20 iulie 2014

Ateismul - una dintre cele mai vechi "religii"

Foarte mulţi credincioşi proclamă ca "dovadă" a adevărului religiei lor valoarea dată de vechimea ideii şi a cultului respectiv, atitudine justificată şi prin vechimea gândirii de tip magic, semn al "umanismului" speciei noastre. Atâta doar că zeii proclamaţi ca "adevăraţi" vin şi se duc, apar şi dispar, sunt înlocuiţi sau transformaţi, inclusiv actele cultice, tradiţiile ce-i consacră. Deşi religiile actuale sunt "tinere", având aproximativ două mii de ani (creştinismul şi islamul), acestea consideră că se trag din ideile şi "certitudinile" mai vechi. Documentele certifică aceste idei ca provenind din religiile babiloniene cu influenţe egiptene, importate de evrei prin secolele VIII-VII î.e.n.:
"Când au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat spre Canaan, evreii conduşi de Moise au început să venereze o divinitate - până atunci venerată de un trib arab nomad, al keniţilor - cu numele Yahwe." (Ovidiu Drîmbă - Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. 1, pag. 252)
Aşadar, una peste alta, religiile monoteiste actuale, fără a specifica care dintre ele este filonul "original", au cel mult 2800 de ani, cu indulgenţă.

Ateismul, gândirea de tip raţional, ce exclude programatic influenţa şi valoarea divinităţilor pare să fie o creaţie recentă, un rezultat al dezvoltării ştiinţifice moderne, o atitudine recentă, "tânără", de maxim câteva sute de ani ca vârstă.
Greşit!

Tot în Istoria culturii şi civilizaţiei a lui Ovidiu Drîmbă aflăm că ideile lipsite de divinitate în ceea ce priveşte originea lumii sunt mult mai vechi, mai vechi chiar decât creştinismul şi islamul sau părintele acestora, iudaismul.
În gândirea prefilosofică babiloniană (acum 4000 de ani), mitul Enuma Eliş ne spune că la început exista materia (nu spiritul sau zeii), respectiv apa (Apsu), haosul şi pământul. Acestea au dat naştere zeilor.

O altă idee şi mai clară în ceea ce priveşte materialitatea lumii şi lipsa de valoare a credinţelor în viaţa de după moarte sau în divinităţi găsim în Egiptul antic de acum 4000 de ani.
"Încă din epoca Regatului Vechi, natura le apărea egiptenilor ca un corp unitar şi ordonat. Dar ordonat nu de un zeu, ci de Maat, care este nu numai principiul raţiunii şi al justiţiei (Maat s-ar putea traduce prin "adevăr" şi "dreptate"), ci şi al ordinii şi organizării lumii. - În aceeaşi epocă au apărut şi atitudini de scepticism religios. În Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său - unul din textele cele mai interesante a literaturii egiptene - gândirea laică, eliberată de rigorile teologice, pune la îndoială dogma nemuririi sufletului şi, denunţând starea generală de decadenţă a vremii, proclamă ca singure valori onestitatea şi generozitatea - şi conclude cu recomandarea: "Petreceţi ziua în veselie şi dă uitării grijile". (Ovidiu Drîmbă - Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. 1, pag. 191)

5 iulie 2014

"Civilizaţia Foametei" şi evoluţia subnutrită

Amalia Gabriela Diaconeasa este una din puţinele persoane din România care face ştiinţă pe bune în acestă mare de plagiate şi contrafaceri intelectuale. Specialitatea ei? Biochimia. Domeniul de competenţă? Influenţa metabolismului în procesul evoluţiei speciilor. Concluzia ei? Cartea "Civilizatia foametei. O alta abordare a umanizării".

"Ideea de bază a lucrării, cu un important caracter de originalitate, este aceea că în formarea şi evoluţia omului a jucat un rol major condiţia alimentară. Mediul sărac în resurse nutritive, în care a apărut omul, "foamea", au determinat modificări metabolice, cu precădere în sfera metabolismului glucidic, în sensul creşterii randamentului, aceasta permiţând alocarea preferenţială de resurse energetice pentru construcţia unui creier capabil să rezolve cu succes numeroasele provocări ale mediului - ceea ce a asigurat succesul evolutiv al speciei noastre. Respectivele transformări ar fi rezultatul unor procese epigenetice, cu posibilităţi de transmitere ereditară." - profesor doctor Gr. Strungaru, în prefaţă. Un rezumat mai esenţial de atât nici că se putea.

Amalia trece în revistă mai toate studiile şi cercetările de până atunci (mai ales internaţionale pentru că în România cercetarea e pe butuci) găsind, evidenţiind şi demonstrând justeţea ideii de bază, cum că omul este rezultatul selecţiei naturale, a evoluţei în sensul generării de complexitate, "obligat" a trăi în condiţiile de mediu secetos din savanele est africane.
Aceste condiţii au permis ca doar indivizii programaţi genetic, epigenetic şi comportamental să utilizeze la maxim puţinele resurse şi să atingă fitnes-ul necesar procreerii. Aceste structuri genetice s-au transmis, celelalte nu.
"Poate ca nu există nimic strălucitor şi eroic în evoluţia umană, cum nu e nimic de acest tip nici în dezvoltarea organismului. Nimic în afară de rezultatele acestor procese. Inteligenţa şi creativitatea umană sunt astfel de rezultate." spune ea în concluzia cărţii apărută în 2007.

Cu toate că ipoteza sa este nu numai apetisantă, dar şi corect argumentată şi demonstrată, susţinută inclusiv de cercetările ulterioare la nivel internaţional, are unele scăpări, poate şi datorită faptului că este construită în baza informaţilor de acum zece ani.
Astfel Amalia, în capitolul "Neotenia şi creierul" (pag. 162), face afirmaţia corect susţinută că neotenia (păstrarea caracterelor juvenile) predispune la o dezvoltare a creierului mai înceată dar mai masivă odată ce întregul corp permite acest lucru în condiţiile unei restricţii calorice de durată. Numai că "vina" o pune pe de-a-ntregul pe acestă restricţie calorică, subliniind că "nu s-a descoperit selecţie pentru genele exprimate preponderent în creier (Nielsen, 2005)". Ba mai specifică în pagina 167 şi că "cele aproximativ 40 de tipuri diferite de neuroni care există la om şi care, cel puţin parte din ei, nu se regăsesc şi la cimpanzeu, ar fi consecinţa aceluiaşi fenomen." Lucrurile nu stau chiar aşa. Deşi restricţia calorică predispune spre neotenie, dezvoltarea explozivă a creierului uman are şi motive genetice. Altfel spus defectele de copiere a genelor responsabile de dezvoltarea creierului au fost selectate în condiţiile sau datorită restricţiei calorice. Sau, reformulând, aceste accidente genetice nu s-ar fi conservat şi difuzat în populaţie dacă restricţia calorică nu ar fi favorizat asta.

Dar despre ce este vorba? Este vorba de gena SRGAP2, genă responsabilă de dezvoltarea neuronală. Aceasta există la celelalte antropoide (cimpanzeu), dar într-un singur exemplar. La om există în mai multe exemplare, mai jos fiind o reprezentare grafică a istoricului acestei "greşeli" de copiere conform Universităţii Columbia:


Chiar şi aşa ideea dumneaei este justificată, suntem ceea ce mâncăm, pentru că ceea ce mâncăm influenţează ce gene transmitem mai departe.
Felicitări, Amalia!

PS: Pe când o nouă carte?

26 iunie 2014

Vaccinurile şi autismul

În acest articol sunt câteva studii ce doresc să indice ca posibilă cauză a autismului vaccinurile: http://www.activistpost.com/2013/09/22-medical-studies-that-show-vaccines.html

Studiile trecute în articol fac o sugestie, nesusţinută de dovezi, cum că autismul apare din ce în ce mai des şi propun ca motiv vaccinurile. Apriori, fără a şti în prealabil ce anume produce autismul (aici ştiinţa mai are de lucru, întradevăr).

Astfel
că înfierează, pe rând, diferite componente ale deferitelor vaccinuri, fără a stabili în clar care dintre ele este vinovat: ba că e tiomersalul, ba că sunt sărurile de aluminiu, ba că e virusul ăla, ba cealaltă parte de virus, complet diferit. Adică, de fapt, nu spun că anume ceva produce autismul.
Concluziile acestor "studii" sunt puse sub semnul îndoielii: ar putea fi vaccinurile, fără să ştim ce anume din ele. Adică, de fapt, ar putea fi orice, doar că am observat că sunt mulţi copii ce sunt diagnosticaţi cu autism. 


Dar asta este şi normal, odată ce diagnosticarea se face din ce în ce mai performant.
Iar pentru că evenimentele importante din viaţa unui copil sunt vaccinurile ia să dăm noi vina pe ele.
La general.
Deşi nu au cum să fie toate vaccinurile vinovate.
Nu au cum să fie toate substanţele din vaccinuri vinovate.
Chestiunea este că nu s-a găsit nimic vinovat ci doar nişte coincidenţe statistice.

Concluzia: studiile respective sunt de tot rahatul. Puteau foarte bine să dea vina pe încălzirea globală, că şi ea este evidenţiată cam în aceeaşi perioadă cu descoperitrea autismului.
Ideea este că nu putem accepta o cauză doar pentru că ne este la îndemână fără să cunoaştem mecanismul cauză-efect. Este ca şi cum ai considera că a plouat pentru că afară pământul e ud. Dar el poate fi ud şi pentru că a fost o revărsare de râu, nu o ploaie. Relaţia vaccinuri-autism conform studiilor prezentate nu este credibilă.

În schimb avem un studiu întins pe câţiva ani ce arată reapariţia epidemiilor considerate sub control datorită faptului că părinţii nu-şi mai vaccinează copiii pentru că pică în plasa criminalilor antivaccinişti: http://www.cfr.org/interactives/GH_Vaccine_Map/#map
Unde credeţi că sunt epidemii? În statele prea sărace pentru programe de vaccinare naţionale şi în cele prea "dezvoltate" pentru ca acestă eroare de comunicare şi cunoştere să nu prindă. Păcat de copiii ce vor suferi şi vor muri pentru că părinţii lor sunt tâmpiţi. Dar de, nimeni nu-şi alege părinţii...

Şi alte articole despre vaccin:
http://profudereligie.blogspot.ro/2009/12/vaccinul-si-protocolul-religios.html
http://profudereligie.blogspot.ro/2009/12/vaccinul-anti-hpv-si-frica.html
http://profudereligie.blogspot.ro/2010/01/antivirusul-si-vaccinul.html
http://profudereligie.blogspot.ro/2014/01/crima-conceptiei-antivaccin.html

15 iunie 2014

Filosofia schimbă România

Dan Cristian Vulpe (18 ani), elev în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Silvania“ din Zalău (Sălaj), medalia de aur la Olimpiada Internaţională de Filosofie 2014, de la Vilnius, Lituania.
Mai jos este interviul integral acordat jurnaliştilor Adevărul.

1. Ce este filosofia și care este locul ei în cultura contemporană?

Filosofia, cum spunea Copleston, “este un domeniu legitim şi autonom al cercetării și cunoașterii umane, cu propria metodă și propriul obiect de cercetare”. Este o examinare scrupuloasă a presupozițiilor ce ne orientează gândirea, acțiuniile și existența noastră. Pentru aceasta, ea supune unui studiu critic și sistematic întrebările fundamentale ce se înfățișează în urma activitățiilor practice și cotidiene sau a celor intelectuale, uneori aflate chiar în domeniul altor discipline. Există o confuzie lingvistică în jurul termenului, adeseori fiind invocată etimologia acestuia pentru a-l elucida definițional, metodă ce nu o consider eficientă și adecvată. Cert este că filosofia a fost pentru două milenii și jumatate în centrul preocupăriilor noastre intelectuale, iar acum putem afirma că este esențială pentru înțelegerea noastră a lumii și a interacțiunii individului cu ea. Incursiunea filosofică începe de multe ori cu unele încurcături teoretice, unde acumulări noi de date experimentale nu sunt suficiente. Alteori, filosofia are nevoie de control factual. Filosofia se deplasează spre o sinonimie cu științele naturale, spre configurații teoretice mai abstracte și mai performante, lucru care se remarcă în proiectele naturalizate.
Cred că putem face o distincție între filosofia academică, ca program de cercetare și o filosofie ușoară, manifestată ca reflexie liberă, existențială. Referitor la filosofia academică, aceasta se înfățisează ca o activitate argumentativă, sobră și detașată, ce atribuie un rol central analizei logice și clarificării conceptuale, o atenție meticuloasă față de claritatea și rigoarea limbajului și a expresiei și o asumare deschisă a rezultatelor științifice ce le integrează în discurs în mod pertinent. Spun că este program de cercetare pentru că demersul acesteia este unul dezinteresat, însemnând că este eliberat de preconcepțiile subiective, exponenții acesteia având obiective comune, împărtășind metode și limbaje comunicabile intersubiectiv. Filosofia academică analitică abordează problemele într-un mod discret și detaliat, permițând astfel puternice specializări. Infrastructura tehnică a filosofiei contemporane cunoaște o sofisticare formală avansată. Este realmente dificil pentru un cercetător să dețina cunoștiințe avansate în ariile ce ies de sub specializarea sa.
În ceea ce privește locul filosofiei în cultura contemporană cred că putem face alte distincții. Pentru început, distincția dintre filosofia teoretică și filosofia practică. Cea din urmă se preocupă de aspectul social al umanului, e.g. etica, filosofia politică, estetica, filosofia socială, și este puternic și dinamic angrenată în viața contemporană. Statul și instituțiile lui politice sunt construite pe concepte filosofice. Să ne gândim la Declarația de independență a lui Thomas Jefferson construită pe contractualismul lui John Locke. Instituțiile legale sunt fundamentate pe o înțelegere filosofică a conceptelor fundamentale de justiție, egalitate, libertate, coerciție sau fericire. Emancipăriile de ordin ideologic au avut de multe ori origini filosofice, e.g. Iluminismul. Arta, literatura și științele naturale au fost puternic influențate de discursul filosofic. De altfel unul dintre rolurile filosofiei, privind istoric, a fost acela de incubator de idei științifice. Exemplul îl fac teoria relativității a lui Einstein, apariția și dezvoltarea psihologiei ca știintă, e.g. asociaționismul, cadrul teoretic al științelor cognitive și al lingvisticii, sau chiar apariția calculatoarelor în urma dezvoltării logicii formale moderne. Un alt aspect contemporan al filosofiei este rolul integrativ pe care il instanțiază. Diverse ramuri de cercetare ale filosofiei lucrează îndeaproape cu cele ale știintelor naturale sau sociale, e.g. filosofia minții cu științele cognitive, psihologia sau neuroștiințele, epistemologia formală cu matematica și economia.
Cred că se întrevede faptul că filosofia nu este o disciplină de cafenea, ci este o știință, i.e. scientia, ce are metode și obiective clare, un prestigiu istoric milenar și este centrală întelegerii lumii și a locului nostru în ea.

2. Ce ţi-a determinat interesul pentru filosofie și în ce a constat pregătirea ta?

Întrebările generale ale filosofiei, în forma lor naivă și nesistematică, sunt naturale individului încă de la o vârstă timpurie. Bineînțeles, filosofia implică o activitate de cercetare și argumentare riguroasă însă o premiză a existenței acesteia o reprezintă curiozitatea și atitudinea interogatoare. Întrebarea și dubiul reprezintă motivul creator al discursului rațional. Un soi de scepticism funciar, o îndoială de fond și o curiozitate incurabilă au fost cele care m-au orientat în actele mele de cunoaștere. Întrebările filosofice au fost un stimulent intelectual și o sursă de exercitare a facultățiilor critice. Îmi amintesc, de pildă, faptul că la Cultura civică aveam dezbateri și teme de gândire asupra unor concepte precum libertate sau egalitate. Am făcut cunoștință pentru prima dată, în urma unor investigări private lacunare, însă efervescente, cu figuri precum John Locke sau Baruch Spinoza. Nu cred că la momentul acela aveam vreo înţelegere adecvată sau temeinică a puținelor lucruri care le-am citit, însă întâlnirea aceasta a reprezentat un moment de reflecție personală și o premiză spre ceea ce a urmat. Ulterior am avut o preocupare, tot așa într-o măsură minoră, cu filosofia antică greacă. Pe la începutul liceului citisem câteva comentarii la Platon, printre care și o introducere de Andrei Cornea. Întrebări mari precum cele referitoare la ontologia predicatelor morale, e.g. faptul că acestea nu sunt fundamentate supranatural, la existența realității exterioare și la posibilitatea de a o cunoaște sau cele referitoare la relația dintre minte și corp au însemnat un mediu elastic, expansibil pentru interogarea și mirarea cognitivă. Ulterior, conștientizarea unei acumulări nesistematice și inconsistente de informații din ariile de studiu ale filosofiei m-au determinat să iau decizia de a citi istoria filosofiei într-o manieră mai organizată. Astfel, cuprins și de elanul entuziast al neofitului, am decis să încep cu Istoria Filosofiei a lui Frederick Copleston. Fiind traduse primele patru volume, încă înainte de vara dintre clasa a 10-a și clasa a 11-a, am demarat activitatea de lectură. După acele patru volume au urmat alte cărți care mi-au completat cunoștințele de istoria filosofiei. Timpul adiacent, odată familiarizat și introdus în această disciplină, l-am petrecut orientării în diferitele ramuri și direcții filosofice. Interesul meu creștea odată ce reușeam să pătrund și să investighez tot mai mult, se autoalimenta. Un aspect important al pregătirii mele a fost achiziția unor concepte care m-au ghidat ulterior în descoperirea unor surse importante de informații. Așa am reușit să acumulez date despre diferite enciclopedii, manuale sau, în general, articole academice. Am avut materialul necesar pentru a aprofunda ceea ce m-a interesat în mod deosebit. Am ajuns să studiez chestiuni de actualitate. Poate părea o chestiune sofisticată însă a fost un progres realmente natural și motivat doar de interese de cunoaștere. Nu am avut un mentor care să mă îndrume procedural, demersul meu a fost unul autotelic, de amorul artei, un proiect privat și individual. Cu atât mai mare a fost satisfacția descoperirii, fiind rezultatul unui travaliu al înțelegerii, necesitat de constante clarificări personale. Faptul care mi-a permis aceasta incursiune intelectuală a fost existența unor surse de informare libere, ceea ce este de admirat. Cunoașterea este accesibilă, mai greu este să secționăm printre cantitatea imensă și să selecționăm ceea ce este relevant. Documentarea și studiul individual este într-adevăr dificil, și poate fi inițiat doar de motivații sincere și autentice, însă în final este plin de satisfacții. Așa m-am format ca autodidact, iar metodele astfel deprinse le-am aplicat unei game de discipline și interese largi, care depășesc interesul pentru filosofie.

3. Ce părere ai despre sistemul de învățământ?

Cred că sistemul poate suferi amendamente. Cel puțin din punct de vedere statistic social este clar faptul că elevii nu au un interes autentic pentru domeniile de cultură și că de cele mai multe ori sunt angajați doar după o vânătoare vulgară de note. Se studiază o cantitate mare de cursuri iar contextul social general nu încurajează și promovează aceste valori ale educației. Cei mai mulți elevi nu înțeleg metodele științei și nu sunt curioși să meargă dincolo de preocupările de la clasă. Nu știu dacă este sistemul de învățământ responsabil sau este vorba de un concurs de împrejurări, o situație generală ce continuă să survină datorită unor cauze și premize complexe. Realitatea tristă, regretabilă este însă că elevul, în urma liceului, nu deprinde metodele gândirii critice, nu reușește să conceptualizeze, nu are o apreciere valorică a literaturii și a artei și nu își asumă obiective culturale și cognitive semnificative.
Încă rezidă gândirea miraculoasă și superstițioasă.

Cred că predarea religei sub forma confesională este periculoasă, în măsura în care contrazice ceea ce este instaurat la orele umaniste sau științifice.

Ce poate fi mai periculos decât o acumulare de contradicții de acest fel?
O predare a istoriei religilor și a eticii cred că ar reprezenta o substantială îmbunătățire a strategiei educaționale.
Mai mult de atât, poate că un curs ce are să familiarizeze tânărul cu metodele și obiectivele diferitelor științe (naturale, formale sau umaniste), cu valorile cultural-artistice contemporane și să-l încurajeze în formarea unor abilități critice, de discernământ ar fi binevenit. Aspectul valoric general trebuie pus în evidență. Cred ca un rol fundamental al școlii îl reprezintă formarea unor viitori cetățeni responsabili, activi și lucizi. Individul nu încetează să existe într-o configurație de grup și astfel este așteptat de la el să coopereze, să deprindă relații de empatie și să aibă o înțelegere a celor din jurul. Școala trebuie să contribuie la formarea acestor tării de caracter.

4. Ce alte interese ai și care este viziunea ta despre viață?

“Trei pasiuni simple, dar extrem de puternice, mi-au guvernat viaţa: nevoia de iubire, foamea de cunoaştere şi mila neţărmurită pentru suferinţele omenirii.” - Bertrand Russell
Cele trei motive primordiale care îmi orientează întreaga existență sunt curiozitatea intelectuală, necesitatea experienței artistice și sensibilitatea morală, dintre care pe primele două mi le îngădui din plin și fără reținere. Este ceea ceea ce mă dinamizează: voluptatea cunoașterii, curiozitatea descoperirii, a noutății, a saltului în necunoscut, a deconspirării misterului, stringența înțelegerii continue. Angajamentul meu central este cel față de naturalismul ontologic, i.e. ideea conform căreia nimic nu există dincolo de lumea naturală, materială, legile naturale fiind cele care guvernează structurași ordinea universului. Nu există suficiente dovezi pentru a sprijini existența fenomenelor supranaturale și a unor entități ce depășesc sfera aceasta. Aceasta este o chestiune de etica opiniilor: este epistemic corect să formăm opinii doar pentru ce avem suficiente probe.

Cred că este o sfidare intelectuală să crezi în afirmații miraculoase în absența unei reflexii și considerații circumspecte. 

Iar formarea opiniilor pe baza unor resorturi emoționale tribale și pe o gândire deziderativă nu reprezintă o metodă fiabilă. Weltanschauung-ul meu este bazat pe o apreciere profundă a gândirii științifice și a rezultatelor acesteia, dublată de necesitatea personală a experienței estetice. Cred că individul trebuie să apeleze la logică, rațiune, confirmare empirică și consistență argumentativă în actele lui de cunoaștere. El trebuie să iasă de sub tutela dogmatismului, autorității și a gândirii populare. Individul este emancipat prin punerea în practică a facultăților critice. Demnitatea umană se regăsește în exercițiul constant al rațiunii, în aspectul reflexiv, întrebător și creator al firii. Concepțiile mele se întrepătrund cu cele ale umanismului secular și ale liberei cugetări: suntem ființe finite, parte a diversității naturale, deciziile noastre morale sunt bazate pe necesitățile naturii umane și a respectului reciproc, trebuie să ne formăm opiniile pe baza observației, rațiunii și a analizei critice și caracterul semnificativ al vieții este dat de dedicarea față de idealurile umane ale cunoașterii și ale contemplației artistice.
Sub aceste concepții se regăsesc și curiozitățile mele adiacente. Sunt preocupat să pătrund într-o multitudine de domenii științifice, pentru fiecare având interese specifice. Maturitatea care am dobândit-o în urma studiului individual îmi permite acum să aplic același metode de învățare unei largi game. Câteva dintre cele ce mi-au ocupat și îmi vor ocupa timpul pe viitor sunt: istoria intelectuală, teoria evoluției, chestiuni generale dar și specifice din fizică, astronomie și astrofizică, științele ale minții și neuroștiințele și modele formale de decizie și strategie din economie. Pentru figuri precum Galileo Galilei, Charles Darwin sau Albert Einstein port o stimă și o considerație deosebită.
Pe partea artistică am acordat de mult timp o atenție deosebită muzicii. Am ascultat muzica clasică sistematic, de la origini până în perioada contemporană. Cred că nu aș putea să surprind preferințele mele într-un spațiu scurt și nu aș reuși să dau seama de reala diversitate a muzicii clasice însă îi pot aminti pe puțini dintre giganții care mi-au cultivat gustul: de la Bach, Mozart, Beethoven la Tchaikovsky, Straus, Rachmaninoff, Debussy, de la Chopin, Schoenberg si Stravinsky la Messiaen, Lutosławski, Babbitt, Xenakis. Am avut un interes mai deosebit la un moment dat pentru muzica electronica clasica, i.e. Electroaucustica, Musiqueconcrete, ElektronischeMusik, Scoala de la New York, de la Columbia-Princeton ș.a.m.d. M-am preocupat considerabil de muzica de avangarda și experimentală.
O altă arie o reprezintă muzica rock cu subreprezentările ei de rock progresiv, psihedelic, electronic sau fusion, e.g. Krautrock-ul sau scena Canterbury. Ar fi un gest ostentativ să enumăr formații. Există un număr prea mare care m-au influențat în orientarea mea culturală: începând cu formațiile Invaziei Britanice, a blues rockului și a rockului psihedelic. Un eveniment important a fost descoperirea marilor formații de rock progresiv și de art rock. În special noua complexitate compozițională și inovațiile stilistice dobândite prin incorporarea unor elemente de jazz și clasic m-au orientat spre o largă diversitate de artiști și formații. Am ascultat formații și artiști de rock alternativ, punck rock și new wave ca în final să ajung la o plajă de avangardă. M-a fascinat diversitatea muzicală și mi-am cultivat estetic interesele și în acest aspect.
Și probabil un gen care rămâne central audiților mele muzicale îl reprezintă jazz-ul. Ar fi un exercițiu futil să încerc să surpind jazz-ul și compozitorii lui în câteva rânduri. Bineînțele nume precum Miles Davis, John Coltrane, Charles Mingus, Thelonious Monk, Dave Brubeck, Ornette Coleman, Herbie Hancock, Duke Ellington nu încetează să rezoneze în cercurile largi. Eu însă, am încercat să pătrund sistematic și disciplinat în diversitatea jazz-ului și m-am aplecat asupra subgenurilor de bebop, cool jazz, hard bop, modal jazz, free jazz și a proiectelor ce înglobează o diversitatate de stiluri și sunt în general experimentale, i.e. post-bop, jazz fusion și jazz rock și etapa finală, jazzcore-ul. Sunt dispus să îmi împărtășesc mai pe larg interesele muzicale și sunt deschis la discuții pe această temă. Dincolo de actul audiției cânt la chitară clasică, unde am și mici compoziții personale.
După interesul pentru muzică vine interesul pentru cinema. Pot să specific regizori pentru care port o considerație deosebită: Stanley Kubrick, Federico Fellini, Krzysztof Kieślowski, Ingmar Bergman, Andrei Tarkovski, Michelangelo Antonioni, Orson Welles, Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Alfred Hitchcock, Terrence Malick și mulți alții. Am avut o perioadă în care mă documentam în domeniu și dedicam mult timp ca spectator. M-am familiarizat cu critica de film, cu câte puțin din componentele estetice și de producție ale filmului, iar filmul râmâne pentru mine un prilej de meditație și delectare.
În artele fine m-a preocupat în special pictura modernă și contemporană. Nu cred că justifică în mod adecvat situația însă pot amintii impresionismul lui Monet, prerafaelismul lui Millais și Waterhouse, expresionismul abstract a lui de Kooning sau Gorky, cubismul lui Picasso, suprarealismul lui de Chirico, Dali sau Magritte, Klimt ca reprezentant al Secesiunii vieneze sau expresionismul lui Schiele și Kokoschka. Adevărul e că am fost în principal interesat de pictura secolului XX cu câteva excepții și cu o apreciere sinceră a perioadelor premergătoare.Nu cred că sunt deja un connoisseur al artelor fine însă sunt preocupat să îmi rafinez perceptia asupra lucrărilor de artă. În fotografie am apucat să ma familiarizez doar cu alfabetul: Richard Avedon, Helmut Newton, Henri Cartier-Bresson, Edward Weston, Herb Ritts, Brassaï, Ansel Adams, Ellen von Unwerth.
În ceea ce privește literatura am câteva preferințe, în special din secolul XX. Nu am avut timpul necesar pentru a mă apropia de literatura așa cum aș fi dorit, însă sper că o să îmi pot gestiona suficient de eficient timpul încât să lecturez ficțiune cu regularitate. Cărțile care vreau să le citesc le am în biblioteca mea personală, sunt rezultatul unui efort de orientare personal, reprezintă o proprie achiziție.
Am început cu citatul lui Russell și voi încheia cu unul de Kant:
"Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiratie si veneratie, cu cât mai des si mai stăruitor gândirea se ocupă de ele: cerul înstelat deasupra mea fi legea morală în mine. Pe ambele [ . . . ] le văd în fața mea si le leg nemijlocit cu conștiinta existenţei mele."

11 iunie 2014

#‎ScoalaNuBiserica‬

Iubiți copii,
Dragi părinți,
Stimați profesori,

Din păcate sunt nevoit să apelez la infama formulare "v-am spus eu".
Biblia spune în Luca 16:13 Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui.

În data de 29 ianuarie 2014, preotul Ştefan Vătafu, inspectorul pe religie la ISJ Gorj, le cerea profesorilor de religie din subordine să strângă informaţii despre afilierea religioasă a copiilor şi a familiilor acestora, datele urmând a fi transmise către... Mitropolie!

”Va rog ca pana la 15 februarie sa imi trimiteti situatia din unitatile de invatamant unde predati cu urmatoarele:
- situatia cultelor neoprotante in scoală,
- numarul familiilor eterodoxe din localitatea respectiva şi dacă acestea dispun de casă de rugăciune,
- numele pastorului
- felul şi frecvenţa activităţilor prozelitiste (acolo unde ele există),
- implicare preotului paroh în relaţia cu şcoala şi în activitatea de combatere a acestui fenomen.
Eu voi trimite Mitropoliei situatia pe care o voi primi, de aceea va rog sa respectati termenul si rog seriozitate!”

Informaţia după ce a ajuns în presă a inflamat, normal de altfel, şi pagina a fost ştearsă. Mai jos sunt linkurile de google cache încă viabile precum şi un print screen a paginii, încă funcţională în 4 iunie.
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:Q_N_mrQs-E8J:isj.gj.edu.ro/page/9/%3Fattachment_id%3Dyzhygzbba+&cd=4&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-a
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:Nxailnp3IEYJ:isj.gj.edu.ro/continut/anunturi/page/6/+&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-a



"V-am spus eu." Nenorocită expresie, de n-aș fi nevoit s-o folosesc...
Oare câte ordine de acest tip au fost date? Credeţi că este chiar doar o excepţie? Nu e deloc o excepţie, e sarcina standard a profesorilor de religie şi a inspectorilor, ca propagandişti ai BOR.
Am precizat de câteva ori că sistemul strict ierarhizat al Bisericii conduce inevitabil la totalitarism și abuz. Fiind lipsit de controlul societății sau statului o instituție militară din punct de vedere organizatoric va naște situații abuzive aproape imposibil de contracarat, ba chiar aproape imposibil de crezut. Și ce teren mai propice pentru înmulțirea și acutizarea abuzurilor decât faptul că acestea sunt atât de "incredibile".

De ce demersul acestui inspector este ilegal şi periculos? Legea Cultelor (nr. 489/2006) spune așa:
este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat (art. 5, alin. 6) şi este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensământ naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta (art. 5, alin.5).

Cu toate acestea exact omul statului pus acolo pentru a supraveghea respectarea legii în ograda sa o încalcă flagrant dând un ordin de poliție politică (religioasă) subalternilor săi, obligându-i astfel și pe ei să încalce legea.

Veți spune că nu este foarte grav, că profesorii nu s-au conformat. Slabe speranțe. Profesorii de religie nu au scăpare.

Ministerul Educatiei a facut public luni, 2 iunie (abia atunci a fost pus linkul în cadrul comunicatului), după două zile de proteste a societății civile, protocolul incheiat cu Patriarhia Română cu privire la predarea în şcoli a disciplinei religie-cultul ortodox, semnat joi, 29 mai, la sediul Patriarhiei. Încadrarea profesorilor pe catedre de religie - cultul ortodox în şcoli şi licee se face “cu avizul scris (binecuvantarea) al chiriarhului”. Refuzul acordării binecuvântării trebuie să fie “motivat temeinic”, retragerea binecuvântării “se face pentru abateri grave de la doctrina sau morala cultului” şi duce la încetarea de drept a contractului individual de muncă. De asemenea, procedura de acordare si de retragere a binecuvantarii se elaboreaza de catre Patriarhia Romana, se aproba prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, dupa care procedura se comunica Ministerului Educatiei si Secretariatului de Stat pentru Culte. Numai că Ministerul trebuie să se execute, fără nici un fel de împotrivire, conform înțelegerii, deși profesorul respectiv este angajatul Ministerului și nu al Bisericii Ortodoxe Române.

Protocolul prevede şi că “reprezentanţii Patriarhiei Române / ai centrelor eparhiale (adică preoţii locali) pot participa cu statut de invitat la activităţile de inspecţie şcolară ”. Probabil la ce ore poftesc dumnealor, că nu este specificat.

Biblia spune în Luca 16:13 Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Pe cine credeți că vor sluji profesorii de religie? Pe cine vor disprețui?

Acestă "dublă subordonare" face ca profesorii de religie, deși sunt plătiți din banii statului, adică ai noștri, în loc să urmărească interesul major al elevilor (interes susținut teoretic de Legea Educației cât și de politicile "doar" declarate ale Ministerului Educației) se vor conforma de fapt ordinelor de poliție spirituală venite de la Patriarhie. Sau la ordinul preotului ce vine în control.
Copiii noştri vor fi doar calea prin care Ortodoxia învinge România.

Ce se poate face?
Vă puteţi (încă) scoate copiii de la religie.
Şi putem protesta. Pașnic, inteligent, inventiv. Eu voi fi vineri, 13 iunie 2014, după ora 18, în Piața Sfatului, în fața Muzeului de Istorie. Îmi voi face o fotografie cu o pancardă pe care va scrie: Religia în şcoală trebuie să fie o analiză a credinţelor umane şi nu o dogmă ce susţine că ea este singura cale. Apoi o voi publica pe facebook, pe blog, o voi trimite presei și politicienilor, ministerului, inspectoratelor și școlilor.

8 iunie 2014

Preoţii sunt violenţi? De ce nu.

O întrebare şuchie, dar pertinentă, venită de la un prieten etolog, Dorian Furtună - Agresivitatea masculină. De ce bărbaţii sunt mai violenţi?:
"Aţi cunoscut popi agresivi? Sau credeţi că statutul lor social îi face paşnici?
Eu am avut altercaţii verbale (doar verbale, spre norocul lui), cu un popă care a devenit foarte agresiv din cauză că i-am pus la îndoială nişte vorbe de-ale lui."

Bun articolul.
Poate că merită şi o abordare metabolică. Faptul că evoluţia a determinat un comportament specific ce duce la un alt tip de hrană şi implicit la o altă configurare hormonală (ca la albine) lucru ce duce la declanşarea tipurilor aplecate spre violenţă de dezvoltare individuală. Dacă nu ai apucat te invit să citeşti cartea "Civilizaţia Foametei" de Amalia Gabriela Diaconeasa ce prezintă foarte argumentat rolul metabolismului în procesul evolutiv.

Cât despre popi trebuie să subliniem, tot evolutiv privind, rolul comportamentului violent în construcţia şi victoria diferitelor religii. Masculii, chiar dacă nu au propagat fondul genetic propriu (conducătorii bisericii sunt celibatari), au favorizat propagarea acelui fond genetic ce-i predispuneau pe cei apţi de violenţă să se erijeze în funcţii de putere, cum sunt şi cele de guru religios. Altfel spus nu genele i-au selectat pe preoţi, ci memele. Mai exact memele au profitat de competitivitatea şi violenţa crescută a masculilor, poziţionându-i în poziţii de putere pe cei mai "răi". Selectarea preoţilor şi a conducătorilor acestora se face după tipicuri speciale, strict ierarhizate, în care indivizii sunt acerb controlaţi pentru a deveni, pe de o parte destul de obedienţi şi supuşi memei religioase, iar pe de altă parte extrem de violenţi cu cei ce contestă valoarea acesteia. Era clar că mema religie nu va căuta să construiască acest tip de comportament de la zero, pe un fond feminin, ci va profita de ceea ce are la îndemână mai aproape de forma optimă de înmulţire, deja existenta predispoziţie spre violenţă a bărbaţilor. De asta, de altfel, religiile organizate, structurate patriarhal, sunt şi cele mai violente şi criminale dar şi cele mai prozelitiste şi puternice.

Un exemplu foarte bun este apariţia creştinismului, mai exact transformarea gnosticismului (cu influenţe pacifiste şi egalitariene budiste - de asta a şi prins) în Biserică Creştină. Iisus a dat de înţeles că toţi (inclusiv femeile, sclavii, cei de altă naţie, outsiderii etc.) au posibilitatea de mântuire, de o viaţă, chiar şi iluzorie, mai bună. De altfel acesta este şi motivul pentru care în jurul ucenicilor s-au adunat multe femei, probabil sponsori ai noului cult, deşi în mod direct acestea nu participau la activitate sau nu aveau cuvânt în faţa bărbaţilor. Este binecunoscută, de altfel, atitudinea misogină a lui Petru:
Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3.1 "Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri,"; 5. "Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor,".
Cu toate acestea cea care a susţinut, sau căreia i s-a pus în cârcă că a susţinut, că Iisus a înviat a fost o femeie, Maria Magdalena: Hristos a înviat. Adevărat a înviat?. Dar numai după ce Petru "a dat verde" şi a îmbrăţişat ideea, devenind noul conducător al cultului. Abia atunci s-a trecut la episodul 2 de propagare a noului crez, prin instrumente de manipulare specifice şi uşor de probat în prezent: Cum a înviat... şi s-a înăţat Iisus.

În timp acest comportament religios, mema ca atare, a produs condiţii de selecţie a femeilor cât mai obediente (de asta de altfel ele sunt şi cele mai credincioase, statistic vorbind) şi a bărbaţilor cât mai obedienţi faţă de ideile creştine dar şi violenţi în a le promova, propaga şi conserva. Într-un fel femeile au fost doar o audienţă captivă, un mediu propice de dezvoltare a criminalei religii, păcălite de promisiunea unei mântuiri post mortem. Alternativa, de altfel, era moartea. Sper că vă mai amintiţi execuţiile sumare a femeilor ce nu acceptau să mai fie supuse bărbatului sau preotului lor: condamnarea ca vrăjitoare şi arderea pe rug. Astfel chiar femeile pregăteau condiţiile prin care predispoziţia spre violenţă a bărbaţilor să fie stimulată pozitiv, crescând în spiritul respectiv copii, victime ale unui bias: de ce erau mai chinuite de misoginismul creştin de aia deveneau mai creştine (Sindromul Stockholm)

7 iunie 2014

Ortodoxia moralizatoare în şcoli

Morala religiei creştine, promovată şi de Biserica Ortodoxă din România, spune să ne batem, fizic, cu bâta, copiii. Aceasta mai susţine şi că pedeapsa fizică este soluţia:
Biblia Ortodoxă - Pildele lui Solomon
13.24. "Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme."
23.13. "Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare."
20.30. "Rănile sângeroase sunt un leac pentru cel răufăcător şi lovituri care pătrund până înlăuntrul trupului."
Adepţii şi propagandiştii acestui cult sunt profesorii de religie din şcolile unde copiii noştri învaţă. Iar superiorii lor, preoţii, au primit, de curând, de la Ministerul Educaţiei, dreptul de a verifica ca aceste concepte morale să fie aplicate corect.
Încă nu vă e frică?
Să vă fie!