Ce este Diavolul? De unde vine? Cum a apărut? De unde vine răul şi de ce? Avem posibilitatea de a descoperi aceste lucruri? "Istoria generală a diavolului" se pare că este una dintre puţinele lucrări ce tratează la modul serios cealaltă faţă a divinului. Autorul
Gerald Messadié nu este nimeni altul decât fostul redactor şef al revistei de promovare a ştiinţei
Science et Vie timp de 25 de ani. Aici el face o anchetă, trecând prin aproape toate epocile şi religiile, în încercarea de a descoperi esenţa şi originea Răului, rezultând un adevărat tratat de istorie a demonologiei.
Se pare că Satana nu a existat în religiile Oceaniei, nici în cele africane sau americane precoloniale şi cu atât mai puţin în cele est-asiatice (hinduism, budism, taoism, şintoism etc). Demonii acestora sunt doar spirite a căror acţiuni creează neplăceri doar întâmplător sau datorită necunoaşterii ceremonialelor. Chiar şi Europa celtică, greacă şi romană are doar zei fără răutate viscerală, pedepsele pe care aceştia le aplică fiind un rezultat şi nu o intenţie. Apariţia Diavolului are loc într-un singur punct de pe Terra, în Iran, în urma unor procese de transformare politico-ideologică a vedismului.
Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) purcede la o reformă, regularizând religiile politeiste în primul monoteism. Ahriman este inventat ca oponent al lui Ahura Mazda (dumnezeul mazdeean). Această regularizare este implementată politic de regele Vishtapa, de unde se vede că Diavolul este în primul rând o unealtă politică. Dar Arhiman nu era Răul, fiind doar diferitul, adversarul pentru echilibru.
Acest monoteism este asimilat de o parte din evrei împreună cu ideea păcatului originar, a Răului metafizic şi tehnicii spovedaniei, trasate tot politic de regii şi clerul mesopotamian ce conduceau statul prin tiranie. Acest lucru s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor al II-lea, conducător al Babilonului. În epopeea lui Ghilagmeş precum şi în poemul religios Nergal şi Ereshkigal sunt prezentate demiurgic acţiunile prin care eroii masculini buni şi luminoşi, trăitori ai Regatului de Sus (cerul) sunt atraşi, seduşi şi apoi ameninţaţi cu moartea întregului pământ de femininele exponente a Lumii de Jos (infernul). Sexul leagă viaţa de moarte şi dă naştere sentimentului de vină misogină.
Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om. Matca monoteismelor noastre "diabolizate" era pregătită. spune Gerald Messadié.
Deşi nu este invenţia lor evreii au definit Diavolul ca fiind Răul, chiar dacă nu au spus cine, cum şi de ce a creat Răutatea. Diavolul Genezei este magistral disecat:
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease. Atunci de ce nu-l pedepseşte pe el? Şi ce s-a întâmplat cu acest "instigator", cum se spune în zilele noastre? Biblia nu ne spune.
Şi, completez eu, dacă Păcatul constă în a face dragoste, cum rămâne cu versetele de mai jos ce sunt de dinaintea Căderii?
Geneza, Capitolul 2
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."
Această ambiguitate a existenţei, substanţei şi menirii Diavolului persistă şi în creştinism.
În cartea lui Iov din Vechiul Testament Satana nu este adversarul lui Dumnezeu, este un colaborator:
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Este evident că nu există duşmănie, acest Satan nu are nici măcar răutate, este eventual un farsor. Oricum, întrebarea este ce caută Diavolul la sfat cu Dumnezeu? Încă nu căzuse? Atunci cine era Răul din Geneză?
Diavolul suferă de transformări, aportul major aducându-l secta evreilor esenieni (Ioan Botezătorul şi Iisus fiind esenieni) începând cu secolul II îen. Aceşti protocreştini îl construiesc pe Diavolul cel atât de "bine înţeles" de contemporanii noştri. Îi dau valenţele Răutăţii viscerale, gratuite şi permanente, chiar dacă nu reuşesc să determine care este scopul şi originea acesteia. În speranţa sublinierii prin contrast a valorii Domnului preferă să arate "cum este Diavolul" în detrimentul a ceea "ce este Diavolul".
Pe lângă dubiile cu privire la realitatea ispitirii în deşert a Mântuitorului apar câteva întrebări:
Prima constă în punerea la încercare a lui Iisus de către Duh, care, neîndoielnic, e Sfântul Duh.[...] s-ar părea, aşadar, că, prin intermediul Sfântului Duh, Dumnezeu l-ar fi supus pe propriul său fiu la o încercare, or, nu e îngăduit să pui divinitatea la încercare, o aminteşte chiar Iisus.[...]
A doua problemă este ignoranţa vădită a lui Satana: ştie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, la fel cum Iisus ştie cine este el, reiese din tot ce spune, şi totuşi insistă prosteşte - nu găsim alt cuvânt - să-l ispitească pe Iisus. Iată deci un vrăjmaş care, de la bun început, ne este prezentat ca un idiot.
A treia problemă e că discipolii lui Iisus sunt convinşi de divinitatea acestuia datorită minunilor pe care le face. Diavolul de asemenea, şi, cu toate acestea, Iisus refuză să facă o minune care l-ar scăpa practic de demon. Abţinere cu atât mai greu de înţeles cu cât, în alte ocazii, Iisus nu ezită să recurgă la puterile sale miraculoase împotriva aceluiaşi Satana.
Prin urmare, suntem tentaţi să tragem concluzia că relatarea celor trei ispitiri în deşert e stângace şi încâlcită şi nu serveşte decât pentru a introduce personajul lui Satana în noua identitate de vrăjmaş a lui Dumnezeu.
Creştinii timpurii au finisat înfăţişarea Diavolului şi l-au dogmatizat. Constantin cel Mare a oficiat imperial existenţa acestuia, introducând creştinismul ca religie de stat. Şi pentru ca nimic să nu iasă de sub augusta sa putere a ordonat şi supravegheat primul conciliu. Tot politica, bat-o Năpasta s-o bată!
De altfel, Bisericile tinere au oroare să împartă ceva, iar cea creştină nu a făcut excepţie.[...]
Conciliile aveau să sancţioneze rătăcirile cu greutatea autorităţii imperiale şi episcopale. După ce cunoscuseră persecuţiile romane, creştinii aveau să cunoască persecuţiile altor creştini, pentru vina de a le fi atribuit lui Dumnezeu şi lui Satana alte teritorii decât cele decretate de Sfinţii Părinţi.
Între timp, nimeni nu ştiuse să spună de unde venea acest Satana, nici dacă era un efect sau o cauză.Întrebare perfidă, inspirată, vezi bine, de Duhul cel Rău. Căci era o întrebare dictată de logică şi toţi ştiau sau credeau că ştiu, de la Sfinţii Părinţi şi de la Tertulian în special, că filozofia e lucrarea Diavolului.
Se lăsa Noaptea.
Inchiziţia a fost cea mai performantă armată de luptă împotriva Diavolului. Orice suspectare a acţiunilor lui Satan era imediat consemnată şi penalizată. Controlul informaţiilor se acutizează,
Priscilian, episcopul de Avila, este executat pentru o greşeală de traducere.
În timp ce teologii discutau fineţuri scolastice (dacă, de pildă, era posibilă o mântuire a Diavolului), lumea occidentală intra în bezna groasă şi fetidă ce poate fi numită Timpul Diavolului, un sabat cu adevărat fioros, cel al unei credinţe aproape animalice şi patologice în realitatea Diavolului, întreţinută, paradoxal, tocmai de cei care pretindeau că-l combat. Se va declanşa astfel unul dintre cele mai lungi şiruri de crime comise în numele lui Dumnezeu din câte a cunoscut istoria omenească, un sacrilegiu absolut, având binecuvântarea papală. Iar aceasta până la abolirea Inchiziţiei. Cincisprezece veacuri de prostie turbată, de nebunie sordidă, inspirate, cum vom vedea, de fanatism şi lăcomie, cincisprezece veacuri de ură bestială, de furii obsesive.
Diavolul era văzut peste tot. Era sculptat la intrarea în catedrale, pe fundaţiile amvoanelor din biserici. Mereu acelaşi, un trup de Pan, ţap de la brâu în jos, piept de bărbat, ochi libidinos şi mână scotocitoare. Obsesie evidentă a sexualităţii într-o epocă sfâşiată de misticismul gnostic şi desfrânare.
Ca o părere personală, Ortodoxia nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte abordarea Diavolului şi acţiunile de represiune asupra posedaţilor sau a liber cugetătorilor. Că nu a fost la nivelul Inchiziţiei occidentale este adevărat, dar tot adevărat este că nu a ajuns acolo nu din prea multă toleranţă ci din prea puţină putere. Patriarhiile ortodoxe, chiar şi cele ecumenice, ca cea a Bizanţului, erau dezbinate şi fără suportul economic concentrat al credincioşilor şi al regalităţii cum a fost în Biserica Catolică sau marile congregaţii islamice. Dar nu e timpul pierdut. Dacă Diavolul nu mai există îl vor inventa din nou...
