22 iulie 2012

Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Colindând prin catehezele cu specific creştin descopăr aceste argumente prezentate de pr. Ştefan Fotache. Să analizăm aceste argumente. Pentru început prologul:
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu raţiune, omul a încercat să-şi explice realităţile în mijlocul cărora a trăit. Setea lui de cunoaştere l-a împins să afle şi ultima explicaţie a lumii în întregimea ei, ca şi a vieţii. Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu sunt dovezi scoase din raţiune, care demonstrează că noţiunea de Dumnezeu nu e un produs al imaginaţiei, ci ei îi corespunde o realitate. Cunoştinte mai bogate despre Dumnezeu primim din revelaţia (descoperirea) divină. Scolastica medievală socotea la peste 5 000 numarul argumentelor pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. În epoca modernă numarul lor a scăzut vertiginos, astazi având mai putin de 10.

Cu scop de manipulare prologul în sine induce răspunsuri, fără o reală analiză. Pleacă de la preconceputa idee a faptului că raţiunea omului este "implantată" în creierul uman (de Dumnezeu, binenţeles). Nimic mai fals. Creierul uman este un organ ce s-a perfecţionat de-a lungul selecţiei speciei noastre, slujind nemijlocit la supravieţuire. El a devenit din ce în ce mai raţional pentru că prin raţiune se pot face previziuni funcţionale, absolut necesare supravieţuirii. Deciziile luate de un creier raţional au favorizat supravieţuirea indivizilor şi a grupurilor lor, aceştia transmiţând capacitatea de a raţiona urmaşilor lor. O parte prin zestrea genetică, o alta prin educaţie şi antrenare a raţiunii. Iraţionalii, încet-încet, au dispărut din cadrul speciei. Lacune de iraţionalitate mai avem încă, rămăşiţă a trecutului nostru sălbatic ce favoriza indivizii ce acţionau instinctual în faţa pericolului. Până şi adepţii credinţelor în Dumnezeu doresc să justifice raţional credinţele lor. De altfel chiar prologul în sine face apologia evoluţiei cunoaşterii şi implicit a destrămării "argumentelor prea puţin raţionale". Se pare că au mai rămas nici 10, aici fiind prezentate doar 6.

Argumentul istoric
Acest argument deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele şi în toate timpurile. Deoarece ideea de Dumnezeu există la toate popoarele, acest argument s-a numit «a consensu gentium», căci se bazează pe consensul tuturor popoarelor. Cicero spunea :«ceea ce este admis de toţi, nu se poate să fie fals, pentru că trebuie să aibă radăcina în însăşi fiinţa omului».
S-au adus obiecţii împotriva acestui argument, spunându-se că aşa cum au dispărut unele superstiţii sau credinţe după ce s-a reuşit explicarea lor prin ştiinţă, aşa şi credinţa în Dumnezeu va dispărea când oamenii vor reuşi să explice toate fenomenele pe bază ştiinţifică. Însă acele credinţe deşarte şi superstiţiile n-au avut caracterul de credinţe universale, ca ideea de Dumnezeu, ci au fost legate de un loc şi un timp anume.


O faţetă a argumentul aşa zis istoric este de fapt o eroare de logică ce se numeşte apelul la majoritate. Se pleacă de la premisa, de exemplu, că dacă majoritatea consideră că "pământul e plat şi stă în centrul universului", aşa cum considera majoritatea covârşitoare acum şase secole, înseamnă că aceasta are dreptate. Adică atunci Pământul ar fi fost plat?!? Fals, nimic mai fals. Majoritatea poate lua o decizie, de modă de exemplu, sau să-l ardă pe rug pe Giordano Bruno, să interzică scrierile lui Nicolaus Copernic sau să-l oblige pe Galileo Galilei să se dezică de ideea că Pământul s-ar învârti în jurul Soarelui, dar nu poate spune care este adevărul obiectiv. Cicero a greşit în această enunţare. Fiinţa omului nu este evoluată pentru a da verdicte conforme cu realitatea obiectivă ci de a supravieţui în condiţiile de mediu (natural, social şi cultural) în care a evoluat. Creierul uman este pregătit mai repede să facă analogii, mult mai benefice supravieţuirii în spaţiul plin de pericole al preistoriei, decât să scape de erorile de logică şi să judece raţional. Dacă am fi fost perfect construiţi de Dumnezeu nu am fi avut nevoie de microscop sau telescop pentru că ochiul nostru ar fi văzut perfect atât marele cât şi micul univers. Aşa şi creierul, nu ar fi fost supus potenţialului de eroare, ci am fi judecat clar şi rapid ca un computer. Dar organul gândirii poate înţelege adevărul obiectiv doar în urma unui antrenament specific, în care apelul la majoritate sau alte erori de logică sunt cu grijă evitate. Şi asta nu prin "revelaţii", ce pot induce sentimente sau emoţii, întradevăr, dar complet subiective, ce nu exprimă realitatea obiectivă ci o realitate personală, a fiecăruia în parte, ci prin metodele de cunoaştere ştiinţifice, cum bine precizează preotul nostru, care sunt libere de false subiectivisme. Este cert că "revelaţia divină" necesară cunoaşterii lui Dumnezeu se încadrează tipului de cunoaştere subiectivă, mult prea supusă greşelii pentru a putea să aibă valenţe de adevăr.
De ce a apărut totuşi Dumnezeu în toate religiile şi la toate popoarele? Mai întâi că nu este vorba de acelaşi Dumnezeu. Fiecare religie definind diferit divinitatea, de fapt, nu se referă la ideea de Dumnezeu ci la Dumnezeul ei. Aşa încât putem să susţinem, fără să greşim, că au mai rămas doar acei Dumnezei ce nu au fost încă destrămaţi de cunoaşterea ştiinţifică. Şi care oricum sunt mult prea personal însuşiţi pentru a putea avea dovezi că vreunul dintre ei este "cel adevărat" sau că aceştia ar avea un atribut general valabil (imposibilitatea definirii Dumnezeului adevărat).
O a doua explicaţie este dată chiar de dinamica istorică a populaţiilor umane. Întotdeauna religiile au fost unul din instrumentele preferate de conducători. Iar religiile, prin chiar definiţia lor, sunt exclusiviste cu opiniile divergente. Aşa încât, chiar dacă ar fi existat opinii diferite, acestea erau rapid înlăturate, îndeosebi prin eliminarea fizică a celor fără Dumnezeu. Era de preferat să ai un Dumnezeu diferit, dar să ai măcar unul, decât să nu ai nici un Dumnezeu. Abia în momentele de democratizare (Grecia antică şi epoca modernă) au putut fi prezentate idei atee. Altfel spus Dumnezeu a apărut "la toate popoarele" exact cum a apărut şi răceala comună. Virusul răcelii nu face mari distrugeri dar este extrem de contagios. La fel şi ideea de Dumnezeu.

Argumentul cosmologic
Argumentul cosmologic (cuvântul grecesc cosmos = univers), bazându-se pe principiul cauzalităţii, susţine existenţa lui Dumnezeu pe faptul că această lume marginită trebuie să aibă o cauză într-o existenţă absolută, veşnică, necauzată de nimeni, ultima cauză a întregii existenţe. Argumentul cosmologic este cel mai vechi argument, fiind cunoscut încă în filosofia greacă. Aristotel spune: «Dumnezeu, care nu poate fi văzut de nimeni, se vădeşte în lucrurile Sale». În psalmul 18,1 găsim: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.» Iar sf. apostol Pavel zice: «cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, întelegându-se din făpturi…» (Romani 1,20) Acest argument este susţinut şi de filosoful Leibniz.

Mai întâi câteva erori de prezentare, manipulatorii. Faptul că un argument este vechi nu înseamnă că este valid. Au fost argumente mult mai vechi ce au fost demontate (vezi prologul), deci asta nu-i dă putere. O altă manipulare este apelul la autoritate. Faptul că Aristotel sau Leibniz au spus ceva nu înseamnă automat că acel lucru este valabil, şi ei sunt (au fost) oameni, se puteau înşela.
Acum la ce ne referim când vorbim de univers finit şi existenţa nesfârşită? De ce ar trebui să fie acea existenţă nesfârşită? Iată o parte a unui răspuns dat de mine pe Scientia.ro ce ar putea să fie punct de plecare. Cel puţin, în demonstrarea inutilităţii argumentului cosmologic:
"Marii fizicieni ai momentului au descoperit evidenţe şi pe baza lor au construit teoria ştiinţifică a "naşterii" universului, demonstrând, şi în această zonă, inoportunitatea existenţei vreunei divinităţi. Pentru profanii în ale ştiinţei este greu de înţeles că naşterea nu se referă la o temporalitate (la un moment dat) ci la procesul prin care spaţiul tridimensional şi timpul unidimensional (adică cauza precede întotdeauna efectul) au devenit ceea ce percepem noi acum. Nu există "înainte de BIG-BANG". Pur şi simplu acum 13,7 miliarde de ani (în anii noştri) procesul a avut cum să fie evidenţiat. Spun că în anii noştrii deoarece, pe măsură ce ne apropiem de un corp ceresc cu o masă mai mare, datorită gravitaţiei, timpul trece mai încet. Aşa încât, pe măsură ce am ajunge să intrăm într-o gaură neagră timpul ar trece atât de încet încât atunci când am cade în acea gaură pentru noi timpul aproape s-ar opri, deşi pentru un observator din exterior ar trece enorm de mult timp. Şi aici mă refer la timpul fizic, măsurabil, şi nu la cel subiectiv. Acelaşi lucru s-ar întâmpla şi dacă am putea să ne întoarcem în timp, către momentul naşterii universului. Am merge de fapt înapoi în timp nu doar 13,7 miliarde de ani (ceea ce este foarte mult, oricum), ci am merge la infinit, odată ce am merge din ce în ce mai comprimat temporal (adică mai "încet") odată ce gravitaţia devine din ce în ce mai puternică, odată ce materia întregului univers s-ar comprima într-un singur punct. De asta "Dumnezeu nu a creat Universul pentru ca inainte de Big Bang nu a existat timp, ca urmare Dumnezeu nu a avut timpul necesar pentru a crea universul" - Stephen Hawking.
În această ecuaţie nu este nevoie de Dumnezeu."
Iar această explicaţie ştiinţifică stă în picioare şi este validă deoarece oferă predicţii funcţionale şi este bazată pe dovezi. Cu ajutorul acestei teorii ştiinţifice au putut fi programate ceasurile sateliţilor GPS (ce funcţionează în gravitaţie foarte mică) pentru a fi în concordanţă cu cele de pe pământ (ce sunt supuse unei acceleraţii gravitaţionale de aproximativ 9,8m/sec).

Argumentul cauzalităţii
Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea este o înşiruire organizată de cauze şi efecte. Orice lucru, orice fenomen, este efectul unei cauze care l-a produs, dar poate fi şi cauza unuia pe care-l produce. Însă nu este posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că totdeauna cauza este anterioară efectului. Apoi nu putem merge la infinit din cauză în cauză, ci trebuie să ne oprim la o primă cauză, care nu mai presupune o alta. Existenţa acestei prime cauze se impune cu necesitate. Această primă cauză o numim Dumnezeu. La acelaşi rezultat ajungem şi dacă urmărim cauzalitatea în regnul animal, vegetal, uman, ori în lumea anorganică.

Se induce ideea (prejudecata) că dacă ceva nu mai are o cauză, înseamnă că are de fapt "cauza primordială" - Dumnezeu adică. De exemplu care este cauza trăsnetelor? Acum câteva sute de ani, înainte de Benjamin Franklin (inventatorul paratrăznetului), se considera că Dumnezeu este cauza acestuia. Cunoaşterea ştiinţifică a demonstrat că nu Dumnezeu este cauza trăsnetului şi că dacă cineva este trăznit nu se datorează voinţei divine ci a faptului că nu s-a adăpostit corespunzător, transformându-se în paratrăsnet. Aşadar care este cauza "primordială"? Nu cumva acest argument este de fapt argumentul ignoranţei? Adică, dacă eu nu ştiu care este cauza ... înseamnă că acea cauză este Dumnezeu. Fals! Dacă eu nu ştiu care este cauza înseamnă că sunt neştiutor. Punct. Nu putem da vina pe Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de a cunoaşte.
Această primă cauză o numim Dumnezeu. Eeee, asta da! Deja Dumnezeu este definit într-un fel. Este vorba de cauza iniţială, primordială. Atât. Reţineţi că nu este Dumnezeul care construieşte din lut pe Adam, nici cel născut de Fecioara Maria. Nu este cel ce intervine în existenţa noastră pentru că altfel cauza şi evenimentul nu ar mai fi legate. Este doar "marea cauză a naşterii universului". Atunci de ce trebuie să-i spunem Dumnezeu, aşa cum scrie în Biblie? De fapt Biblia în sine nu mai contează, poveştile sale sunt false. Dumnezeu "doar a pornit" universul, apoi nu a mai acţionat asupra lui. În acest caz cât de Dumnezeu mai este el? De ce nu ar fi doar o proprietate a universului însuşi, cum este gravitaţia, de exemplu? În acest caz "existenţa" lui Dumnezeu-gravitaţie doar argumentează filosofic teoria ştiinţifică a autogenezei universului actual, enunţată succint (şi profan) mai sus.

Argumentul mişcării
A fost formulat de Aristotel. În Evul Mediu i s-a dat o mare importanţă de către reprezentanţii scolasticii, în special de Toma de Aquino. Conform acestui argument, tot ceea ce se mişcă nu se mişcă de la sine şi prin sine, ci se mişcă prin altul. Aşadar un lucru mişcă pe altul, dar raţiunea impune un prim mişcător («primum movens»), un prim motor care a introdus mişcarea în lume. Acesta nu a fost mişcat de altceva, şi nu poate fi decât Dumnezeu. Trebuie remarcat că Aristotel întelege mişcarea nu în sens restrâns, ci în cel mai larg sens, ca orice devenire, orice transformare, orice trecere de la o stare la alta. Materia nu poate fi originea acestei mişcări, care are totdeauna o direcţie. Apoi în univers nu există un punct fix de la care să fi început mişcarea, căci universul nu are un centru de forţă. Nici teoria expansiunii continue a universului sau cea a lui «bing-bang» nu-i poate găsi un centru de forţă. În concluzie, nu există în lume o primă cauză care să mişte totul; dar mişcarea din lume pretinde o astfel de cauză, fără de care ea ar ramâne inexplicabilă. Această primă cauză mişcătoare, acestă energie necondiţionată de nimeni şi de nimic este Dumnezeu.

Argumentul mişcării este la acelaşi nivel cu cel al cauzalităţii, atâta doar că în locul unei cauze apare o mişcare.
"Această primă cauză mişcătoare ... este Dumnezeu." nu include necesitatea ca această cauză să fie altfel decât o proprietate materială a existenţei, cum ar fi gravitaţia, cum am demonstrat mai sus.
Din dorinţa de a justifica raţional existenţa lui Dumnezeu se fac alte câteva greşeli.
"Conform acestui argument, tot ceea ce se mişcă nu se mişcă de la sine şi prin sine, ci se mişcă prin altul." Este exact invers. Universală este "lipsa nemişcării". Materia în sine înseamnă energie, adică mişcare. Nu există bucăţică de materie (de la bosoni la galaxii) care să fie statice. Numai că noi, oamenii, am evoluat într-o lume de dimensiuni medii, cu o mecanică newtoniană percepută în sistemul nostru de evaluare, ce lasă impresia "nevoii" de impuls. Din acest motiv este dificil a concepe că o piatră de pe sol este în mişcare, odată ce pare că nu se mişcă faţă de noi sau faţă de sol. Dar asta este deoarece şi noi şi solul ne mişcăm odată cu piatra. De asta avem şi senzaţia de sens indus de o forţă exterioară, când aruncăm piatra într-o direcţie, dar acea direcţie are un sens doar raportându-ne la noi ca punct de reper.
"Materia nu poate fi originea acestei mişcări, care are totdeauna o direcţie." Nimic mai fals. Direcţia (în sensul de mişcare) este întotdeauna aceeaşi tocmai pentru că nu se intervine asupra ei printr-o forţă divină, exterioară materiei. Sensul, în schimb, este relativ. Dacă stăm pe o parte a drumului şi cineva aruncă o piatră de-a lungul drumului pentru noi sensul este spre stânga. Dacă stăm pe partea cealaltă sensul este spre dreapta. Deci "un sens" este doar o interpretare subiectivă şi nu o valoare "stricto sensu".

Argumentul teleologic(fizico-teologic)
Acest argument dovedeşte existenţa lui Dumnezeu prin ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume. Putem astfel constata că, cu toată imensitatea şi complexitatea lui, universul e un mecanism care funcţioneaza perfect, supunându-se anumitor legi, şi în el domneşte ordinea, nimic nu se petrece la întâmplare. Mersul lui regulat de milioane de ani şi frumuseţile pe care le conţine nu se pot datora întâmplarii, ci trebuie să aibă un autor, o fiinţă inteligentă, atotputernică, care a organizat universul şi lumea, încât fiecare parte componentă să-şi împlinească scopul său. Acest argument a fost folosit de numerosi Sfinţi Părinţi şi filosofi; Sf. Irineu zice: «ordinea lumii vesteşte pe cel ce o conduce», iar filosoful Kant afirma că acest argument merită să fie pomenit totdeauna cu respect: «el e cel mai vechi, cel mai clar şi mai potrivit cu raţiunea omenească». Acest argument a fost atacat de cei ce afirmă că ordinea din univers se datorează întâmplării. Însă mai uşor putem concepe ca dintr-un sac plin cu litere pe care îl golim la întâmplare să apară scrisă o pagină din Biblie, dacât să afirmăm că frumuseţea lumii se datoreaza hazardului.

Ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume ... nu există. Doar aşa ne pare nouă, pentru că noi nu "vedem" în mod direct că la un moment dat Soarele va muri, de exemplu, sau că atomii unei pietre sunt în mişcare continuă între ei, deşi piatra pare solidă.
TELEOLOGÍE - concepție filozofică care consideră că orice fenomen sau proces din natură are un scop prestabilit. Trebuie subliniat că acestă concepţie filosofică este eronată şi provine doar din natura noastră umană, evoluată pentru a descoperi scopuri, lucru vital în supravieţuire.
Adepţii existenţei lui Dumnezeu, inclusiv preotul nostru, fac o confuzie enormă între întâmplare şi lipsa de scop. Faptul că nu există un scop nu înseamnă nici pe departe că totul este la întâmplare, dimpotrivă. Necunoscând toate mecanismele de interacţiune a materiei cu ea însăşi, oamenilor li se pare că uneori evenimentele se manifestă la "întâmplare", dar nu este adevărat. De fapt evenimentele ajung să se întâmple datorită unor foarte precise condiţii, conform legilor de manifestare a materiei, chiar dacă noi nu le percepem şi înţelegem în totalitate. Această "predeterminare" poate părea, pentru mulţi, ca fiind un scop sau o voinţă divină, dar nu este aşa. Toate evenimentele sunt supuse selecţiei naturale şi nu este nimic special sau inexplicabil în asta în aşa mod încât să fie nevoie de Dumnezeu.
Una dintre cele mai simple modele de a demonstra selecţia este banala sită, cu găurele de o anumită dimensiune. Gravitaţia face restul. Datorită faptului că prin găurele trece nisipul, iar pietrişul nu, la un moment dat avem o selecţie completă a nisipului şi pietrişului, lucru ce ne pune pe noi, observatori doar a rezultatului şi prea puţin înţelegători ai procesului, să considerăm că această selecţie este cu un scop. Nu este. Pur şi simplu, indiferent dacă are sau nu intenţia cineva, la un moment dat toate firele de nisip vor trece prin sită. Acest lucru se întâmplă şi dacă sita are o singură gaură. Şi acest lucru s-a întâmplat şi dacă sita nu mai există atunci când noi studiem rezultatele selecţiei.
O altă carenţă este limita noastră de a percepe imensitatea spaţio-temporală a universului şi mecanismele acestuia. Suntem evoluaţi a percepe obiecte de dimensiuni medii, ce se deplasează cu viteze medii, într-o lume ce pare stabilă şi regulată. Această inerţie ce pare fin reglată de o voinţă superioară materiei este de fapt condiţia necesară unor evenimente foarte rare, chiar "inexplicabile" pentru gândirea comună, cum ar fi apariţia vieţii, de exemplu. Viaţa nu poate apare într-un mediu cum ar fi nucleul unei stele, deoarece acesta ar fi mult prea dinamic pentru a permite o stabilitate chimică necesară configurării ADN-ului. De asta conştiinţa şi inteligenţa de tip uman nu se poate dezvolta în creiere de mici dimensiuni, mult prea "mici" pentru a oferi stabilitate sau prea "scurte" temporal pentru a fi antrenate suficient. Pentru că procesul de selecţie naturală ne-a "configurat" să avem prejudecata că dacă ceva este construit într-un anumit fel este pentru a sluji unui scop nu înseamnă că şi este adevărată, în realitate, ideea noastră. Dinamica selecţiei naturale există indiferent dacă noi vedem un scop în asta sau nu. Deşi în urma acestei dinamici avem o finalitate complet diferită de starea iniţială şi "fin reglată" conform cu mediul în care s-a dezvoltat asta nu înseamnă că a fost un scop al unei conştiinţe pentru a realiza acest lucru.

Argumentul moral
Ïn orice timp, loc şi societate, oamenii au trăit respectând anumite principii, obiceiuri şi legi morale, care se reflectau în propria lor conştiinţă. Astfel întotdeauna omul a putut deosebi între bine şi rau, drept şi nedrept, permis şi nepermis, având convingerea că binele trebuie făcut iar răul evitat. Această lege, legea morală naturală, este dăruită (împărtăşită) omului în actul creaţiei. Sf. Apostol Pavel spune ca e «înscrisă în inima omului» (Romani 2,15), iar Cicero zicea: «legea morală e ceva veşnic, după care trebuie să se conducă lumea; ultima ei temelie e Dumnezeu, care porunceşte şi opreşte, şi acestă lege e aşa de veche, ca Duhul lui Dumnezeu Însuşi». Kant preţuia foarte mult acest argument: «este firesc ca în lume virtutea să aibă ca rasplată fericirea, iar păcatul, viciul, să fie răsplătit cu nefericirea. Dar în lumea aceasta acest raport nu se realizează mereu. Mintea noastră pretinde existenţa unei alte lumi, în care virtutea să fie mereu răsplătită, iar răul, viciul, pedepsit. Însă pentru a se realiza acest raport, în acea lume trebuie sa fie un judecător atotdrept, care să răsplătească pe fiecare după faptele sale». Iar acest judecător nu poate fi decât Dumnezeu.

Aşa cum este prezentat aici argumentul moral nu ne spune că noi, oamenii, am fi morali în însăşi fiinţa noastră, ci dimpotrivă, că noi nu suntem morali cu propriile noastre puteri ci doar supuşi unor pedepse în cazul în care greşim sau răsplatei pentru acţiunile benefice. Dar asta se întâmplă oricum în toate structurile sociale. De la micile furnici până la delfini, de la lilieci la bancurile de stridii, puterea şi valoarea traiului în societate a demonstrat apariţia unor reguli de convieţuire ce pot fi fără probleme asimilate moralei. Numai că noi mai avem şi conştientizarea acestei morale. Dar nici asta nu este o motivaţie suficientă pentru a justifica un juriu extern, ajunge pentru indivizii cu tendinţe oportuniste un sistem juridic şi poliţienesc destul de performant pentru a înfrâna abuzurile. Pentru că în ultimă instanţă morala este actul pe care îl facem urmărind un minimum de costuri din bunăstarea cuiva la care nu există un alt act care să aducă o bunăstare mai mare pentru un mai mare număr de indivizi. Iar această tendinţă este o consecinţă a traiului în comun, a tipului de fiinţe sociale ce suntem. Selecţia de grup (parte a selecţiei naturale) "cerne" ca o sită indivizii predispuşi genetic pentru traiul în comun, adică predispuşi a-şi asuma anumite costuri pentru bunul mers al grupului, predispuşi a fi morali, şi care, prin educaţie, devin şi mai morali.
Şi dimpotrivă! Convingerile religioase absolvă omul de morală, odată ce aceasta este apanajul lui Dumnezeu, deci deasupra judecăţii umane. Sunt nenumărate cazuri în care în numele lui Dumnezeu sunt comise crime şi morala este călcată în picioare. Până şi Biblia este plină de acţiuni imorale ale adepţilor, uneori chiar ale lui Dumnezeu.
Faptul că, aşa cum spunea Kant, ne dorim ca simţul etic să ne fie satisfăcut, chiar şi într-o altă realitate, asta nu înseamnă că acea "realitate" devine reală. Argumentul moral este mai repede o intenţie de a construi un Dumnezeu - judecător suprem.
Şi pentru că se poarte citatele, iată câteva privitoare la morală, din colecţia mea de citate:

"Când Dumnezeu e de partea noastră putem comite orice crimă, suntem absolviţi crezând că avem o misiune divină. Acesta este pericolul religiei." - Kevin Annett

"Una din marile tragedii ale omenirii este că moralitatea a fost răpită de către religie." - Arthur C. Clarke

"Dacă oamenii sunt buni doar pentru că le e frică de pedeapsă şi pentru că speră la o recompensă, atunci suntem într-o stare jalnică." - Albert Einstein

"Comportamentul etic al omului ar trebui bazat doar pe simpatie, educaţie şi legături sociale; nu e nevoie de nici o bază religioasă. Omul s-ar afla într-o poziţie proastă dacă ar trebui constrâns de frica pedepsei şi speranţa răsplatei dupa moarte." — Albert Einstein

"Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios.
Poate dar nu vrea? Atunci e răuvoitor.
Vrea şi poate? Atunci este diabolic." – Epicur

"Ar fi foarte frumos dacă ar exista un Dumnezeu care a creat lumea şi care a fost o forţă benevolentă, dacă ar exista o ordine morala în Univers şi viaţă dupa moarte; dar este frapant faptul că toate acestea sunt exact ceea ce suntem obligaţi să ne dorim." – Sigmund Freud

"Cele mai groaznice şi cele mai crude crime pe care istoria le-a înregistrat au fost comise sub adapostul religiei sau al altor motive la fel de nobile." – Mahatma Gandhi

"Dumnezeu ar trebui executat pentru crime împotriva umanităţii." - Bryan Emmanuel Gutierrez

"Erorile filosofiei sunt în cel mai rău caz ridicole, în timp ce erorile comise de religii sunt întotdeauna periculoase" - David Hume

"Oamenii nu comit vreodată crime cu atâta dedicare şi cu atâta bucurie ca atunci când o fac din motive religioase" - Blaise Pascal

"Zeii nu omoară oameni, oamenii cu zei omoară oameni." - David Viaene

"Cei care te pot face să crezi absurdităţi te pot face şi să comiţi atrocităţi." - Voltaire

"Nu ai nevoie de Biblie pentru a justifica iubirea dar nu a fost inventată o metodă mai bună pentru a justifica ura." - Richard A. Weatherwax

"Cu sau fără religie, oamenii buni vor face lucruri bune, iar oamenii răi vor face lucruri rele, dar ca oamenii buni să facă lucruri rele e nevoie de religie." - Steven Weinberg

19 iulie 2012

Popii n-au mai reuşit să-şi ascundă profitul? Atunci nu ştiu, zău, dacă vor fi în stare să aducă ploaia...

Iată mai jos (captură de ecran de pe site-ul Ministerului de Finanţe) bilanţul contabil al celei mai puternice administraţii de cult din românia (PATRIARHIA ROMANA - ADMINISTRATIA PATRIARHALA), cel creştin-ortodox. Reţineţi că aceste profituri nu sunt ale întregii Biserici Ortodoxe din România, ci doar a administraţiei centrale.


Iată şi evoluţia profitului obţinut comparativ cu venitul anual. Nu uitaţi că în 2009 "a început criza" ce continuă şi azi:


O fi doar senzaţia mea că în 2011 specialiştii clerului ortodox nu au mai apucat să-şi "disimuleze" profiturile?

Profitul a fost subliniat de Capital cu un titlu "ofensator": PATRIARHIA ROMÂNĂ, profit MAI MARE decât MCDONALD'S, lucru ce a iritat clanul diriguit de ÎPS Daniel. Aceştia au publicat o întâmpinare către Capital în care specifică că informaţiile "prezentate în mod incomplet şi tendenţios contribuie la inducerea unei atitudini ostile faţă de Biserică, instituţia poporului român care se bucură constant de cea mai mare încredere din partea românilor din ţară şi străinătate." Trebuie să precizez că această instituţie (Biserica Ortodoxă din România) nu este a "poporului român" odată ce poporul nu are nici cea mai mică posibilitate de a controla această instituţie, odată ce se crede deasupra "poporului român", deşi primeşte cu nemiluita bani, în mod oficial, prin bugetul guvernamental al "poporului român". Ca să înţelegem mai bine: Biserica primeşte sume colosale de la guvern pentru salariile preoţilor şi ale altor persoane neclericale, fonduri pentru construcţii de biserici (unele megalomanice), salarii pentru propagandiştii ce s-au infiltrat în educaţie (profesorii de religie). Pe lângă asta enoriaşii sunt mulşi financiar prin monopolul ce îl deţin cu privire la comercializarea de obiecte de cult (lumânări, calendare etc). Să nu mai vorbim de "taxele benevole" (ce contradicţie în termeni) pentru nuntă, botez sau îngropăciune. Iar toate astea pentru ce? Pentru ca atunci când dă de greu (caniculă şi secetă prelungită) "poporul român" să fie ajutat cu câteva "rugăciuni pentru ploaie":
"La Catedrala patriarhală, în cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a VI-a după Rusalii au fost înălţate rugăciuni pentru ploaie, aducătoare de roade, ca urmare a secetei prelungite din ultimele săptămâni, informează TRINITAS TV.
Potrivit datelor furnizate de către Administraţia Naţională de Meteorologie, în această duminică în Capitală s-a atins o temperatură de 40 de grade C, iar în mai multe localităţi din sudul ţării valori de 41 de grade.
Patriarhia Română a îndemnat în această perioadă ca parohiile şi mănăstirile din ţară, mai ales din mediul urban, să vină în sprijinul celor afectaţi de căldura excesivă." (prin rugăciuni, la ce vă gândiţi)

Dacă tot au ceva profit la Patriarhie şi îi arde că-i secetă le dau un pont. Să facă un pustiu de bine şi să finanţeze, împreună cu guvernul şi cu Uniunea Europeană, programele POS Mediu pentru irigaţii. Nu de alta, dar "Două mâini care muncesc fac mai mult decât o mie strânse pentru rugăciune". Cu excepţia profitului...

16 iulie 2012

Ezoterismul politic se întoarce

Iată ce spune tabloidul Evenimentul Zilei:
Președintele Traian Băsescu și membrii staff-ului său de campanie acuză, de câteva zile, dureri puternice de cap și o stare generală de rău, au declarat EVZ surse din apropierea șefului statului. Potrivit acestora, există bănuiala că sediul de campanie ar fi supus unor atacuri energetice.
Și la mitingul organizat sâmbătă de PDL la Cluj, preşedintele-suspendat, Traian Băsescu, a acuzat dureri de cap. ”Nu se simţea deloc bine”, ne-au spus sursele citate.
Nu este prima oară când într-o bătălie politică sunt aduse în discuție atacurile energetice. La prezidenţialele din 2009, adversarii lui Traian Băsescu din PSD au acuzat faptul că victoria acestuia s-a datorat și parapsihologului Aliodor Manolea, care l-a însoțit la dezbaterile electorale.


Grosul oamenilor nu reacţionează la demonstraţii raţionale. Îi depăşesc.
Majoritatea votanţilor acceptă şi promovează ideea existenţei unor forţe superioare, supranaturale. Aşa că lansarea de zvonuri sau apelul la magic nu este o practică ocolită, dimpotrivă. Oamenii sunt consideraţi masă de manevră şi utilizaţi ca atare. Lipsa lor de raţiune, apetenţa pentru magic şi spectaculos, superstiţiile şi erorile de logică ce le bântuie creierele îi fac ideali nu numai ca ţinte pentru aparatul propagandistic ci îi transformă în excelenţi vectori de mesaj. Chiar credeţi că aceşti politicieni sunt "atacaţi energetic"? Pe dracu! Dacă ăla prost te votează tocmai pentru că e prost, de ce să-l faci să fie deştept? Lasă-l să fie prost, alimentează-i prostia susţinând public existenţa aberaţiilor în care crede, ba mai dă-i şi ceva subiect de a-şi arăta stupizenia ridicată la rang de "cunoaştere ezoterică". Odată cu boala credinţelor sale va împrăştia şi "valoarea" ataşată de tine, ca politician.
Politicienii ştiu foarte bine că populaţia este câştigată pentru vot prin manipulare.

Viitoarea mutare a lui Băsescu?
Acesta rezistă mârşavelor atacuri energetice ale diavolizaţilor Ponta şi Antonescu, având o extraordinară pregătire de specialitate asigurată de cei mai renumiţi iniţiaţi. De unde se vede că este alesul Forţei, singurul în drept să deţină Adevărul.

Imagine de aici: Study Unveils Why Healers See Human Aura

14 iulie 2012

Diabolizarea politicului

Morala nu este apanajul vreunei religii. Nu eşti moral pentru că respecţi la literă precepte religioase (eventual ai justificări) ci pentru că treci prin filtrul etic şi îţi asumi deciziile conştient de relativismul deciziei tale în funcţie de cât cunoşti privitor la situaţia respectivă. Binenţeles că nu vei avea acestă potenţă de cunoaştere completă niciodată, dar asta nu trebuie să te împiedice a lua decizii. Lipsa de decizie poate fi de o imoralitate şi mai mare decât o decizie proastă. În zona simplă, a cotidianului imediat, cu mize mici, cele mai multe decizii sunt luate de spiritul etic, de un simţ al echidistanţei. Dar şi acestea sunt influenţate de ceilalţi. Spiritul de turmă îşi spune cuvântul. Iar în politică o dată mai mult.

Activitatea politică este un teritoriu nesigur, probabil cel mai nesigur. Decizii ce par corecte se dovedesc a fi fost greşite, o inacţiune devenind tot la fel de riscantă moral ca şi o acţiune. "Vina" celor ce nu au fost la vot este la fel de mare ca şi a celor ce au votat. Comoditatea de a nu lua atitudine este pe acelaşi palier cu cea a celui ce doar priveşte de pe margine cum cineva se îneacă, uneori justificându-şi lipsa de reacţie cu mesajul "credeam că se joacă". Deşi nu putem pune în cârca inactivilor deciziile proaste, după cum nu le putem atribuii deciziile bune, trebuie să subliniem că lipsa de reacţie este o decizie proastă. Lucrul acesta se datorează faptului că, tacit, inactivul politic este de fapt de partea majorităţii, iar deciziile majorităţii pot fi eventual justificate, dar nu pot fi considerate implicit corecte (Hitler a ajuns conducătorul Germaniei cu ajutorul majorităţii).

De ce deciziile majorităţii nu sunt implicit morale? Pentru că deciziile majorităţii nu sunt luate preponderent pe considerente etice, ci pe considerente de apartenenţă la grup. Corectitudinea este aruncată la gunoi. Prevalează dorinţa de a fi inclus în colectivitate deoarece colectivitatea este instinctual considerată a fi protectivă, chiar dacă deciziile acesteia sunt evident greşite sau, în cazul uzualei politici, neînţelese. Iar acest instinct este un rezultat al selecţiei naturale.

Tendinţa naturală de a accepta decizii eronate la influenţa grupului a evidenţiat-o Solomon Asch, în al său experiment. A chemat un grup de studenţi pentru a le face un "test de acurateţe vizuală". Le prezenta o linie de o anumită dimensiune şi li se solicita să indice cărei poziţii îi aparţinea în comparaţie cu alte trei linii de control.
În realitate experimentul era cu privire la cum se iau deciziile şi doar unul singur dintre ei era supus experimentului, ceilalţi fiind înţeleşi să dea un răspuns unitar, dar greşit. Rezultatul a fost că individul supus experimentului a ajuns să dea răspunsurile greşite conforme cu grupul, chiar dacă intim nu era de acord cu ele, sau a ajuns să creadă că el gândeşte greşit, iar grupul este cel ce deţine adevărul.

O situaţie specială s-a dezvăluit când unul dintre "actori" a "pactizat" cu subiectul, răspunzând corect, la fel cu acesta. Rezultatul? Instantaneu a apărut semnele unei alianţe şi a unei intenţii de colaborare.

Dar în experimentul lui Asch miza era o neconcordanţă de moment cu un grup. În plus informaţia necesară deciziei aparţinea pe de-a-ntregul cercetării. Dar ce te faci în spaţiul social real? Aici sunt atât de multe necunoscute şi atât de multe grupuri! Iar miza poate fi existenţa ta sau a unei întregi populaţii. Şi atunci prima opţiune, comodă şi naivă, pare a fi inacţiunea. Doar pare, precum am spus. Şi delegarea prin inactivitate politică a responsabilităţii este tot un act politic, chiar dacă delegarea nu se face în mod explicit. Asta înseamnă politica. Şi pentru că încărcătura de responsabilitate ce îţi revine devine de nesuportat, odată cu delegarea deciziei consideri că ai îndepărtat şi responsbilitatea deciziei. Fals. Poporul are conducătorii pe care-i merită. Până şi în dictatură dictatorul este "acceptat" de populaţie, chiar dacă această acceptare se face de pe poziţiile de forţă ale grupului vocal ce impune, conform studiului lui Asch, prin unitatea şi forţa valorii exprimate (prin număr sau violenţă) şi nu prin corectitudinea acesteia.

Oamenii pot lua decizii proaste. Conducătorii noştri pot face asta, şi ei sunt oameni. Este normal ca atunci să îi şi putem schimba (este echitabil). Iar mecanismul de a face asta trebuie să fie unul asemănător celui prin care i-am investit. Cazul preşedintelui României este actual. Şi inechitabil. Preşedintele este investit dacă peste 50% dintre participanţii la vot îl votează. Chiar dacă aceşti participanţi sunt foarte puţini, doar trei, de exemplu, dacă reducem la absurd. Chiar dacă pe listele de vot sunt trecuţi 19 milioane de votanţi. Dacă acesta este investit prin votul popular a majorităţii celor ce participă la vot (50% plus 1, adică doi din cei trei), este de înţeles că, dacă se consideră necesar a fi resupus votului, acesta trebuie să fie doar a celor ce se prezintă la vot, şi nu a cel puţin jumătate dintre cei înscrişi pe liste. Este incorect pentru că este asimetric. Simetria, în acest caz este corectă nu pentru că este în esenţă corectă o simetrie, ci pentru că aici, în acest caz, simetria este etică. Este echitabilă. Este aceeaşi simetrie ce survine investirii premierului, de exemplu. Este incorect ca dezinvestirea sa să fie decisă doar dacă participă la vot cel puţin 9,5 milioane de cetăţeni din cei 19 milioane înscrişi pe liste. Atunci şi investirea ar fi fost necesar votul a jumătate din cei înscrişi pe liste. De fapt acolo trebuie dusă bătălia, în a restabili (sau, în sfârşit, a stabili) corectitudinea şi simetria sistemului de investire şi dezinvestire a preşedintelui.

Că actualii guvernanţi forţează nota abuzând sistemul legislativ şi juridic nu neg. Este o reacţie "simetrică" la abuzurile preşedintelui suspendat şi a camarilei sale. Deşi acţiunile guvernamentale "se justifică" prin regula pendulului (un abuz într-o direcţie riscă ca tendinţa de echilibru să ducă la abuzuri în sens contrar) nu înseamnă că trebuie sărit peste morala legalităţii acceptând ordonanţe de urgenţă (acceptate tacit de parlament) ce nu au aceeaşi "valoare" ca o lege deplin consacrată politic. Dar asta nu înseamnă că legea "veche" cu privire la posibilitatea demiterii preşedintelui, actuală deocamdată, este corectă. Tot imorală rămâne. Legală, dar imorală.

Politicienii, din toate taberele, încearcă să coaguleze deciziile în vederea consultării populare şi a acumulării de capital social. Pe pricipiul că mulţi adepţi ce "răspund unitar" impun răspunsul ca fiind "corect". Chiar dacă acesta nu este. Este mai important ca răspunsul să fie puternic, chiar dacă moralitatea "puterii" lui nu există, acesta nefiind bazat pe corectitudine, ci pe forţă. Găsim Diavolul în politică? Fără-ndoială! Dar nu mai mult ca în experimentul lui Asch sau în adunarea spontană a oamenilor dintr-o piaţă. Colectivitatea naşte riscurile unei erori propagate prin puterea promovării ei unitare (religia este un alt exemplu concludent). Dar oamenii sunt şi potenţialul de măsură a moralităţii, a corectitudinii. Simţul echităţii naşte, până la urmă, o coagulare a unui pol ce îmbrăţişează răspunsul corect (vezi video). Şi de aici pleacă şi autoreglarea deciziilor. Numai că cineva trebuie să-şi asume riscul. Riscul de a nu fi conform cu majoritatea doar pentru că aceasta a îmbrăţişat deja un răspuns. Şi, la fel ca în cazul apariţiei vieţii (a ajuns să apară o singură dată în supa biochimică primordială), apariţia unui singur răspuns corect, deşi neconform cu majoritatea, duce în cele din urmă la impunerea lui ca valoare certă. Până la urmă politica rezolvă problemele sociale, chiar dacă diavolizarea ei este justificată şi "justificabilă".

4 iulie 2012

Atacul BOR asupra educaţiei continuă

Iată comunicatul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor după întâlnirea cu reprezentanţii Patriarhiei Bisericii Ortodoxe din România:

Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, George Băeşu, şi vicepreşedintele ANRP, Ioan Nasleu, s-au întâlnit marţi, 3 iulie, cu o delegaţie formată din reprezentanţii Cancelariei Sfântului Sinod al Patriarhiei Române.

Reprezentanţii Patriarhiei şi-au exprimat dorinţa de a continua buna colaborare pe care au avut-o cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi speră că noua conducere va veni cu soluţii în vederea rezolvării problemelor care au apărut în cadrul dialogului dintre BOR şi autorităţile locale.

Conducerea ANRP a făcut o prezentare a priorităţilor de pe agenda instituţiei arătând şi care sunt problemele cu care aceasta se confruntă.

Delegaţia Patriarhiei Române a adus în dezbatere necesitatea redeschiderii de şcoli confesionale în fostele imobile confiscate de regimul comunist care au aparţinut Bisericii Ortodoxe Române, respectiv Liceul Dinu Lipatti, Grădiniţa Floreasca, Şcoala Generală Iovan Ducici, precum şi alte imobile din Bucureşti.

Totodată, a fost subliniat faptul că proiectul de lege propus de fostul prim-ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, ar afecta Biserica Ortodoxă Română dacă procesul de retrocedare şi despăgubire s-ar finaliza cu o plafonare a drepturilor la 15%.

Ce au spus de fapt preoţii:
Nu ne ajung cei 12 ani de îndoctrinare pe banii statului pentru fiecare copil din România. Avem nevoie de şi mai mult spaţiu şi timp pentru spălare de creiere intensivă. Aşa că faceţi bine şi daţi-ne clădirile de şcoală, că vrem să facem fabrică de popi.
Şi vedeţi că sunt unii ce doresc să pună stavilă buzunarelor fără fund a sutanelor. Ar fi bine să treceţi cu vederea intenţiile lor.


Ce se întâmplă după ce clădirile sunt "retocedate" Bisericii? Iată evenimentele de acum 2 ani: Colegiul Naţional Andrei Şaguna condamnat să devină fabrică de popi.
A fost nevoie de manifestaţii ale elevilor şi profesorilor, precum şi împotrivirea inspectoratului şcolar şi a societăţii civile pentru ca intenţiile de acaparare să fie blocate. Şi încercau acest lucru deşi „În judeţ există deja două astfel de unităţi de învăţământ, una în Braşov şi cealaltă la Făgăraş şi sunt suficiente, mai ales că în cadrul celei din Braşov sunt destul de puţini elevi. De altfel, eu i-am spus reprezentantului Mitropoliei Ardealului că, în judeţ, din punct de vedere al eficienţei, două licee teologice nu se justifică şi i-am sugerat existenţa doar a celui de la Făgăraş”(declaraţia prof. Dorel Agache).