop pentru relaţia bărbat-femeie este configurarea unei familii verificată religios, care oferă certitudinea păstrării religiei şi a înmulţirii ei prin noi aderenţi, copiii. Orice altă opinie sau faptă este blamată sau pedepsită. Vestalele s-au transformat în curve. Din înaltul divinităţii sexul a fost coborât în iad. Păcat...