Evoluţie sau involuţie?

Universul este mişcare, nemişcarea este un nonsens.

Mişcarea generează selecţie conform legilor fizicii (gravitaţie, electromagnetism, forţa atomică tare, forţa atomică slabă).

În baza legilor fizicii atomii se conectează generând molecule, de aceste legităţi se ocupă chimia.

Dinamica chimică, în anumite condiţii selective, duce la generarea de molecule complexe, autocopiative, purtătoare de informaţie (propria lor imagine, adică planul după care să se replice). Aceste molecule organice putem spune că au viaţă. Dacă au şi ceva proteine care să le delimiteze de mediu şi capacitatea de a folosi materialele aflate la îndemână pentru a se reproduce le definim ca organisme vii.

Indiferent cât de performantă este tehnologia de autocopiere a moleculelor vieţii (ADN), pot apare mici modificări, erori de copiere. Acestea sunt baza selecţiei naturale. Viaţa este supusă selecţiei naturale, biologice, organismele mai complexe şi prin asta mai stabile în mediul respectiv supravieţuind "în detrimentul" celor mai puţin adaptate sau adaptabile. Cu cât un organism este mai simplu cu atât mai repede o eventuală schimbare de mediu îl poate distruge.

Selecţia organismelor complexe urmează şi ea un traiect de eficientizare, în funcţie de provocările mediului şi nişele ecologice existente.
Din acest punct de vedere putem spune că aceste sisteme sunt intenţionale. Noi le investim cu o intenţie, intenţia de a supravieţui. O piatră ce cade pe sol nu are intenţia de a cădea pe sol, dar ca sistem pare un sistem intenţional, deşi pentru asta este de ajuns să înţelegem mecanismul gravitaţiei. Vieţuitoarele nu au intenţia de a genera urmaşi mai evoluaţi decât ele dar faptul că doar cei adaptaţi mediului supravieţuiesc ne face să investim sistemul de reproducere al acestora cu intenţia de a genera evoluţie biologică, noi generaţii mai performante decât părinţii din care se trag.

Organismele ce compun o populaţie sunt în competiţie chiar unele cu altele, nu numai cu hrana şi prădătorii lor. În această competiţie apar situaţii, datorită mutaţiilor ce pot favoriza asta, în care o parte a populaţiei preferă o altă hrană sau un alt mediu, migrând. În timp apar atât de multe mutaţii încât are loc speciaţia, adică fenomenul prin care o anumită specie se ramifică de fapt în două sau mai multe specii, cu indivizi ce nu se mai pot reproduce împreună. Această selecţie ce produce organisme mai performante, mai adaptate mediului respectiv, deci diferite, a fost definită cel mai bine de Charles Darwin. De ce asta este evoluţie şi nu involuţie? Pentru că acele organisme devin mai complexe şi prin asta mai stabile în mediul respectiv, precum şi la provocările de schimbare de mediu. Apariţia unui organ suplimentar nu face ca organismul să involueze, ci să evolueze, el are un plus de complexitate. Este adevărat că unele organe nefolosite, în timp de generaţii, se atrofiază, deoarece efortul energetic pentru a le păstra este ineficient, dar coplexitatea câştigată în alte direcţii se va conserva şi se va transmite mai departe urmaşilor. Omul nu se va transforma înapoi în maimuţă, dar maimuţa îl poate ajunge din urmă.

Unele organisme sunt capabile să genereze imaginea mediului în care trăiesc, devenind mai performante în a supravieţui decât cele ce acţionează strict la modificările de mediu. Această situaţie le permite să facă previziuni, să adopte anumite comportamente ce le favorizează în momentul în care mediul se modifică. Această atitudine o au animalele, mai ales animalele cu sistem nervos. Pe măsură ce sistemul este mai complex apare şi posibilitatea de a construi o imagine nu numai a mediului ci a propriei fiinţe, o minte, o gândire. Acesta este un avantaj ce se traduce printr-o situaţie în care se generează nu numai imaginea mediului ci şi imaginea propriului organism în mediu, adică un fel de joc virtual, în care anumite probleme de supravieţuire sunt pre-rezolvate, în condiţii de securitate. Acest lucru îl fac mamiferele superioare, printre care şi omul.

Dar omul mai are un avantaj evolutiv. Conştientizarea situaţiei de intenţionalitate. Individul uman ştie că ştie. Şi mai ales ştie că sunt şi alte fiinţe care ştiu. Şi ştie că acele fiinţe ştiu şi ele că el ştie. Omul are conştiinţă. Asta dezvoltă şi mecanismele sociale de tipul moralei.

Faţă de toate celelalte vieţuitoare noi mai avem şi capacitatea de a înţelege aceste mecanisme, de a le conştientiza, de a conştientiza că modificăm chiar mediul în care existăm şi chiar pe noi înşine. Toate organismele modifică mediul. Oxigenul în mod liber nu a existat înainte ca plantele să-l elimine ca reziduu, şi nici munţii de calcar înainte ca miliarde şi miliarde de miliarde de scoici şi melci să moară şi să-şi depună cochiliile lor pe fundul mărilor. Suntem primele minţi în care gândul că modificăm mediul şi implicit pe noi se poate înfiripa, şi asta ne face extrem de responsabili.
Această responsabilitate generează de fapt posibilitatea de a modifica mediul şi pe noi înşine în mod conştient, intenţionat.
Am devenit capabili să modificăm universul, deşi suntem un produs al lui.

În ultimă instanţă evoluţia este mecanismul prin care universul află de sine însuşi.

Fericiți cei săraci cu duhul

Iată ce spune un „anonim”:
Nu exista incompatibilitate intre stiinta si religie. Stiinta explica legile pe care Dumnezeu le-a lasat ca aceasta lume materiala sa functioneze.

La o anumită situație există cel puțin un răspuns. În cazul în care răspunsul se rezumă la „acolo este Dumnezeu” putem spune că am găsit răspunsul universal, se potrivește oricărei întrebări. Numai că în baza acestui răspuns nu vom putea face predicții, nu putem să știm ce va urma (numai Dumnezeu știe).
Dar mai avem la îndemână un instrument, cunoașterea de tip științific. La o anumită situație corespunde un răspuns la care se pot face predicții, în baza acestuia putem genera un model al realității care chiar funcționează, culmea, fără a mai apela la soluția Dumnezeu. Aceste răspunsuri sunt supuse unei selecții riguroase, dacă ipotezele se confirmă, rezultatul poate fi luat în considerare și folosit. Dacă nu, acele ipoteze sunt date deoparte, sunt eliminate din ansamblul informațional ce construiește imaginea realității.
Încet încet, Dumnezeu a ajuns să mai conteze doar la limita cunoașterii noastre. Dar nu pentru că acolo este Dumnezeu însuși, ci pentru că nu suntem în stare să găsim alte răspunsuri, raționale și funcționale, libere de divinitate.

De fapt, la o întrebare cu privire la anumite lucruri greu de descifrat cu informațiile și tehnologia actuală, mi se pare mult mai de bun simț să răspunzi „nu știu” decât să fii infatuat în mod gratuit, emițând orgolioasa propoziție „Știu, e Dumnezeu”, mai ales că nu ai nici o dovadă care să-ți susțină afirmația.

Pentru a fi mai aproape de sensul gândirii tale încearcă un exercițiu: înlocuiește cuvântul Dumnezeu cu o altă noțiune, de exemplu Moș Crăciun. Să vezi că totul se potrivește la fel de perfect. Și dacă la limita cunoașterii tale este Moș Crăciun și nu Dumnezeu, dacă această permutare este posibilă, rezultă că Dumnezeu nu este altceva decât o noțiune lipsită de valoare, putând fi înlocuită cu orice fel de creație a imaginației noastre.

Cum apelăm la surogatul divin? Când facem asta? În orice moment? Atunci ne întoarcem la situația inițială, lucru dovedit nefuncțional. Doar când suntem depășiți? În acest caz persoanele ce au mai multă informație științifică înseamnă că au mai puțin Dumnezeu. Sau altfel spus, pe măsură ce cunoaștem mai multe în mod rațional, științific, cu atât mai mult ne îndepărtăm de Dumnezeu. Și atunci unde este Dumnezeu? Fiecare are o limită personală. Dacă fiecare pune divinitatea unde nu mai e în stare să pună informație științifică înseamnă că Dumnezeu e relativ, subiectiv, depinde de cum vede fiecare. În acest caz cel mai prezent Dumnezeu este în capul celor ce au cea mai puțină informație științifică. Vorba aia: „Fericiți cei săraci cu duhul.”

Săraca Biserică

O ştire cu privire la o presupusă infracţiune: Părintele Andrei, pe numele său real Sorin Matei Filip, a devalizat caseria Mănăstirii Bobota, conform purtătorului de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Sălaj, Tincuţa Dumuţa, în urma sesizării făcute de Părintele Egumen Mina Pletosu, stareţul schitului.

Că morala creştină este egală cu zero sau că mediul religios nu creează persoane corecte ştim demult. Ce doresc să subliniez este valoarea furtului, ce se traduce în sumele ce sunt strânse de la enoriaşi, fără control, în cadrul instituţiilor de cult. În cazul în speţă sunt 20.000 de lei (200 milioane lei vechi) şi 1.200 de euro. Valori "produse" de cei şapte călugări în aproximativ o lună. Adică cam 800 de euro pe cap de călugăr, curat, fără impozite şi după scăderea cheltuielilor, bani "rămaşi" pentru pictura bisericii. Vă întreb şi eu pe voi, stimaţi enoriaşi, care este venitul vostru lunar, cât plătiţi taxe (şomaj, sănătate, pensie, impozit tradus în educaţie, poliţie, armată, aparat de stat etc) şi cât vă mai rămâne "plus" pentru zugrăvit?

Şi ca să înţelegeţi că impozitul ce trebuie plătit contează, iată o întâmplare ce chiar Mănăstirea cu pricina o notează pe propriul site (ortografie originală, sublinierea mea):
Incercare Dumnezeiasca –
Dupa saparea fundatiei la 2.20 m peste credinciosii care lucrau la manastire a venit o incercare mare – in vara anului 2004 a fost o perioada extrem de ploioasa , cu ploi torentiale care nu mai conteneau a se oprii. Din cauza ploilor funfatia a inceput a se umple de apa. Dupa ce ploaia s-a mai oprit s-a cerut ajutorul serviciului de aparare civila Zalau care au venit si au scos apa din fundatiile manastirii. Dupa cateva zile de soare, pe cand se credea ca se pot apuca de lucru a venit din nou o perioada in care ploile curgeau siroaie. Unii dintre credinciosi si-au pierdut speranta ca se va mai putea face ceva la accea fundatie. Dar Parintele Pahomie i-a indemnat la rugaciune pe toti credinciosii si astfel dupa inca cateva zile s-au putut relua lucrarile.
“A fost o incercare Dumnezeiasca la care au participat satenii de la mic la mare” – Pr. Padureanu

Aţi priceput? Credeţi că instituţia numită apărare civilă a primit ceva de la mănăstire? Probabil un mulţumesc, şi ăsta cu o jumătate de gură, doar apa a ieşit din fundaţie mai întâi "cu voia Domnului", şi apoi cu munca şi instalaţiile pompierilor.
Şi acum, cine credeţi că se ocupă de găsirea făptaşului? Domnul Dumnezeu? Ba. Poliţia. Poliţie plătită din banii altora, nu al călugărilor. Ei sunt mult "prea sfinţi", ei nu plătesc nimic. Şi ce dacă "utilizează"? E dreptul lor...
Sunt curios. Cum demonstrează sfinţiile lor fără de scripte (contabile) suma deturnată? Vor fi crezuţi pe cuvânt?

Corect şi incorect în educaţia românească

O vorbă populară spune că un prost aruncă o piatră în lac şi zece înţelepţi se chinuie s-o scoată. Şi asta nu pentru că înţelepţii sunt incompetenţi, ci pentru că prostia prinde. Mai ales la vârste fragede. Atunci creierul copilului este atât de avid de informaţii încât toate informaţiile sunt considerate corecte. După mult timp şi efort ajung tinerii (care ajung) să manevreze cu scepticism şi atenţie informaţiile ce le primesc. Sau sunt atât de saturaţi cu elemente contradictorii şi false încât pur şi simplu devin refractari la orice fel de informaţie. De asta are dreptate părintele ce subliniază eroarea dintr-o anexa a unui manual de clasa I, în care Constantin Brâncuşi este rebotezat Nicolae: "La şcoala la care învaţă copilul meu, părinţii elevilor de clasa I au fost obligaţi să cumpere această carte, întrucât este folositâ atât la ore, cât şi la temele pentru acasă. Abia am reuşit să-mi conving copilul că este o greşeală. Este la vârsta la care crede tot ce învaţă la şcoală: 'Doamna ştie cel mai bine'. Cu atât mai mult manualul!"

Iisus ştia ce ştia când a spus: Lăsaţi copiii să vină la mine. Vor pleca complet îndoctrinaţi, fără putinţa de a mai fi recuperaţi. Pentru că a pune în mintea copiilor pseudoştiinţa şi informaţia eronată e uşor. De scos erorile înlocuindu-le cu gândirea de tip analitic este un efort colosal. De asta ora de religie de tip confesional, ce susţine anumite idei totalmente false ştiinţific, este crima cea mai mare pentru că ucide mintea copiilor noştri. În loc să-i ajute să gândească singuri, şcoala, mai ales prin prin orele de religie catehetică, le ucide spiritul. Această crimă este mai mare decât vărsarea de sânge. Şi este făcută asupra unor copii de şase, şapte ani. Exact la vârsta ideală pentru a fi uşor de manipulat.

Dar iată ce spunea Carl Sagan despre importanţa cunoaşterii de tip ştiinţific (spicuiri din cartea sa "Creierul lui Broca", sublinierile îmi aparţin):

"Ştiinţa este mai curând un mod de gândire decât un volum de cunoştinţe.

Dacă îţi vei petrece o parte din timp făcând ipoteze, încercând să vezi dacă au sens, dacă sunt în acord cu celelalte lucruri pe care le cunoşti, gândindu-te la testele pe care le poţi născoci pentru a sprijini sau a contrazice aceste ipoteze, vei constata că te ocupi de ştiinţă. Pe măsură ce te obişnuieşti cu acest mod de gândire, vei obţine mai mult. A pătrunde în miezul lucrurilor [...] înseamnă să încerci un sentiment de bucurie de care poate că numai fiinţele umane sunt capabile pe planeta noastră.
Suntem fiinţe inteligente, iar folosirea adecvată a inteligenţei ne face cu adevărat plăcere. În acest sens, creierul este ca un muşchi. Atunci când gândim bine, ne simţim bine. Înţelegerea este un fel de extaz.

În trecut, teama avea o funcţie utilă, de adaptare. Acum, cred că frica a devenit mai curând un balast emoţional.
Merită să te lupţi cu teama.
Toate cercetările comportă un oarecare risc.
Nu există garanţii că universul se va conforma predispoziţiilor noastre. Dar nu ştiu cum am putea trata universul [...] fără a-l studia.

Câtă vreme ştiinţa este considerată o pustnicie ermetic închisă în faţa neiniţiaţilor, prea dificilă şi misterioasă pentru înţelegerea omului de rând, pericolul de abuz este mare. Dar dacă ştiinţa devine un subiect de interes general şi de preocupare obştească şi dacă frumuseţile ei, ca şi consecinţele ei sociale sunt discutate regulat şi cu competenţă în şcoli, în presă şi acasă, în jurul mesei, atunci vor creşte şansele noastre de a afla cu adevărat ce este lumea şi de a o îmbunătăţi - şi pe ea şi pe noi înşine."

Ei bine, în şcoala românească se face exact invers. Programatic. Conform doctrinelor pedagogice înghiţite pe nemestecate de profesorii ce acceptă fără crâcnire indicaţiile unor oameni cu funcţii sau pedigree cum este Constantin Cucoş. Ce recomandă educaţie de tip mistic. Că e "tradiţională", "morală" şi "benefică" intelectului elevilor...

Codul genetic al lui Iisus Hristos

Întrebarea de mai sus a fost pusă pe forumul Scienţia Q&A.

Să considerăm că divinitatea este o conştiinţă superioară, atotcuprinzătoare, dar imaterială. Nu are masă, nu are energie. Aceste lucruri se pot evidenţia pe când evidenţierea divinităţii este peste puterile umane prin definiţie. Avem acces la revelarea acesteia, personal, dar nu la atingerea şi cuprinderea fizică a ei. Deoarece nu are la îndemână (de fapt nu are nici mâini) posibilitatea de a deţine materie, Dumnezeu nu are nici ADN, deci nu are nici ce să transmită în mod concret, singura formulă fiind capacitatea de a interveni în materie, folosind ceea ce găseşte la faţa locului.

Această conştiinţă este totuşi raţională, odată ce existenţa generată de ea este inteligibilă. De altfel ştiinţa modernă a apărut din dorinţa de a justifica raţional existenţa divinităţii creştine: http://profudereligie.blogspot.ro/2011/12/stiinta-moderna-necesitate-teologica.html

Aşa încât putem presupune, motivat, că alegerea şi metoda însărcinării Fecioarei Maria s-a efectuat cu mult înainte de existenţa acesteia, odată ce Fiul a existat spiritual încă dintru-nceput, fiind parte şi totodată unitate cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh. Singura formulă acceptabilă raţional este că sarcina Mariei a fost generată prin procese biologice "normale", extraordinare din punct de vedere a efectelor, dar evidenţiabile şi deci raţionale, inteligibile. Asta şi datorită faptului că divinitatea creştină are capacitatea cunoaşterii trans-temporale, ante-cunoscând ceea ce se va întâmpla cu omenirea, inclusiv cu structura genetică a indivizilor umani. Astfel că avea posibilitatea de a concepe un mecanism biologic de reproducere, înscris de la început în codul genetic al primilor oameni. Generaţi în concret de Dumnezeu, Adam şi Eva aveau înmagazinată formula ADN prin care organismul Fecioarei Maria să dea naştere Pruncului Iisus. De altfel ovulele deţinute de mamă sunt concepute, fizic, încă de pe vremea când este embrion, adică bunica deţine în uter corpul mamei ce generează ovulele din care se vor dezvolta viitorii nepoţi. La naştere mama are toate ovulele pe care le va elibera pe parcursul vieţii sale, gata programate. Aşa încât Imaculata Concepţie a avut loc cu mult înainte ca Fecioara Maria să se nască, pe vremea când era încă în uterul mamei sale, Sfânta Ana.

Dar cum era programat genetic corpul Fecioarei Maria? Să nu uităm că aceasta era fertilă şi a mai avut şi alţi copii (Matei 13:55,56).
În mod normal femeile au perechea de cromozomi sexuali XX, iar bărbaţii XY. În reproducere un ovul de la mamă ce deţine un singur cromozom sexual, X, se uneşte cu un spermatozoid de la tată ce are şi el un singur cromozom sexual. Dacă spermatozoidul are un cromozom X rezultă o fată (XX) şi dacă are cromozomul Y rezultă un băiat (XY). Numai că asta se întâmplă când există un contact între un ovul şi un spermatozoid. Dar de la Dumnezeu nu a venit nici un spermatozoid deoarece concepţia respectivă a fost imaculată. În acest caz a fost vorba de un fenomen asemănător clonării. Clonarea este un fenomen natural, nu numai microbii având această posibilitate, ci chiar unele insecte, păduchii de plante, de exemplu. În cazul în care programarea genetică divină făcea posibilă clonarea umană ambii cromozomi sexuali au fost ai mamei, respectiv XX.
Iisus Hristos a fost femeie.

Numai că Fecioara Maria a fost un caz special, preprogramat de divinitate, iar Iisus nu a fost copia fidelă a mamei sale. Avea aceasta anumite structuri extraordinare? Mai mulţi cromozomi, de exemplu? Există astfel de persoane. Aceştia au mai mulţi cromozomi sexuali devenind superfemei (XXX) sau hermafrodiţi (XXY). În cazul unei superfemei genetice organismul este feminin dar o eventuală clonare va da naştere tot unei femei, neexistând posibilitatea existenţei unui cromozom masculin Y.
Şi în acest caz Iisus Hristos a fost femeie.

Mai este o soluţie, în care Iisus Hristos să fie totuşi bărbat: Fecioara Maria a fost o persoană hermafrodită şi a reuşit o autofecundare.

Am fost cu elevii în săptămâna altfel

Am fost cu elevii în săptămâna altfel, redenumită „Să știi mai multe, să fii mai bun”. Planificasem o drumeție de două zile anulată pe considerente meteo. Dar am reușit totuși să mergem într-o excursie cu eco-target, cu microbuzul. Printre altele am ajuns să discutăm, la masă, și despre cum e la școală și ce doresc elevii de la sistemul de educație.

Primul lucru ce l-am remarcat (deși-l bănuiam, m-a frapat din nou) este autolimitarea pe care și-o propun în cunoaștere. „Asta este fizică, nu ne interesează, suntem de la uman. Biologia o învățăm pentru că trebuie, eu vreau să știu lucruri doar despre psihologie, nu-mi încarc memoria cu detalii biologice.”

Ce am remarcat de fapt? Lipsa de coordonare și asamblare a informațiilor primite de elevi la școală. Pur și simplu aceștia nu-și pot da seama de ce trebuie să învețe anumite lucruri și cum se angrenează acestea. După cum spunea și academicianul Solomon Marcus: „Încă din şcoală, de la vârstele fragede, ştiinţa este sacrificată. Se predau anumite proceduri, anumite reţete, formule, dar nu se predă modul de gândire pe care îl promovează ştiinţa, şi care are o valoare universală.”

Se ajunge ca elevii să nu înțeleagă mecanismele prin care particulele de materie, ce acționează conform fizicii, construiesc atomii, care la rândul lor interacționează conform regulilor chimiei, alcătuind substanțe, inclusiv molecula vieții, ADN-ul. Acesta construiește mașinării biologice, vii, supuse regulilor selecției, rezultând evoluția. Că noi suntem una din aceste mașinării extraordinar de bine finisate datorită selecțiilor de mii, milioane și miliarde de ani, lucru evidențiat astronomic, geologic, paleontologic și antropologic. Că homo sapiens are o istorie posibil a fi evidențiată și care contează pentru a înțelege ceea ce se întâmplă acum din punct de vedere social şi economic. Și că deciziile personale se desfășoară într-un organ anatomic numit creier, ce funcționează logic, conform principiilor matematice, dar a cărui psihic poate fi influențat negativ de idei parazite. Care poate genera înţelegere, altruism și iubire. Și că a fi oameni înseamnă de fapt a fi capabili de a înțelege că înşelegem aceste lucruri, de a avea conștiința că suntem capabili a filosofa despre asta. Și că avem unica și extraordinara șansă de a cunoaște, de a vedea măreția și bogăția universului și de a ne împărtăși astfel cu existența.

Din păcate copiii sunt văduviți de aceste oportunități. Sistemul educațional e pe dos. Ministerul și Inspectoratele școlare dau indicații și interdicții pentru ca elevii să nu aibă acces la informație (expoziția Human Body). Parlamentul construiește o lege a educației la indicația Bisericii (Religia în școală - considerații juridice). Părinții sunt depășiți.

Cu toate acestea am primit și vești bune.
„Cum e cu ora de religie?”
„Cum să fie? Același lucru plictisitor, de ani de zile, doar cu alt format, în funcție de profesor. Îndoctrinare. Dacă întrebăm ceva ce nu convine răspunsul e evitat sau suntem repeziți că de ce punem întrebări d-astea. Am prefera să nu facem religie sau să facem istoria religiilor, să aflăm cum sunt religiile altora, de exemplu.”
„Păi am putea face asta. Să înaintăm către direcțiune un act prin care să solicităm să se facă la clasa noastră istoria religiilor în loc de religie confesională. Sunt sigur că găsim profesorul ce are cunoștințe despre asta. Ce ziceți?”
„Hm! Și putem noi să facem asta?”
„De fapt... nu. Conform legii părinții voștri trebuie să întreprindă această acțiune. Așa este legea educației acum. Aveți dreptul de a vă alege religia pe care să o practicați sau Dumnezeul în care să credeți și singuri, dar pentru orele de religie părinții voștri hotărăsc.”

PS. Poate veţi spune că de ce ar avea copiii nevoie de ştiinţă, de ştiinţă de-asta, complicată? Mai întâi că nu este complicată deloc. Dimpotrivă, se articulează perfect, este uşor de înţeles şi, cel mai important, este aplicabilă, oferă soluţii şi previziuni. Îi fereşte de parşivii ce-i mint cu leacuri minune şi cu reţete absurde, îi fereşte de ştiinţa falsă, de pseudo-ştiinţă. Le dispare frica datorată lipsei de informaţie şi le generează toleranţa necesară pentru a-i înţelege pe cei diferiţi.
De asta!

Când te mănâncă palma...

„Ce nu pot să-mi explic este cum pot prezice palmele mele ce se va întâmpla în viitorul cel mai apropiat cu banii mei. Probabil o să râzi, dar asta nu am cum s-o neg indiferent de cât de sceptic sunt, pentru că mi s-a-ntâmplat și mi se tot întâmplă faza cu mâncărimea palmelor. Iar cu visatul peștelui și ploaia de a 2-a zi iar e pe bune, doar că nu 100%, dar suficient cât să mă pună pe gânduri. Sunt lucruri care mă intrigă și d-aia te rog poate mă poți lumina cât de cât. Ms, baftă!”

Creierul nostru este organizat pentru supraviețuire. Nu este o mașină de calcul perfectă, ci aproximativă, având totuși o complexitate fenomenală ce-i dă posibilitatea de a învăța. Adică de a face analogii și calcule, descoperind anumite tipare, astfel încât în situații similare să poată lua decizii în baza acestor tipare, economisind timp și energie, lucru benefic supraviețuirii eficiente. Numai că avantajul descoperirii tiparelor ne poate duce la dezavantajul construirii și folosirii eronate a acestora. Neavând capacitatea de a nota și motiva fiecare situație ne trezim că acele analogii în baza cărora funcționăm, deși sunt utilizate, nu sunt și conforme realității.

Noi de fapt construim în creierul nostru un model, virtual, a ceea ce credem că este realitatea. Un fel de imagine a acesteia pe care o luăm de bună, deși nu avem informații sigure în ceea ce privește obiectivitatea acesteia. În construcția acestui model folosim cu cea mai mare încredere propriile percepții și considerăm că propriile analogii și judecăți sunt cele mai sigure, mai ales că sunt ale noastre. Asta se datorează faptului că noi suntem „siguri” că noi le avem, mai ales că nu știm cu certitudine că și ceilalți le au, sau că le au în același format.

Acestă situație este normală și umană, dar tocmai din acest motiv trebuie să fie supusă scepticismului. A lua decizii, a da verdicte, pe baza unor interpretări subiective, de percepție sau de interpretare eronată se numește bias în limbaj de specialitate. Dacă ne înșelăm? Binențeles că nu putem cădea în cealaltă extremă și să analizăm, de fiecare dată totul. Se intră astfel într-un cerc vicios. Mai ales că avem la dispoziție și mințile celorlalți, cu care intrăm în contact și care ne pot da un feed-back. Astfel universul minții noastre este bombardat cu informații de la presupusele minți ale celorlalți, prin cultură și comunicare, dar pe care le considerăm aidoma minții noastre, mintea noastră fiind singura disponibilă a fi cercetată „din interior”. Când aceste biasuri cognitive sau de confirmare se suprapun peste informațiile venite de la ceilalți acestea se sedimentează și devin prejudecăți, și în cazuri frecvente superstiții. De altfel considerăm corecte informațiile ce ne confirmă modelele deja existente în mintea noastră doar pentru că le confirmă, fără să mai fie nevoie să le analizăm, chiar dacă vin de la alții, pe când modelele ce ne contrazic simțul propriu sunt date deoparte din principiu, chiar dacă au în spate elemente doveditoare independente de „subiectivismul” cuiva.

Superstițiile sunt alimentate din ambele părți, cultural ne sunt induse, subiectiv le confirmăm. La un moment dat avem atât de multă „încredere” în aceste erori încât le „vânăm” din dorința de a fi în regulă, de a ne justifica metodologia de construcție a modelului realității din mintea noastră. Altfel spus, preferăm să ne mințim decât să riscăm să nu avem repere. Sunt sigur că nu întotdeauna când ai dat bani te-a mâncat palma, și nici de fiecare dată când te-a mâncat s-a întâmplat să dai. Dar din dorința de confirmare vom „căuta” și câteodată chiar ne vom induce senzația necesară confirmării. Apare un fel de reflex pavlovian, de ce căutăm să vedem dacă ne mănâncă palma de aia vom descoperi că așa este. Am intrat de fapt în propria noastră cursă, fără să ne dăm seama.

Charles Dickens are o frază memorabilă în Marile Speranțe: „Toţi mincinoşii de pe lume nu sunt nimic faţă de omul care se minte pe el însuşi; cu vorbe din acestea, m-am înşelat şi eu pe mine. E ciudat, fără îndoială. Pare destul de firesc să mă aleg din greşeală cu o monedă falsă, făurită de mine drept bună! Un străin îndatoritor, sub pretextul că vrea să-mi împăturească bine banii, spre mai mare siguranţă, îi poate înlocui cu coji de nuci; dar ce înseamnă şiretlicul lui pe lângă al meu, când eu singur îmi adun cojile de nucă şi mi le dau mie însumi în loc de bani!”