28 noiembrie 2009

Numerologie

Numerologia este un sistem care consideră că există o relaţie divină sau esoterică între numere şi realitate. Sentimentul ceva-ului de dincolo de numere este pregnant la fiinţele umane, raţionale fiind. Asta pentru că două mari entităţi sunt conştientizate de gândirea umană: existenţa unităţii cu capacitatea ei de multiplicare şi nonexistenţa acesteia, nimicul. Să ne apucăm de calcule, pentru a nu devia de la subiect...

În toate culturile umane numerele, aritmetica şi calculul matematic au interesat şi impresionat. De fapt civilizaţia umană actuală este imposibil de conceput fără acestea. Dar sunt totuşi nişte convenţii. Să exemplificăm: numărul "treisprezece" - simbol al ghinionului (l-am scris astfel pentru a sublinia identitatea convenţională a numerelor şi cifrelor).
13 = XIII = 1101 = ab
Aceste formule nu sunt altceva decât numărul "treisprezece" scris în diferite forme.
Prima este cu ajutorul cifrelor arabe (indiene de fapt, arabii doar le-au transmis europenilor) în clasica bază 10.
A doua formă este, aţi ghicit, cu ajutorul cifrelor romane (interesant, ei nu aveau un semn corespunzător pentru 0, pentru nimic).
Cea de-a treia formă este scrisă în baza 2, specifică sistemelor de calcul informatic, şi ar fi putut fi scrisă şi altfel: semnal semnal nonsemnal semnal.
Ultima variantă este în baza 11 de calcul, în care am convenit cu de la mine putere literele alfabetului ca fiind simboluri pentru numerele de la unu la zece, * fiind pentru zero (nimic). În acest caz 0=*, 1=a, 2=b ... 10=j, 11=a* (trecerea peste ordin), 12=aa, 13=ab, 14=ac ... următoarea trecere peste ordin fiind la numărul 22=b*, 23=ba etc.

Acum să încercăm să realizăm ceva calcule cu aceste numere, în bazele definite sau cu forma convenită. Ne este aproape imposibil. Creierele noastre deja sunt setate şi au trasee adânci pentru a prelucra informaţii numerice în baza 10, utilizată de peste 2000 de ani şi pe care o învăţăm din fragedă pruncie (ce bucurie pe părinţi când puiul lor ştie să numere până la zece - deşi atunci o face automat, ca pe o poezie, nu execută o numărătoare conştientă).

La fel pentru numerologul ce i se dă formula "ab" sau chiar "semnal semnal nonsemnal semnal" şi îi cerem să definescă anumite caracteristici specifice numărului respectiv. Nu va reuşi acest lucru, pentru că sistemul de referinţă este altul. În concluzie, nu numai numărul în sine îl raţionăm, ci şi forma sa, convenţionalitatea sa.

Dar să mai facem un exerciţiu: 1 şi 2. Diferenţele sunt clare: 2 este dublul lui 1. Simţim acest lucru. Dar despre 98985886658975587858554535203468 şi 49492943329487793929277267601734 ce putem spune? La prima vedere mai nimic... Ei bine, da, raportul este acelaşi. Cel de-al doilea este jumătatea primului. Ce putem deduce de aici? Că avem o limitare de conceptualizare, că dintr-o privire putem simţi doar până la anumite valori, că ne desfăşurăm activitatea între anumite măsuri. Măsuri ce diferă de la persoană la persoană, de la cultură la cultură, de la sistem de calcul la sistem de calcul.

Numerologia îşi arogă dreptul de a interpreta acele măsuri. Dar în mod arbitrar, fără să ţină seama de diferenţe, ignorând sistemele de referinţă. Din acest motiv sensul pe care îl dă simbolurilor numerologice este contestabil. Astfel numerologia europeană modernă diferă fundamental ca rezultat de cea antică sau de cea chineză.

O altă explicaţie este tendinţa naturală a psihicului uman de a căuta şi de a stabili anumite pattern-uri, anumite modele repetitive, unul dintre ele fiind chiar sistemul de calcul matematic. Aceste tendinţe au făcut de fapt să se stabilească ca bază de calcul pentru matematică un model din 10 cifre ce definesc aritmetica actuală. Acestea zece pot fi uşor conceptualizate, dar nevoia de repetetivitate a lor poate creea la un moment dat sentimentul coincidenţei, impresia, de exemplu, că numerele 1000000000000000000000000000 şi 100000000000000000000000000 sunt asemănătoare sau identice, deşi unul este mai mic decât celălalt de 10 ori.

Nevoia de sistematizare şi de previziune specifică omului oferă pseudoştiinţei numită numerologie o anumită aură de concret şi elitism tocmai datorită tipului de simboluri utilizate, numere şi cifre. Iniţierea în numerologie foloseşte două mari căi. Una, cea mai "grea" şi aproape "ştiinţifică" este cea a căutării, calculării şi interpretării coincidenţelor numerice cu orice preţ. La un moment dat, prin calcule aritmetice (sau pseudoaritmetice) se poate ajunge la anumite concluzii. Dar sunt doar nişte coincidenţe, procesul în sine chiar asta căutând, coincidenţa. O altă cale este cea divină, în care revelaţia şi tradiţiile se împletesc. Simbolistica numerelor şi a cifrelor este folosită ca punct de reper şi transpunere a interpretărilor care aparţin de fapt divinităţii, factorul uman fiind doar un transmiţător. Astfel se naşte o teoretizare arbitrară a numărului ca exponent al destinului uman, cauză şi efect al definirii noastre. Intervenţia pretins divină transformă numerele în numere bune şi numere rele, fie datorită unor tradiţii (3 este număr bun pentru că reprezintă Sfânta Treime iar 666 este numărul diavolului), fie interpretării unor evenimente care au marcat istoria.

Mai bine rezolvăm din când în când câte o problemă de matematică. Deşi asta presupune efort...

Apropo - mai ştie careva cum se calculează radical din 9287236,5671? Aşa, fără calculator, cu pixul, pe o coală albă de hârtie...

18 noiembrie 2009

Mama, învăţătorul şi vedeta

Primul contact pe care fiinţa umană îl ia cu societatea se face mai mult pe cale tactilă, cu gura, prin supt. Instinctul de supravieţuire cladeşte în corpul matern un aparat de înghiţit care are un singur scop, îngurgitarea. Dacă acest lucru reuşeşte, fiinţa trăieşte, are putere...
Astfel fenomenul de a duce la gură, de a muşca, de a mesteca şi de a înghiţi, adică de a îngloba, devine actul cel mai apropiat de esenţa a ceea ce este puterea. Ce ajunge în gură este verificat, învins, de cele mai multe ori mort sau va fi mort, şi cu siguranţă va fi înglobat.

Bebeluşul nu este totuşi un exponent al puterii decât în măsura în care primeşte lucrul pe care îl doreşte, singur nu îl poate lua. Mama este de fapt fiinţa ce exercită puterea, ea are drept de viaţă şi de moarte asupra plodului. Binenţeles că îl va hrăni şi va avea grjă de el, toate condiţiile (biologice, religioase, morale, sociale, legale etc) îi impun acest lucru, dar în esenţă ea deţine controlul. De altfel copilul este doar un lucru ce a ieşit din ea. Şi ceea ce iese din noi nu prea are preţ. De exemplu excreţiile. Încercăm să le îndepărtăm, chiar să ne dezicem de ele...

În momentul în care Mama îşi hrăneşte copilul cu propriul său corp, când copilul îşi înglobează Mama, abia în acel moment îi dă de fapt viaţă. Până atunci acesta era doar o excreţie, dar din acel moment devine viaţă. Puterea transmisă de la mamă la copil, la început prin simplul act al alăptării, duce şi la responsabilizare. Deja copilul este recunoscut, este identificat, şi reprezintă chiar pe cea care i-a dat viaţă, pe Mamă. Această răspundere imensă transformă Mama în cel mai mare apărător al bebeluşului. Şi prin asta devine divină. Copilul crede necondiţionat ceea ce Mama îi transmite. Mama a devenit Divinitate.

Binenţeles că sunt şi alte fiinţe mult mai puternice decât Mama pe lume. Mama simte lipsa de competenţă, şi delegă pe altcineva să îi ţină locul, de obicei pe Învăţător. Viaţa pe care ea a format-o trebuie să fie cea mai puternică din univers, este imperios necesar să înglobeze tot ce poate fi înglobat pentru a deţine puterea şi mai ales să cunoască calea de a obţine şi mai multă putere. "Trebuie să îl asculţi pe Învăţător, că el ştie" spune Mama, şi prin aceasta delegă şi puterea pe care o avea asupra copilului. Acum Învăţătorul are drept de viaţă şi de moarte. Faţă de Mamă, Învăţătorul nu este o entitate foarte clar definită, dar este concretă - şcoala, comunitatea religioasă, partidul politic, grupul de prieteni etc. Contactul cu Învăţătorul este concret, deşi materialul înglobat este mai rarefiat, informaţional.

Cu Vedeta însă lucrurile se schimbă. Decizia de a i se supune aparţine individului (copilului). Divinul Vedetei se manifestă fără ca aceasta să fie prezentă, de fapt nici nu trebuie să existe în realitate. Pentru a-şi manifesta puterea, este de ajuns ca individul să i-o recunoască. Vedeta este imaterială, esoterică, este putere în stare pură. Vedeta este divinitatea în esenţă. Pentru că întregul sistem format de Mamă şi Învăţător a pregătit individul pentru exercitarea puterii l-a pregătit şi pentru a se lăsa la mila Vedetei. Dorinţa de a îngloba Vedeta este majoră şi nimic nu trebuie să îi stea în cale. De altfel putem defini Vedeta ca esenţa culturii umane, înglobatoare şi înglobată.

Trebuie să nu uităm că definiţiile pe care le-am sugerat aici sunt relative, Mama, Învăţătorul şi Vedeta fiind doar nişte denumiri generice.

12 noiembrie 2009

Simbolul

Baza oricărei religii este simbolul. Nici o religie nu poate exista fără simboluri. De altfel nici umanitatea nu poate fi definită fără simboluri.

Simbolurile sunt cele mai mici cărămizi culturale, pe care orice om trebuie să le asimileze pentru a fi definit ca om. Ele pot fi generate, transmise, modificate sau multiplicate, asimilate, respinse, înglobate, fixate sau venerate. Toate acţiunile noastre, conştiinţa chiar, se leagă indestructibil de capacitatea de a înţelege şi de a motiva existenţa simbolurilor.

Simbolurile sunt definite de majoritatea dicţionarelor ca fiind nişte semne. Aşadar au câteva atribute specifice: sunt creeate de cineva, sunt practice (universale), sunt acceptate de comunitate ca termen de raportare, sunt purtătoare de valoare şi sens. Unul dintre cele mai utilizate sisteme de simboluri este limbajul verbal. Cuvintele sunt printre cele mai purificate simboluri. Ele pot reprezenta concepte care la rândul lor sunt cotate ca simboluri. Totuşi simbolurile au o viaţă a lor, sunt dinamice. În funcţie de paradigme şi de mediul social acestea suferă transformări, primesc noi sensuri, apar alte simboluri.

Religia este unul din sistemele de control al simbolurilor. Pentru că dacă simbolurile există şi nu sunt controlate şi aranjate într-o schemă orice intenţie de transmitere a informaţiei este sortită eşecului. Dar controlul pe care îl fac religiile este un control de forţă, aproape unilateral. Religia delimitează calitatea simbolurilor, le blamează pe cele rele şi le venerează pe cele bune. Nu numai că interzice anumite lucruri, dar interzice şi simbolistica lor. Această tendinţă de a pune într-o zonă tabu anumite simboluri se manifestă şi în zona laică, profană, a anumitor societăţi: afişarea şi promovarea simbolurilor nazismului (deşi svastica este un simbol religios la bază), simbolurile ce au conotaţie sexuală în mediul infantil, simbolurile rasiste sau segregaţioniste etc.

În cadrul religiilor această operaţiune devine o lege, manevrarea simbolurilor fiind chiar Legea. Pentru un control total este interzis în unele cazuri chiar posibilitatea de a conveni un simbol (de exemplu în islam reprezentarea grafică a lui Muhammad este interzisă, tocmai pentru a nu reinterpreta eventualele reprezentări). Singura interpretare acceptată a simbolurilor devine cea impusă prin legea religioasă (de către preoţi, imami, vraci sau pastori), obligând prin aceasta la o viziune strictă asupra informaţiilor despre existenţă. Orice altă interpretare, orice altă valorificare a simbolurilor este cu desăvârşire interzisă, cel vinovat fiind considerat eretic.

Deşi sistemele simbolice trebuie să fie acceptate de colectivitate pentru a putea fi manevrate logic, în cadrul religiilor sensul şi valoarea acestora este stabilit artificial şi arbitrar. Conducătorii religioşi impun prin forţă aceste sisteme în momentul în care au destulă putere pentru aceasta. Au apărut sau au fost impuse simboluri ce trebuie nu numai respectate, ci chiar venerate, deoarece consilii religioase sau reuniuni ale iniţiaţilor au stabilit acest lucru, doar din dorinţa şi nevoia de a se delimita de o altă religie. Astfel au dispărut cărţi sfinte ce nu conveneau potentaţilor religioşi, informaţii valoroase cultural sau ştiinţific au fost distruse sau ascunse pentru că nu se potriveau sistemelor emanate de conducătorii religioşi.

Să sperăm că aceste lucruri nu se vor mai întâmpla, că vom fi din ce în ce mai raţionali. Deşi asta presupune efort...

6 noiembrie 2009

Diavolul, parte a divinităţii?

În majoritatea religiilor divinitatea are o formă, dacă nu fizică, cel puţin sentimentală sau de logică. Divinitatea este definită, este singura variantă în care informaţiile despre ea se pot transmite mai departe, fie copiilor, fie potenţialilor convertiţi. Pentru a vorbi despre ea, pentru a o prezenta, divinitatea trebuie să poarte un nume, să aibă un sens. Pentru că pentru om, în nemăsurata sa lipsă de modestie, fiinţa umană reprezintă, tipologic vorbind, fiinţa supremă, divinitatea sa are aptitudini şi caracteristici umane. Ea poartă un nume, de cele mai multe ori identic cu al unor oameni, sau cel puţin sună ca şi cum ar fi uman. Ce ar însemna ca cineva să îşi numească divinitatea hu45/8d7hk>dfb"vg7? Divinitatea trebuie scrisă, dacă este momentul, cu majusculă, pentru că este o persoană, o individualitate (sau mai multe, în cazul religiilor politeiste). Divinitatea are sentimente, are voinţă, este conştientă, ştie ce face şi are un scop. Ea nu este statică, are viaţă. Altfel spus divinitatea este umană. Este de altfel singura imagine pe care omul o poate înţelege şi accepta.

Dar divinitatea acţionează, cel puţin pentru şi spre credincios. Deşi acesta nu poate şti sensul în care acţionează divinitatea bănuieşte că este bun. Ar fi absurd să iubească şi să preţuiască pe cineva care îi doreşte moartea, deşi divinul este în esenţă stăpânul suprem, care împarte chiar moarte... Pe de altă parte, omul este supus necazurilor, are ghinion şi se accidentează, se îmbolnăveşte şi într-un final moare. Necazurile lui nu pot fi puse în cârca divinităţii, greşeala este a omului. Dar nu şi-o asumă în mod cinstit, recunoscând că nu are destule cunoştinţe pentru a supravieţui, ci o pune tot în sarcina divinului, de data asta cu sens invers.

Omul creează diavolul, care are toate atributele divinităţii, întoarse pe dos. Adevărata moarte îi aparţine lui Satan, sau mai rău, o viaţă veşnică în chinurile iadului. Scopul divinului negativ este chiar distrugerea umanului. Din acest motiv Nichipercea este numit de fapt Cel fară Nume. Pentru că numai umanul are acest drept, să poarte un nume. Imaginea sa este cât se poate de inumană. Faţă de moşul placut şi simpatic cum este imaginat dumnezeul cel bun în iconografia creştină, divinul cel rău are o înfăţişare cât se poate de animalică, corp de ţap, coarne, păr, chip mânios şi privire libidinoasă (cateva lămuriri privitoare la sexualitatea exacerbată a divolului aici). Lumina sfântului duh este în contradicţie cu întunericul iadului. Şi casele lor se află la antipozi...

Dar nu numai atât, diavolul adună în el tot ceea ce ar putea periclita condiţia religiei acceptate, mai exact celelalte religii. Pentru un creştin, musulmanii - mai ales acum, în momente încărcate de terorism - sunt reprezentanţi ai diavolului sau acaparaţi de el. Pentru musulmani orice este în afara credinţei lor este diavolesc şi murdar. Chiar şi între creştini se fac distincţii privind interpretarea diferitelor informaţii şi pun ereziile în sarcina dracilor. Cele mai diavoleşti activităţi sunt cele necunoscute, ascunse, neştiute. Dacă aceste activităţi sunt executate şi de oameni care nu pun mare preţ pe divinitate, deja pericolul pentru credincios este şi mai mare. De fapt Diavolul este neştiinţa. Pentru că divinitatea i-a comunicat singurul adevăr, orice altă informaţie cu pretenţie de adevăr este periculoasă, de necrezut şi diavolească.

O formă extremă de credinţă, care arată de fapt chiar simbioza divinului cel bun cu divinul cel rău este satanismul. Faţă de credinţele pozitiv morale, satanismul proslăveşte divinitatea neumană, pe Satan. Intreaga lume este întoarsă cu fundul în sus. Pedeapsa, moartea ca pedeapsă supremă, este considerată răsplata maximă. Credinţa atinge în acest caz limite patologice ce contrazic chiar existenţa, lipsa moralităţii atinge paroxismul. Dar Satana fără Dumnezeu nu poate exista, nu are formă, nu are logică, nu are sens.

Fiţi inteligenţi şi raţionali! Faceţi un efort...

4 noiembrie 2009

Sexualitate şi înmulţire

Homo sapiens este o fiinţă plină de sexualitate, cu o programare genetică heterosexuală, bazată pe sexul feminin ca mijloc de replicare şi întreţinere a progeniturilor şi pe cel masculin ca vector de transmitere a diversităţii genetice. Dar asta este specific tuturor mamiferelor, şi nu numai. Prin ce ne deosebim cu adevărat? Prin capacitatea de a utiliza sexul în mod conştient. Acest mijloc îl avem doar noi, oamenii. Toate celelalte animale, mamifere, chiar primate, folosesc instinctul sexual, nicidecum conştiinţa despre sex. Faptul că a ajuns să conştientizeze sexualitatea sa creează noi oportunităţi pentru om. Poate folosi sexul în mod conştient pentru un lucru pe care îl avea ca ţintă incoştient, înmulţirea.

Înmulţirea este de fapt ţinta supremă. Încă din momentele devenirii sale ca fiinţă socială, omul a avut ca ţel să se înmulţească. Chiar necesitatea înmulţirii l-a facut să caute şi să elaboreze, instinctual, apoi conştient, formele sociale ce creeau un plus de siguranţă pentru înmulţire. Despre înmulţire nu trebuie să ne gândim doar sexual, ci dimpotrivă. În momentul în care trebuie să aleagă între propria supravieţuire şi supravieţuirea urmaşilor omul poate decide să supravieţuiască el, ca individ, în detrimentul progeniturilor din momentul respectiv, fie în speranţa unor viitori copii, fie pentru a asigura înmulţirea sa nu ca urmaşi genetici, ci informaţionali. Ca cei ca el să fie cât de mulţi şi în jurul său. Şi aceste decizii, reţineţi, omul le ia în mod conştient.

Una dintre supoziţiile apariţiei religiei se referă tocmai la acestă necesitate a înmulţirii. Ideal era ca sexual înmulţirea să aibă loc. De fapt în acea vreme era singura soluţie. Un alt clan sau trib era la o distanţă respectabilă, atât geografică cât şi socială. Din acest motiv religiile arhaice considerau sexualitatea pilonul de bază în definirea şi dezvoltarea lor. Aceasta este explicaţia mitului mamei universale, venerând pântecul matern, sau transformarea falusului în totem. Nevoia de înmulţire impunea clanului o anumită conduită sexuală care cu timpul s-a definit în paradigme sociale impuse prin intermediul religiei. În acel moment sexul era absolut necesar, cât de mult cu putinţă, astfel încât să existe maximum de şanse ca înmulţirea să aibă loc. Femeia care era stearpă era decăzută din drepturi, cea cu burta mare şi cu sânii plini era venerată. Bărbatul cel mai viril, cel care avea capacitatea de a fecunda cele mei multe femei, era rege sau vraci.

Pe măsură ce dezvoltarea socială oferă o mai mare siguranţă pentru înmulţire, încurajată fiind, sexualitatea exacerbează. Divinul din sex se transformă într-un divin orgiastic. Nu mai este necesară o valorificare a sa prin religie pentru scopul iniţial. Mai mult, pericolul ca şi ceilalţi, necredincioşii, să se înmulţească forţează religiile să găsească soluţii de procreere şi înmulţire doar pentru proprii aderenţi. Astfel apar regulile religioase specifice reglementării vieţii sexuale, normele de înmulţire, religia ca morală sexuală.

Cea mai drastică formă de control sexual îl găsim la religiile actuale, mai ales la cele de sorginte ebraico-creştino-musulmană. Plăcerea, naturală de altfel, a relaţiilor sexuale, mai ales a coitului (actului sexual) este blamată. Singurul scop pentru relaţia bărbat-femeie este configurarea unei familii verificată religios, care oferă certitudinea păstrării religiei şi a înmulţirii ei prin noi aderenţi, copiii. Orice altă opinie sau faptă este blamată sau pedepsită. Vestalele s-au transformat în curve. Din înaltul divinităţii sexul a fost coborât în iad. Păcat...