Politica religiei şi religia politicii

Ca fiinţe sociale oamenii au două mari forţe cărora li se supun. Una este cea de respingere, frica de fiinţa necunoscută de lângă, teama de atingere, spaima de identificare. Cealaltă este cea de atracţie, nevoia de comunicare şi de recunoaştere (de preţuire), necesitatea adunării tocmai pentru a nu fi identificat în cadrul turmei care te înconjoară. Aceste forţe creează în mentalul fiecăruia o anumită stare de spirit, care, în funcţie de ceilalţi factori biologici şi sociali, ne forţează să căutăm acel sistem social în care să putem supravieţui. Aşa se nasc structurile politico-religioase. Le spun politico-religioase pentru că la începuturi oamenii nu făceau (nici nu aveau de ce) diferenţa între politică şi religie. Altfel spus, divinul nici nu era separat de concretul existenţei cotidiene. Aşa încât putem fi siguri că religia şi politica s-au născut împreună.

Pe de altă parte a considera că politicul a creat religia pentru a avea capacitatea de control, sau că sistemul religios a fost propice pentru apariţia liderilor politici este oarecum incorect. De fapt sistemele au profitat unul de celălalt pentru a se dezvolta. Pentru că dacă un lider politic ar fi dorit să impună o viziune religioasă neacceptabilă de majoritate, aceasta s-ar fi întors împotriva sa. Pe de altă parte mentalul, atât cel personal cât şi cel colectiv, era gata pregătit pentru a accepta şi suporta un lider politic prin faptul că spiritual aştepta unul: un mesia, profet, rege sau chiar victimă (ce paralelă frumoasă între execuţia lui Isus şi plăcerea de a-i îmbăla pe conducători).

Chiar şi acum, când prăpăstiile dintre conceptele despre divinitate devin din ce în ce mai adânci, când acţiunile de secularizare încearcă să scoată de sub influenţa religiosului cât mai mult din ceea ce înseamnă umanitate, tot formele şi sensurile religioase se folosesc în cotidianul politic. Chiar dacă, cum se întâmplă în prezent, unul dintre candidaţii la o funcţie politică ce presupune acceptul maselor (în cazul nostru prin vot, ce noroc...) este o persoană raţională şi cu acţiuni proseculare (Remus Cernea), tot metode specifice religiei trebuie să aplice pentru a acapara simpatia unui număr cât mai mare de oameni. Chiar Remus Cernea se plângea că nu ajunge la amvon pentru a predica (izolarea mediatică). Trebuie să arate că este un lider (folosiţi orice alt termen de mai sus, se va potrivi), că are o echipă (adică sunt mai mulţi cei care îi împărtăşesc ideile, dacă e singur devine o victimă), trebuie ca glasul său să se facă auzit, trebuie să fie mai înalt, mai mare şi mai potent decât ceilalţi şi - acum e acum - trebuie să îi înspăimânte atât de tare cu imaginea competitorilor astfel încât oamenii să se strângă în jurul lui. Iar promisiunea pentru viaţa de apoi, pardon, de după alegeri, trebuie să fie suculentă şi posibilă, chiar dacă nu o poate îndeplini niciodată (nu are nici o importanţă dacă este sau nu raţională). Nu acestea sunt şi metodele de persuasiune specifice religiilor?

Masa de oameni este guvernată de reguli specifice religiei nu numai prin reprezentanţii religioşi, ci chiar prin mecanismele sale intime care au făcut-o să fie ceea ce este. Nevoia de adunare, nevoia de a fi condusă, dorinţa de a nu se disipa, necesitatea conservării sale. Tocmai revoluţia o înspăimântă, schimbarea este nedorită dacă nu se referă strict la a se hrăni dacă îi e foame, la a se încălzi dacă îi e frig. Votul ca acţiune individuală înspăimântă tocmai deoarece asumă o răspundere (absenteismul actual), pe de altă parte, dacă toate cunoştinţele individului votează într-o anumită direcţie, a ieşi din rând este iarăşi un risc (recordul de participare de pe vremea comuniştilor sau în 90).

Bineînţeles că este lăudabil demersul, dacă cei raţionali nu au capacitatea şi dorinţa de a acţiona atunci cine?
Este posibil să trăim într-o lume din ce în ce mai raţională. Deşi asta presupune efort...