Preoţii sunt violenţi? De ce nu.

O întrebare şuchie, dar pertinentă, venită de la un prieten etolog, Dorian Furtună - Agresivitatea masculină. De ce bărbaţii sunt mai violenţi?:
"Aţi cunoscut popi agresivi? Sau credeţi că statutul lor social îi face paşnici?
Eu am avut altercaţii verbale (doar verbale, spre norocul lui), cu un popă care a devenit foarte agresiv din cauză că i-am pus la îndoială nişte vorbe de-ale lui."

Bun articolul.
Poate că merită şi o abordare metabolică. Faptul că evoluţia a determinat un comportament specific ce duce la un alt tip de hrană şi implicit la o altă configurare hormonală (ca la albine) lucru ce duce la declanşarea tipurilor aplecate spre violenţă de dezvoltare individuală. Dacă nu ai apucat te invit să citeşti cartea "Civilizaţia Foametei" de Amalia Gabriela Diaconeasa ce prezintă foarte argumentat rolul metabolismului în procesul evolutiv.

Cât despre popi trebuie să subliniem, tot evolutiv privind, rolul comportamentului violent în construcţia şi victoria diferitelor religii. Masculii, chiar dacă nu au propagat fondul genetic propriu (conducătorii bisericii sunt celibatari), au favorizat propagarea acelui fond genetic ce-i predispuneau pe cei apţi de violenţă să se erijeze în funcţii de putere, cum sunt şi cele de guru religios. Altfel spus nu genele i-au selectat pe preoţi, ci memele. Mai exact memele au profitat de competitivitatea şi violenţa crescută a masculilor, poziţionându-i în poziţii de putere pe cei mai "răi". Selectarea preoţilor şi a conducătorilor acestora se face după tipicuri speciale, strict ierarhizate, în care indivizii sunt acerb controlaţi pentru a deveni, pe de o parte destul de obedienţi şi supuşi memei religioase, iar pe de altă parte extrem de violenţi cu cei ce contestă valoarea acesteia. Era clar că mema religie nu va căuta să construiască acest tip de comportament de la zero, pe un fond feminin, ci va profita de ceea ce are la îndemână mai aproape de forma optimă de înmulţire, deja existenta predispoziţie spre violenţă a bărbaţilor. De asta, de altfel, religiile organizate, structurate patriarhal, sunt şi cele mai violente şi criminale dar şi cele mai prozelitiste şi puternice.

Un exemplu foarte bun este apariţia creştinismului, mai exact transformarea gnosticismului (cu influenţe pacifiste şi egalitariene budiste - de asta a şi prins) în Biserică Creştină. Iisus a dat de înţeles că toţi (inclusiv femeile, sclavii, cei de altă naţie, outsiderii etc.) au posibilitatea de mântuire, de o viaţă, chiar şi iluzorie, mai bună. De altfel acesta este şi motivul pentru care în jurul ucenicilor s-au adunat multe femei, probabil sponsori ai noului cult, deşi în mod direct acestea nu participau la activitate sau nu aveau cuvânt în faţa bărbaţilor. Este binecunoscută, de altfel, atitudinea misogină a lui Petru:
Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3.1 "Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri,"; 5. "Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor,".
Cu toate acestea cea care a susţinut, sau căreia i s-a pus în cârcă că a susţinut, că Iisus a înviat a fost o femeie, Maria Magdalena: Hristos a înviat. Adevărat a înviat?. Dar numai după ce Petru "a dat verde" şi a îmbrăţişat ideea, devenind noul conducător al cultului. Abia atunci s-a trecut la episodul 2 de propagare a noului crez, prin instrumente de manipulare specifice şi uşor de probat în prezent: Cum a înviat... şi s-a înăţat Iisus.

În timp acest comportament religios, mema ca atare, a produs condiţii de selecţie a femeilor cât mai obediente (de asta de altfel ele sunt şi cele mai credincioase, statistic vorbind) şi a bărbaţilor cât mai obedienţi faţă de ideile creştine dar şi violenţi în a le promova, propaga şi conserva. Într-un fel femeile au fost doar o audienţă captivă, un mediu propice de dezvoltare a criminalei religii, păcălite de promisiunea unei mântuiri post mortem. Alternativa, de altfel, era moartea. Sper că vă mai amintiţi execuţiile sumare a femeilor ce nu acceptau să mai fie supuse bărbatului sau preotului lor: condamnarea ca vrăjitoare şi arderea pe rug. Astfel chiar femeile pregăteau condiţiile prin care predispoziţia spre violenţă a bărbaţilor să fie stimulată pozitiv, crescând în spiritul respectiv copii, victime ale unui bias: de ce erau mai chinuite de misoginismul creştin de aia deveneau mai creştine (Sindromul Stockholm)

Cum a înviat... şi s-a înăţat Iisus

Hristos a înviat. Adevărat a înviat? este articolul de analiză comparativă a celor patru mărturii testamentare acceptate de majoritatea creştinilor şi care pun baza credinţei lor.
Binenţeles că unii credincioşi au sărit în sus susţinând că mărturiile sunt dovezi.
Nu sunt.

Mărturiile învierii nu pot fi luate în considerare.
Nucleul înfiinţat de Iisus oferea sentimentul apartenenţei la grup, adepţii se simţeau ca având un scop, o valoare. Binenţeles că dispariţia sa i-a lăsat de izbelişte. Astfel că "propunerea" ca Iisus să fi înviat a fost o soluţie benefică căutării de sens a activităţii de până atunci a ucenicilor. Aşa că aceştia (chiar dacă Maria nu a susţinut că Iisus a înviat) au preferat să considere că învierea este posibilă şi că Maria a fost martoră la asta. Sau garantă a acestei învieri. Oricum Maria nu avea nimic de pierdut dacă accepta că l-a văzut pe Iisus înviat, mai ales că poveţele lui Iisus ofereau tuturor, inclusiv femeilor (care aveau statut de proprietate a taţilor sau soţilor lor) teoretica posibilitate a mântuirii, respectiv a fi egale cu bărbaţii.
Odată ce Petru (care era chiar cel mai puternic, dar și misogin dintre ucenici) a îmbrăţişat această idee, simpla afirmare a ideii a ținut loc de dovadă (mai ales că venea de la persoana care se încredea cel mai puțin în vorbele unei femei). De fapt Petru a utilizat-o pe Maria Magdalena ca instrument în a-și menține controlul asupra grupului, iar din momentul în care aceasta a devenit părtașă la minciuna învierii nu a mai putut da înapoi.
De aici procesul a fost identic cu cel descris și în pilda (povestea) "Hainele Împăratului", cei chemați să-l vadă pe Iisus înviat se simțeau datori să proclame, la fel ca și ceilalți, că Iisus "adevărat a-nviat" de teama de a nu fi excluși din grup. Psihologul Solomon Asch a făcut experimente, pe care oricine le poate face, arătând că oamenii se conformează grupului, chiar dacă acesta merge într-o direcţie greşită (Conformismul. Experimentul lui Asch).
Ba unii, din dorința de a se face indispensabili grupului sau de a cuceri o și mai mare influență, susțineau că "l-au văzut", "i-au vorbit", "l-au atins" sau "au stat la masă cu el".
În momentul în care ar fi fost cineva îndoielnic cu privire la noua idee îmbrăţişată de ucenicii cei mai puternici acesta nu mai avea nici o șansă de a mai face parte din biserică, iar a rămâne singur, în acea vreme, era că şi cum ai fi fost condamnat la moarte. Oricum contestatarii erau eliminați, dacă nu fizic atunci ca opinie, în mitologia creștină supraviețuind doar afirmarea învierii şi nu contestarea ei.
Mitul învierii este comun de altfel și altor religii: Ce au copiat creştinii din mitologia păgână.

De altfel atât de bine a prins magia învierii că mulţi proclamau că "l-au văzut", "i-au vorbit", "l-au atins" sau "au stat la masă cu el", astfel încât apăruse pericolul inflaţiei de apostoli. Unul dintre ei a fost de altfel Pavel, care nu făcea parte din ucenicii cu care Iisus a avut cina cea de taină, acesta declarând că "l-a auzit" pe Iisus. (Este interesant că "l-a auzit" abia după ce intrase în contact cu creştinii şi avea procese de conştiinţă deoarece participase la crimele împotriva lor.)
Atunci mai marii proaspetei biserici au securizat puterea cultului în mâinile lor, declarănd că Iisus "s-a înălţat", nemaifiind posibilă "vederea" lui decât pentru cei acceptaţi de preoţi, restul fiind băgaţi la nebuni sau la eretici.
Adică pentru unii e voie "să-l vadă pe Iisus" iar pentru alţii nu, după cum vrea popa.

În prezent cine spune că "aude vocea lui Iisus" necesită, normal de altfel, tratament psihiatric...

Hristos a înviat. Adevărat a înviat?

Din păcate singurele surse de informare sunt partinice. Nici o informaţie externă, independentă. Iar aceste note nici măcar nu sunt originale, sunt copii şi traduceri ale copiilor. Asta avem, cu asta defilăm. Să vedem ce şi cum e cu învierea...

Să stabilim mai întâi cine este persoana ce a observat învierea.
Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 28:
1. După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
Ce scrie în Sfânta Evanghelie după Marcu, Capitolul 16?
1. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
În Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 24 nu sunt specificate câte femei exact:
10. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea.
Dar în Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 20 este numai Maria Magdalena:
1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt.
Se pare că prima şi singura fiinţă prezentă acolo este Maria Magdalena.
De altfel şi în Evanghelia după Marcu spune asta:
9. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.

Ce se spune în Evanghelia după Ioan, în continuare:
2. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus.
Aceasta este prima reacţie, foarte "normală", de altfel. Dar mai apoi...
3. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt.
4. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt.
5. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.
6. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos,
7. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc.
8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.
9. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi.
10. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor.
Dar iată că Maria Magdalena, singură, are o viziune:
11. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt.
12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus.
13. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.
14. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus.
15. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.
16. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule)
17. Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.

Toată credinţa religiei creştine stă în viziunea unei singure femei îndurerate.
Continuarea aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2014/06/cum-inviat-si-s-inatat-iisus.html
De citiţi comparativ capitolele ce descriu învierea veţi descoperi nenumărate neconcordanţe:

Matei Capitolul 28 1. După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. 2. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. 3. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. 4. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. 5. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. 6. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. 7. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. 8. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. 9. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. 10. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. 11. Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. 12. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, 13. Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; 14. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. 15. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi. 16. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. 17. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. 18. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. 19. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, 20. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Marcu Capitolul 16 1. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. 2. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. 3. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? 4. Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. 5. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. 6. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. 7. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. 8. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. 9. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. 10. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. 11. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut. 12. După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină. 13. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. 14. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. 15. Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. 16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. 17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, 18. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi. 19. Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. 20. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin.

Luca Capitolul 24 1. Iar în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. 2. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. 3. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. 4. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. 5. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? 6. Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, 7. Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. 8. Şi ele şi-au adus aminte de cuvântul Lui. 9. Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. 10. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea. 11. Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut. 12. Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. 13. Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. 14. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. 15. Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. 16. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. 17. Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. 18. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? 19. El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. 20. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; 21. Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. 22. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, 23. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. 24. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. 25. Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! 26. Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? 27. Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. 28. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. 29. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. 30. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. 31. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. 32. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? 33. Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, 34. Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. 35. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii. 36. Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. 37. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. 38. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? 39. Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. 40. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. 41. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? 42. Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. 43. Şi luând, a mâncat înaintea lor. 44. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. 45. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. 46. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. 47. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. 48. Voi sunteţi martorii acestora. 49. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. 50. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. 51. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. 52. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. 53. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Ioan Capitolul 20 1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. 2. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus. 3. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. 4. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. 5. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. 6. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, 7. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. 8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. 9. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. 10. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor. 11. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. 12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. 13. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. 14. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. 15. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. 16. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule) 17. Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. 18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei. 19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! 20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. 21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. 22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; 23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. 24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. 25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. 26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! 27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. 28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! 29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! 30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. 31. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Cât eşti viu mai scapi de biserică, dar de eşti mort...

Statul dă o grămadă de bani pentru Biserica Ortodoxă din România deoarece este o instituţie de interes naţional, adică se ocupă de manifestările mistice specifice naţiei noastre, printre altele, decesul. La deces situaţia e monopol. Al Sfintei şi Dreptei Noastre Biserici. După abuzul asupra celor ce preferă o altă soluţie decât îngroparea (cazul Sergiu Nicolaescu), nici la înmormântare nu se poate fără ca diavolul din sutană să nu-şi bage coada. Mă refer la banul preoţesc, nu la domnii de la Patriarhie şi de la Mitropolii. Doar sunt "adevăraţi păstrători ai tradiţiei strămoşeşti". Atât că ochiul dracului poposeşte la ei în buzunare, ucigă-l toaca.

Iată ce păţesc cei ce încearcă să spargă monopolul sistemului preoţesc:


Biserica Ortodoxă nu vrea concurenţă. Slujbele în cimitirele private, interzise.

"Respectam alegerea cetăţenilor, însă ortodocşii sunt obligaţi să respecte decizia Bisericii. Nu vor avea slujbă de înhumare şi nici odihnă de veci, dacă îşi cumpără morminte în cimitire private".

Este mesajul ferm al Mitropoliei Moldovei, care le-a interzis preoţilor să-i ducă pe ultimul drum pe clienţii noilor cimitire particulare.
Totul pleacă de la o hotărâre a Patriarhiei Române, care refuză să accepte concurenţa privată. Enoriaşii, vaduviti astfel de o varianta de multe ori mai ieftină, cred că totul este o decizie de afaceri, fără niciun Dumnezeu.
(sursa ProTV)

Personal nu sunt adeptul incinerării din considerente de consum de energie. Mi se pare corect faţă de natură ca un corp ce nu mai are decât valoare nutritivă să ajungă hrană pentru celelalte vieţuitoare cu care s-a hrănit de altfel toată viaţa lui. Nu mă supăr să ajung hrană pentru carnivorele ce le chinuim în grădinile zoologice, de exemplu. Dar prefer să mă facă săpun sau îngrăşământ decât să fiu "îngropat" în cimitirul hulpavilor monopolişti.

Şefii Bisericii au anunţat totuşi că înfiinţarea de noi cimitire proprii este o prioritate. Planul este ca acelaşi Sector al Cimitirelor să deschidă şi nenumărate magazine pentru ultimul drum. Asta după ce oricum, Patriarhia Română le-a impus enoriaşilor să folosească numai lumânări şi icoane autorizate de instituţie.

Ştiţi cum apar cimitirele "proprii" ale Bisericii? Autorităţile locale caută o zonă propice pe care o "donează" eparhiei respective. Apoi Biserica vinde bucăţică cu bucăţică, pe bani grei, pământul primit pe de-a moaca. De fapt nu chiar vinde, împrumută. Că doar nu-i proastă. Deşi-i spune "loc de veci" (vezi mai sus, sunt chiar cuvintele lor, cică de asta le e frică, ca nu cumva moaştele să nu se ridice la Armaghedonul stabilit) e doar pe 10-15 ani. Sau chiar 7 dacă e aglomeraţie.
Dup-aia Dumnezeu cu mila...

Datoria demonstraţiei aparţine celui ce afirmă...

În postarea Biserica - corpul viu al credinţei în mântuire s-au iscat noi comentarii, din păcate purtătoare de crase defecte de argumentare şi logică. Unul dintre ele, semnat de "anonimul anonim" (IP 79.117.165.9, RCS & RDS Craiova) este comentat mai jos. Acesta a venit ca urmare a replicii mele: "Cei ce susţin că sufletul poate fi mântuit trebuie să demonstreze asta, până atunci această situaţie nu poate fi luată în calcul la modul serios. Dorinţa multora ca sufletul să poată fi mântuit în schimb există, şi această slăbiciune este folosită de biserică."

Dovezi! Arataţi dovezi pentru ceea ce spuneţi! Dovediţi că mântuirea este doar o dorinţă exploatată de biserică.
Biserica susţine că sufletul există şi că acesta poate fi mântuit. Biserica transmite această informaţie ori de câte ori poate. Biserica prezintă ideea că sufletul poate fi mântuit până şi copiilor, deşi aceştia nu au discernământ. Astfel se construieşte în conştiinţa multora ideea unui suflet nemuritor şi cu potenţial de fericire perpetuă. Acestă construcţie ideologică este uşor de însămânţat în creiere deoarece creierul uman are capacitatea de a cunoaşte, de a şti că ştie, adică are conştiinţă, o imagine virtuală despre sine şi despre ceilalţi. Această conştiinţă este de fapt rezultatul instinctului de supravieţuire în condiţiile unor animale sociale, cu limbaj articulat şi cu posibilităţi de a crea şi transmite informaţie şi tehnologie. Altfel spus nouă nu ne-au crescut gheare şi picioare rapide pentru supravieţuire, ci creier. Fiind un răspuns la nevoia de a supravieţui identitatea propriei persoane din creier este predispusă să considere că, odată ce există, este de preferat să existe în continuare, cât de mult posibil, dacă se poate pentru totdeauna. De asta biserica poate "profita" de acest instinct de supravieţuire, oamenii căutând un răspuns convenabil pentru ideea că vor dispare pur şi simplu. Astfel că este uşor a sădi în minţile oamenilor idei de tipul unui suflet nemuritor, a unei învieri sau a unei conştiinţe perpetue.

În ceea ce priveşte mântuirea, avem scrieri destule, atât Biblia, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cine e sceptic, să citească cărţile, scrie negru pe alb.
Voi, ateii, pentru aceasta afirmatie facuta mai sus, ce dovezi aveţi? Ce scrieri aveţi care vă confirmă afirmaţiile?
În ce măsură există suflet şi în ce măsură acesta poate fi mântuit? Anonimul nostru face o eroare de argumentare: susţine că ceea ce este scris undeva este adevărat prin simplul fapt că este scris. Dar asta se poate extinde tuturor scrierilor, inclusiv a celor ce susţin contrariul, deci nu poate fi o viziune valabilă. Am putea să considerăm că doar ceea ce este scris în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi este adevărat, ce este scris în altele fiind fals, dar nu avem nici o metodă de a verifica acest lucru. De exemplu Newton a demonstrat că gravitaţia există, că această forţă se comportă într-un anumit fel şi a prezentat un model prin care se pot face previziuni. Astfel putem calcula în cât timp ajunge în iarbă un măr ce se desprinde de pe o creangă aflată la 10 m deasupra solului (aproximativ 1 sec). Scrierile lui Newton ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687) sunt verificabile, şi prin asta putem avea încredere în ele. Dar scrierile biblice sau cele teologice nu sunt verificabile, cel puţin nu în ceea ce priveşte existenţa unui suflet ce poate fi mântuit.

În plus, aspectul mântuirii sufletelor era prezent şi în societatea greaca. Socrate, într-unul din dialogurile lui Platon pune următoarea întrebare: ce este mai grav? A săvârşi sau a suferi o nedreptate?
Iar în cele din urma Socrate a spus ca a săvârşi o nedreptate este mult mai grav deoarece un astfel de om care îşi nedreptăţeşte semenul îşi va pierde mântuirea. Menţionez că grecii, deşi erau păgâni, credeau totuşi în mântuire, credeau faptul că zeii îi vor răsplăti pe cei drepţi şi osândi pe cei nedrepţi.
Plus că Aristotel chiar a scris celebra sa lucrare "Metafizica". Citiţi Metafizica lui Aristotel.
Aici se vine cu alte câteva erori. Apelul la autoritate. Faptul că anumiţi oameni valoroşi într-un domeniu au susţinut existenţa unei mântuiri, fără a aduce dovezi în acest scop, nu face ca mântuirea să existe. Să dau un exemplu, legat tot de Newton. În acele vremi era foarte dificil să poţi înţelege că nu este nevoie de divinitate, aşa încât Newton credea în miracole şi considera că Dumnezeu trebuie "să întoarcă ceasul ceresc, ca nu cumva acesta să se oprească", nefiind capabil să înţeleagă cum de planetele nu se prăbuşesc în Soare datorită gravitaţiei. Binenţeles că aceste afirmaţii a lui Newton nu au fost demonstrate, deci aici Newton nu mai este autoritate. Ba mai mult. La viteze apropiate de viteza luminii sau la gravitaţii foarte mari fizica newtoniană nu mai corespunde realităţii, calculele trebuind a fi făcute după alt model, respectiv teoria relativităţii a lui Einstein. Dar şi el a greşit dacă ne raportăm la dimensiuni subatomice, la ceea ce înseamnă fizica cuantică, el fiind adeptul luminii ca particulă, respingând ideea că acesta este şi undă, concomitent. Aşadar invocarea autorităţii (Biblie, Sfinţi Părinţi, Socrate sau Aristotel) nu demonstrează existenţa unui "suflet mântuitibil".
O altă eroare (apelul la majoritate) este ideea că dacă o anumită afirmaţie a fost făcută în diferite perioade istorice, în diferite culturi şi de mulţi oameni înseamnă că acea propoziţie este adevărată. Nimic mai fals. Exemplul pe care îl dau este cel cu privire la forma pământului. În toate culturile şi în toate epocile istorice până acum câteva sute de ani ideea că pământul este plat a fost îmbrăţişată de mai toţi oamenii. Dar asta nu a făcut ca pământul să fi fost mai plat decât este acum, acesta tot sferic era. De ce atunci pământul era considerat plat? Pentru că este mai "comun simţurilor" să accepţi ideea unui sus spre cer şi a unui jos spre pământ, decât să concepi că acest sus şi jos este relativ în funcţie de pe ce parte a Pământului te găseşti. Aşa şi cu "sufletul ce poate fi mântuit", este mai uşor să accepţi că eşti nemuritor şi că Dumnezeu te va răsplăti pentru cât de mult îi eşti recunoscător decât să înţelegi că la un moment dat filamentul vieţii tale se va arde, conştiinţa va dispare şi vei deveni doar un reziduu biologic.

Încă ceva: nu creştinii trebuie să se obosească în căutarea dovezilor pentru a le arăta ateilor. În niciun caz. Ateii sunt cei care trebuie să se obosească în căutarea dovezilor, deoarece noi, creştinii, nu venim peste voi în casă să vă tragem la răspundere pentru faptul că nu credeţi. Noi ne vedem de treaba noastră şi nu băgăm nimănui pe gât credinţa.
Aici greşeşti amarnic. Prin simplul fapt că îţi faci cruce când treci pe lângă biserică nu faci altceva decât să bagi în capul celorlalţi ideea că Dumnezeul tău există. Cu forţa, că ceilalţi nu apucă să închidă ochii ca să nu te vadă. Manifestările oricărui creştin, de la urarea nevinovată "Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" şi până la crucea afişată la gât sau la oglinda maşinii nu face altceva decât să bage treaba voastră pe gâtul celorlalţi.
Dar asta e nimic faţă de atacul furibund şi josnic împotriva gândirii şi psihicului copiilor, a tuturor copiilor din şcolile româneşti: prin orele de religie, prin icoanele afişate pe pereţi, prin slujbele de început şi sfârşit de an, prin înfierarea teoriei evoluţiei, prin îndepărtarea de cunoaşterea ştiinţifică.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ne băgaţi mâna în buzunar (indirect, prin guvern şi politruci) pentru a clădi cu banii noştri biserici şi a plăti salariile preoţilor ce vă ajută să fiţi manipulaţi sau automanipulaţi. Oooo, ce adevărat este "că nu ne băgaţi pe gât credinţa"...

În plus, nu mai suntem în evul mediu. De exemplu, în evul mediu, dacă eu eram acuzat de o faptă reprobabilă, tot eu trebuia să aduc dovezi şi să demonstrez că ceea ce a spus respectivul acuzator despre mine este eronat sau mincinos. Însă în epoca contemporană, nu cel acuzat se strofoacă în căutarea dovezilor, ci acuzatorului îi revine această obligaţie. Cel care acuză trebuie să argumenteze şi să-şi dovedeasca spusele. Ori în acest caz acuzatorii sunt marea majoritate a ateilor. Ei aruncă mereu cu noroi în credinţa creştină cu ajutorul blogurilor pe care le deţin.
Aici ai dreptate, nu mai suntem în evul mediu. De asta îmi permit să am un blog pe care să prezint defectele de gândire din capul credincioşilor, în speranţa că nu ne vom mai întoarce într-un ev mediu (îi mai zice şi Evul Întunecat deoarece pe atunci creştinismul era la putere în Europa). Dar a susţine că există un suflet ce poate fi mântuit este o afirmaţie, şi asta este afirmaţia ta, nu a mea. Aşa că datoria dovezii este a ta, nu a mea. Ca să pricepi, dacă eu fac afirmaţia că adevărata divinitate este Moş Crăciun, că Moşul poate construi orice fel de jucărie, inclusiv un Dumnezeu, şi că noi putem fi aidoma Lui dacă ne îmbrăcăm în roşu şi tăiem toţi brazii, eu trebuie să aduc argumente că spusele mele sunt adevărate, nu tu. Sau vrei "să mă acuzi" de credinţă într-o divinitate inexistentă şi "să te ocupi tu să aduci dovezi" că Moş Crăciun nu există?

Moartea ca paradox

Probabil că am devenit oameni când am conştientizat moartea. Fenomenul morţii este unul cât se poate de comun, natural şi previzibil. Nu neapărat când se întâmplă ci că se întâmplă cu siguranţă. În virtutea acestei situaţii oamenii au dezvoltat nenumărate mijloace culturale de a ocoli evenimentul (utopică dorinţă) sau de a-l transcede, modifica, subjuga sau cel puţin întârzia. La îndemână au avut practicile religioase, la început simple manifestări şamanice, mai apoi rafinate ritualuri, uneori extrem de elaborate. S-au născut nenumărate zeităţi implicate în controlul, drămuirea şi valorificarea morţii. S-a ajuns la personificarea acesteia (Hades) sau la negarea ideii în sine (înviere, renaştere, reîncarnare). Fie că se încerca mituirea sau ignorarea acesteia, manifestările specifice trecerii în nefiinţă se traduceau în costuri substanţiale.

Istoria ne demonstrează că cele mai performante sisteme sociale (în sensul că au avut capacitatea de a coagula resurse) au fost cele ce au capitalizat spaima de moarte, utilizând politic zeităţile aferente. Această situaţie a fost maxim fructificată în regimurile tiranice, ce au utilizat aparatul clerical pentru a controla şi subjuga populaţia în interesul, uneori absurd de sinucigaş, al conducătorilor. Avem cazul incaşilor sau al aztecilor ce transformă calamităţile naturale în supărare divină, folosind moartea ca mijloc de îmbunare, jertfind pe altarele zeilor sclavi, prizonieri şi uneori chiar proprii cetăţeni. Aceste practici duc de fapt la o criză profundă de sistem, resursele fiind epuizate pe absurde manifestări de contracarare a unei temeri alimentate chiar de cei puşi să o elimine. Găsim utilizarea morţii în Egiptul antic, construcţii uriaşe şi savante tehnici de mumificare fiind necesare pentru a învinge moartea. Moartea devine apanajul principal al Diavolului, acesta devenind simbolul acesteia în creştinism şi islam. Unele civilizaţii ocolesc moartea fie ignorând-o, ca în budism, unde decesul devine o simplă trecere într-o altă viaţă, fie înnobilând-o, moartea fiind considerată un apanaj al aleşilor, în funcţie de scopul în care a fost aceasta obţinută (geto-daci, triburile precolumbiene nord-americane, shintoismul japonez).

Avem explicaţii psihologice la această situaţie. Suntem influenţaţi în luarea deciziilor de mesajele pe care le primim. De suntem înconjuraţi de chipuri zâmbitoare, sănătoase şi tinere vom avea un tonus optimist. Dacă primim imagini ale unor scene morbide psihicul nostru se tulbură, deciziile fiind mult mai defectuoase. Deciziile greşite se traduc în structuri sociale defectuoase. Lipsa de colaborare duce la fărâmiţarea şi ineficientizarea comunicării, lucru ce se transformă în mase de oameni uşor de condus. Se ajunge la manipularea acestora pentru a identifica un inamic. Utilizarea simbolisticii morţii ca instrument de control nu rămâne fără urmări nici pentru emiţător, chiar iniţiat fiind. Astfel că de cele mai multe ori chiar clerul cel uns cu toate alifiile este mesagerul ce distruge, uneori involuntar, ceea ce proclamă a susţine. În creştinismul ortodox din punct de vedere dogmatic aceste rezultate sunt evidente. Inchiziţia a fructificat spaima de moarte declanşând, prin iconografia sugestivă specifică evului întunecat, o vânătoare ce a alimentat chiar exacerbarea fricii de moarte. Aproape de la naştere omul era asaltat de imaginea morţii, deşi creştinismul se proclamă religia vieţii. Crucifixul cu al său scheletic decedat atârnat pe cruce nu face altceva decât să alimenteze o infernală maşinărie de autodistrugere. Iar imaginea cadavrului crucificat este promovată în toate spaţiile ce se considerau astfel ferite de Diavol: deasupra leagănului copilului, în dormitorul matrimonial, în sălile de clasă sau în intersecţiile de drumuri. Ca loc de intâlnire biserica stă sub imaginea morţii, în mijlocul mormintelor sau cu mortul cel mai de vază din comunitate afişat în faţa altarului. O supremă sărbătorire a morţii se evidenţiază prin iubirea arătată făţiş faţă de unele cadavre sau părţi ale acestora supranumite moaşte. Religiile consacră moartea, o subliniază, o înnobilează şi într-un final o sărbătoresc.

Ateismul o devalorizează. Pentru atei moartea este o consecinţă simplu de înţeles, asemănătoare cu o defecţiune majoră a unui computer sau cu arderea unui bec. Nu-i mai bine aşa?

Lumina Sfântă de la Ierusalim

Veniţi de luaţi luminăăăă! îngână preotul la miezul nopţii de Înviere. Punctul central al credinţei în supranaturalul hristic e reprezentat de învierea unui mort, Iisus cel crucificat de romani. Preotul subordonează enoriaşii prin darul special al luminii pascale, simbol al noii vieţi veşnice, transmis de la un material combustibil la altul. Adică aprinde lumânarea sa de la candela din altar, şi cu replica ce induce ideea unui gest sacru, îi lasă pe credincioşi să-şi aprindă propriile lumânări de la a sa. Toate bune şi frumoase până ce politicienii şi mai marii Bisericii Ortodoxe din România şi-au dat seama că habotnicii ortodocşi cotează la o altă valoare flăcăruia ce se autoaprinde în ziua pascală în incinta Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim (credulii sunt fascinaţi de magie). Profitând de invenţiile ştiinţei (adică a cunoaşterii fără să apelezi la divinitate), profitorii trag un zbor cu avionul să ia Sfânta Lumină direct de la sursă. Anul acesta Dumnezeu se face al dracului şi dă cu ploaie şi condiţii meteo improprii, lucru ce duce la ratarea Învierii cu Lumina cea Sfântă, cel puţin în nordul ţării.

Dar eu sunt băiat bun şi le dau soluţia propriei Lumini Sfinte, pe care o pot produce la orice sărbătoare, chiar nereligioasă. Se ia o cantitate suficientă de fosfor alb dizolvat într-un stabilizator lichid şi se înmoaie în el mucul lumânării. În funcţie de timpul de evaporare a solventului, fosforul ia contact cu oxigenul din aer după un timp oarecare. În acel moment intervine Duhul Sfânt printr-o minunată reacţie de ardere, fosforul combinându-se spontan cu oxigenul, şi se declanşează o flacără ce aprinde lumânarea. Iată mai jos un filmuleţ exemplificator:


Pentru ca unii zeloşi să nu vină cu aberaţii pe post de contestaţii la Miracolul Luminii Sfinte, îi invit, înainte de a posta comentarii, să citească câte ceva despre fosfor aici.

Cimitir versus crematoriu

Biserica Ortodoxă din România, prin gura Mitropoliei Clujului, se amestecă în afacerile unor firme private, trage politicienii de urechi şi se pune dea curmezişul convingerilor oamenilor. Se opune construirii primului crematoriu uman din Transilvania.

Credeţi cumva că aceste demersuri sunt de natură dogmatică, biologică, sau morală? Vax! Natura opoziţiei este economică. Motivaţia?
Cimitirele Bisericii sunt aglomerate şi dorinţa de control şi putere e mare. Bisericile insistă pe lângă forurile localităţilor pentru a extinde cimitirele. Primesc pe de-a moaca terenuri din domeniul public, în care mai apoi fac legea. Realmente închiriază fiecare parcelă de doi metri pătraţi pentru o grămadă de bani, pe timp limitat. Credeţi cumva că acel "loc de veci" e pe veci? Aiurea, e la latitudinea versaţilor popi.

Un ban în plus te aşează mai aproape de alee sau de intrarea în cimitir. Nu credinţa, nu faptele bune pe care le-ai făcut de-a lungul vieţii. Nu. Banii fac asta. Ajungi "în faţă" dacă ai origine "sănătoasă". Dacă faci parte dintr-o familie cunoscută, cu ştate lungi de plată în cutia milei din parohia respectivă. O chitanţă de la altă parohie e aproape la fel de insignifiantă şi vulgară ca şi hârtia igienică folosită, cel puţin asta e privirea preotului de i-o arăţi. Doamne fereşte să fii ţigan sau sărac. Ajungi în marginea cimitirului, lângă sinucigaşi şi atei. Să mai spun de "sectarii" şi "rătăciţii" celorlalte religii? Deşi cimitirul, ca teren, a aparţinut tuturor până să fie trecut sub jurisdicţia ortodocşilor.

Tot cimitirul este sursa de putere ideologică, de manipulare psihologică, de control a maselor. Nu există imagine mai terifiantă decât mulţimea de morminte. Iar faptul că toţi acei morţi au trecut prin cădelniţa preotului îi dă acestuia imaginea de puternic. Înmormântarea nu este pentru cei morţi. Este pentru cei vii. Şi nu este pentru ca ei să se simtă mai bine după ce au pierdut pe cineva drag, ci pentru a se simţi şi mai rău, ca supravieţuitori. Aşadar ce rost ar mai avea ceremonia, dacă nu mai există acel loc care să ne reamintească tuturor cine e cel puternic?

Crematoriul este cea mai cumplită invenţie. Taie cele mai sigure fonduri, suspendă motivaţia existenţei bisericii, anulează puterea clerului. Crematoriul ne dă posibilitatea de a găsi adevărul.
Pe raftul cu albume de familie este urna strămoşilor...

Moartea ca act cultural

"D-le Prof., cind mori cu ce ceremonie vrei sa fi inmormintat?"
Această întrebare mi-a pus-o un domn ateu, trecut de prima tinereţe, pătruns probabil de momentul conştientizării unei pierderi recente sau iminente. Bănuiesc asta deoarece numai conştientizarea diferenţei dintre fiinţa vie şi corpul fără viaţă al aceleiaşi fiinţe poate naşte o motivaţie, un interes pentru proces, un sens.

"Realitatea este că trăieşti până mori. Adevărul e ca nimeni nu vrea realitatea." - Chuck Palahniuk
Această negare a morţii, acestă încercare de transfigurare este un rezultat al conflictului instinctelor cu raţiunea. Conştiinţa concepe posibilitatea morţii, şi tot ea încearcă să protejeze, sub imperiul instinctului de supravieţuire. "Minciuna nevinovată" fructifică misterul decesului, transfigurând-ul într-unul dintre cele mai vechi, bogate şi perene acte culturale.
Religiile sunt soluţiile comune, împărtăşite, de conştientizare şi culturalizare a morţii. Aici se impun standarde şi se trasează obiceiuri. Întreaga mistică se pune în slujba momentului. Sensul este fără echivoc cu intenţia de a amâna, ocoli, transforma sau interzice existenţa momentului în care viaţa dispare. Se pare că frica este cel mai prolific sentiment.

"Eu privesc creierul ca un computer care va înceta să mai funcţioneze atunci când componentele sale se vor strica. Nu există rai sau viaţă de apoi pentru computerele stricate, este doar o poveste cu zâne pentru oamenii care se tem de întuneric." - Stephen Hawking
La fel de idiferent cum privim computerele ce se strică vedem şi viruşii pe care îi distrugem în fiecare moment al luptei noastre pentru supravieţuire ce o numim viaţă. Aproape la fel de indiferenţi privim plantele, micile gâze sau animalele din bătătură. Pe măsură ce ne apropiem de specii din ce în ce mai înrudite cu noi preţuim altfel viaţa lor, şi implicit moartea lor o vedem altfel. Decesul câinelui favorit este zguduitor pentru noi, dar şi mai zguduitoare este moartea unui om. Nu mai vorbesc de un membru al familiei. De nesuportat este să concepem că vom dispare chiar noi înşine. Definitiv. Şi costruim, construim, construim poveşti cu zâne, inspăimântaţi de întuneric.

Revenind la întrebarea din prolog, nu mă interesează "ceremonia de la înmormântare"...
Nu mă interesează ce vor hotărî cei ce îmi vor supravieţui. Nu mă interesează dacă voi fi îngropat sau incinerat, aruncat în mare sau în spaţiul cosmic. Din partea mea mă pot face bucăţi (transplantul chiar îmi surâde) sau mă pot lăsa acolo unde am sfârşit. Dar pentru că ţin la cei din jurul meu, chiar aşa religioşi cum sunt, nu am nimic împotrivă să-mi facă slujbă creştin-ortodoxă sau cine ştie ce manifestare mistică. Consider că manifestările de după moarte sunt pentru cei ce rămân în viaţă şi nu pentru cel ce a murit. Deşi religiile proclamă tocmai grija faţă de viaţa de apoi a celui decedat. Câtă habotnicie...

Adevăratul Crăciun

O prezentare demnă de remarcat face Gândeşte Raţional în a sa serie "Povestea Crăciunului" (1), (2) şi (3). Prezentarea este inspirată, ancorată istoric, savuroasă şi uşor de înţeles.

Un alt articol bun ce ridica problematica minciunii sfruntate numite Moş Crăciun face portalul suntparinte.ro (Mos Craciun nu exista: cum ii spui copilului) una din întrebările justificate şi subliniate în articol fiind "De ce m-ai minţit că există Moş Crăciun?"

Ce trebuie să mai subliniem faţă de cele prezentate în articolele de mai sus este faptul că aceste manifestări nu încep şi nu se finalizează unitar, odată cu sărbătorile religioase impuse de creştinism. Factorul astronomic, primordial, este definitoriu, fiind subliniat, odată cu măsurarea performantă a timpului şi ajutat de comunicare, de cel politic sau social aliniat la acesta, deşi rămâne influenţat de religii. Anul Nou calendaristic face parte din aceeaşi structură festivă ca şi Crăciunul, aceasta fiind de fapt adevărata sărbătoare. Lipsită de dogme religioase, unilaterale. Liberă de prejudecăţile pretins ancestrale. Revenită la matca iniţială a naturii iluzoriu renăscute. Plină de noi magii, redescoperite sau nou inventate. Revelionul este adevăratul Crăciun, adevărata naştere, re-vitalitatea. Unde nu mai contează religia, dogma, cultul, secta, ideologia, care în realitate ne despart în loc să ne unească. În acel moment, indiferent dacă stai singur sau eşti între prieteni, acasă sau într-un loc cu totul nou, magicul "trecerii" este exacerbat, de neocolit. Această nevoie ne arată cât de homo religiosus suntem de fapt, cât de mare nevoie de simbol avem, cât de tributari relaţiilor sociale împărtăşite vrem să fim.

Pe scurt, "Crăciunul" este în estenţă doar motiv de întâlnire şi reuniune, fără o dată stabilă temporal, sărbătorit de mai toate religiile datorită solstiţiului de iarnă, confiscat de creştini în numele unei ipotetic miraculoase naşteri, utilizat de mercantilii ce profită de deşănţatul consumerism, etalat de parveniţii zilei şi urât sau ignorat de depresivii inadaptaţi sau radicalii absurzi.
La mulţi ani!

Coliva - reminiscenţă păgână

Conform cercetărilor coliva nu este nici pe departe invenţia sau apanajul creştinilor sau a ortodocşilor. Nici măcar a celor români. Pentru că "prăjitura morţilor" este legată nu de creştinism ci de manifestările mortuare precreştine, de cultul "Mamei Glia", respectiv de ideea pământului ca divinitate.

Coliva exista, inclusiv cu acest nume, în întreg spaţiul trac, de la Carpaţii nordici până în sudul Greciei, din cursul dunărean mediu până la Marea Neagră. Sensul utilizării este cert cel de celebrare a străbunilor, deşi se foloseşte şi ca aliment profan. Reţeta iniţială se presupune a fi cea din grâu fiert amestecat cu miere şi cu miez de nucă. În afară de calităţile gastronomice indiscutabile, coliva este purtătoare de magic, simbol al naşterii şi renaşterii, a stabilităţii specifice pământului. Acest concept se baza pe credinţa că pământul este purtător, în esenţă, de viaţă, prin însăşi faptul că este pământ, făuritor şi susţinător de seminţe. Din acest motiv grâul era privit, fiind principala sămânţă în această zonă, ca reprezentant al reuşitei pământului ca divinitate.

Până şi manifestările de sfinţire a colivei sunt antecreştine. Dansul ritualic în care se ţin unii de alţi şi prin asta de simbolul fecundităţii eterne (coliva) este cunoscut în mai toate religiile structurate pe societăţi de sorginte agrară, în care pământul este venerat. Fiertura de grâu nu devine activă decât după pasele magice, doar după ce este înzestrată cu sacru, după ce este consacrată. Acum aceste manifestări au accente creştine: coliva este îmbogăţită cu sângele domnului reprezentat de vin, vărsat în cruce pe aceasta.

Poate ne întrebăm de ce se leagă de fecunditate ritualurile mortuare prin colivă, mai ales? Pentru că moartea nu trebuia privită şi nu se dorea privită ca definitivă. Iar naşterea grâului din care era făcută coliva desemna puterea zămislitoare, şi prin asta dătătoare de nemurire, a pământului, a Marii Zeiţe, Tellus Mater. Eliade spune frumos: "Religia pământului, chiar dacă nu e cea mai veche religie umană, aşa cum o consideră mulţi savanţi, este una din cele care mor greu. Odată consolidată în structurile agricole, trec peste ea milenii fără să o schimbe." Creştinismul nu a reuşit să omoare coliva, a trebuit să o adopte. Chiar dacă era păgână...

În continuare: Coliva - reminiscenţă păgână II

Adevărata religie a românilor

Dintr-un reflex dat de supunerea tradiţională faţă de autoritate, noi, românii, ne declarăm creştini ortodocşi. Dar nu suntem. Ortodoxismul nostru este la nivel vegetativ, de înfăţişare, nu de trăire. Majoritatea - pentru că noi, românii creştin-ortodocşi, suntem majoritari - trăim manifestările religioase pentru că "aşa se face". Pentru că trebuie să fim în rând cu lumea. Habar nu avem dacă este sau nu corect, şi nici nu ne interesează. Nu ne interesează nici dacă este sau nu adevărat. Ceea ce ne interesează este mica lume ce ne înconjoară, de care suntem siguri că vom fi judecaţi. Judecata celor din jurul nostru este mai importantă decât orice credintă, mai importantă decât orice trăire. Şi facem exact ca orice alt supus ce îl vede pe dezbrăcatul împărat, dar caruia i se indică "conştiinţa" că acesta este îmbrăcat cu nişte haine minunate.

O fărâmă de realitate se mai găseşte în subconştientul nostru. Aşa că manifestările religioase, Paştele sau Crăciunul, cununia religioasă sau parastasul, se transformă în ceea ce sunt ele de fapt, momente de împărţire a prăzii în cadrul haitei. Pentru că asta se întâmplă la mesele ceremoniale sau la reuniunile "grataragiste" cu prietenii: se stabilesc regulile de împărţire, şi prin asta regulile sociale. Se împarte concret puterea. Sau iluzia ei.

Protocolul de Paşti începe cu salutul. Agresarea pe care o face "anunţătorul" veştii învierii este fără echivoc. Prin ton şi prin fermitatea imperativului "Hristos a înviat!" cel ce începe salutul face de fapt jocul stăpânului, arată că el este cel puternic. Această întâmpinare atât de scumpă "dreptcredincioşilor" are această dimensiune răsturnată a valorii. Este unul dintre puţinele momente când cel mic şi nevolnic îşi poate aroga sentimentul de superioritate. Acum el este "cel ce ştie" şi vrea să sublinieze acest lucru. În mod "normal" cel inferior salută primul, superiorul având libertatea de a catadicsi sau nu să răspundă. De data aceasta, având alături falsa idee a unei divinităţi, inferiorul nu mai cerşeşte un răspuns. El impune unul, previzibil de altfel, dar impus: "Adevărat a înviat!". Atât îi trebuie unuia să rişte un refuz al salutului, sau, mai grav, să răspundă altfel. Secondat de această iluzie a divinităţii, românul nostru se simte "dator" şi "îndreptăţit" să pună lucrurile la punct. Să se erijeze în purtător de adevăr, să îşi arate superioritatea justificată prin "dreapta-credintă", să exercite puterea.

De fapt aceasta este credinţa noastră, a românilor, convingerea că noi suntem cei puternici, cei drepţi, cei "mai buni decât ceilalţi". Acest "noi" este relativ, convenabil, elastic, în funcţie de fiecare. Acolo, în fiecare român se gaseşte originea religiei sale. El însuşi este punctul de reper, până şi divinitatea se raportează la propria persoană. Românul este propriul său Dumnezeu. Este singura credinţă, iar dacă cel de lângă are o altă opinie, cu siguranţă este greşită, a nostră fiind singura corectă şi prin asta "dreaptă".

Religia noastră este o religie viscerală, fiziologică. Nu are nimic comun cu divinităţile altora. Nu are nimic comun cu vreo divinitate. Senzaţia puterii este motorul credinţei, şi chiar a tradiţiilor. "Obiceiurile" tradiţionale, precreştine, supravieţuind prin sincretism cu creştinismul, nu mai au sacrul de la a cărei origini au plecat. Menirea lor acum este de a ne mângâia orgoliul. Divinităţile originale au fost ucise sau înghiţite de Dumnezeu şi al său Iisus, noii sfinţi creştini având palide asemănări cu ancestralele divinităţi.

Şi ce senzaţie mai perfectă a puterii putem trăi decât atunci când suntem primii care "luăm lumină"? Mai ales dacă este direct din avionul de la Ierusalim. Sau când oul nostru e mai tare decât al celorlalţi? Să fi cel dintâi, să fi "alesul".

Această religie de import ne-a acaparat. Noi, românii, condescenţi din fire, am acceptat-o fără să ne punem întrebări. Aproape fără să ne dăm seama. Tehnica a fost simplă. Dacă cineva îţi spune "Hristos a înviat!" ce te doare gura să răspunzi "Adevărat a înviat!"? Că doar nu cade cerul pe tine...

Creştinismul, una din religiile jeluirii

"Chipul Terrei este marcat de religiile jalei. În creştinism au atins o anumită valabilitate generală. Haita din care s-au ivit n-are o durată prea lungă. Ce a dat formelor de credinţă provenind din jale consistenţa lor? De unde provine persistenţa lor peste milenii?
Legenda în jurul căreia ele se formează este cea a unui om sau Dumnezeu care a pierit pe nedrept. Este întotdeauna istoria unei persecuţii, fie ea la vânătoare sau hăituire. Şi un proces nedrept poate fi implicat. Când este vorba de vânătoare, s-a greşit ţinta, vânătorul cel mai de seamă fiind lovit în locul animalului urmărit... Tocmai această moarte nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată, iar durerea provocată de ea este peste măsură de mare...

Se poate întâmpla - şi va fi cazul de mai târziu şi care nu mai este mitic - ca un grup de rude şi ucenici să poarte doliu după cel mort - cum a fost după Isus sau după Hussein, nepotul Profetului, martirul specific al şiiţilor.
Vânătoarea sau persecuţia sunt descrise în toate detaliile, este o poveste exactă, prezentată foarte personal; întotdeauna curge sânge, chiar şi în cea mai umană dintre toate patimile. În cea a lui Hristos lucrurile nu se desfăşoară fără sânge şi răni. Fiecare dintre acţiunile din care se compune patima este resimţită ca o nedreptate şi, pe măsură ce ne îndepărtăm de timpurile mitice, se accentuează tendinţa de a prelungi patimile şi de a le înzestra cu nenumărate trăsături omeneşti...

În jurul sfârşitului ei se formează o haită de jeluire, dar jeluirea are o notă specială: cel mort şi-a dat viaţa de dragul oamenilor, care îl plâng. Ei vor să-l aibă iarăşi viu...

Este momentul în care toţi vin grăbiţi din toate părţile şi oricine doreşte să jelească este binevenit. În aceste culte religioase haita de jeluire se deschide spre exterior şi se extinde, căpătând caracterul unei mase în plină creştere. Faptul se produce chiar la festivitatea consacrată mortului, atunci când patimile lui sunt reprezentate...

De ce se ataşează atât de mulţi oameni de practica jeluirii? În ce constă atracţia ei? Cu ce le ajută ea oamenilor? Cu toţi cei care se ataşează grupului, se întâmplă acelaşi lucru: haita de vânătoare sau de hăituire se absolvă de vină devenind o haită de jeluire. Oamenii au trăit ca persecutori şi tot în chip de persecutori trăiesc în continuare. Ei caută carne străină, o taie şi se hrănesc din chinul făpturilor slabe. În ochii lor se oglindeşte agonia victimei, iar ultimul ei strigăt, la auzul căruia ei se delectează, li se întipăreşte pentru totdeauna în suflet. Poate că cei mai mulţi dintre ei nu bănuiesc că odată cu trupul îşi hrănesc şi întunericul din ei înşişi. Însă vinovăţia şi teama lor interioară cresc neîncetat şi astfel, fără să-şi dea seama, ei jinduiesc după mântuire. De aceea se apropie de cineva care moare pentru ei, iar prin bocetele lor se simt ei înşişi ca nişte persecutaţi. Orice ar fi făcut, orice năpastă ar fi provocat, în această clipă ei se alătură suferinţei. Este o schimbare bruscă, cu bătaie lungă, a părţilor. Cel care moare îi eliberează pe oameni de vinovăţiile acumulate ale uciderii şi de spaima că moartea i-ar putea lovi pe ei înşişi. Tot răul făcut altora, un altul îl ia acum asupra sa; iar prin faptul că se ataşează de el cu fidelitate şi fără reţinere, toţi ceilalţi speră să scape de răzbunare.
Se dovedeşte în acest fel că religiile jeluirii sunt indispensabile pentru gospodărirea sufletească a oamenilor, atâta vreme cât ei nu pot renunţa la uciderea în haită...

Cea mai importantă din toate religiile jeluirii este creştinismul."

Elias Canetti - Masele şi puterea

Învierea, nevoia de a avea dreptate

Un răspuns la citatul de aici care susţine că învierea lui Iisus, miraculoasă şi "iniţial" neacceptată de către apostoli a fost motorul Bisericii Creştine. Se susţine şi faptul că învierea a fost motivaţia personală a ucenicilor de a propovădui noua învăţătură.

Oamenii judecă în raporturi de eficienţă. Tocmai, faptul că jertfiseră "totul" urmândul pe Iisus schiţează faptul că (apostolii) nu prea aveau ce pierde dacă "acceptau" învierea. Dimpotrivă, ar fi avut numai de câştigat. Chiar dacă o inventau. "Cercetarea personală" şi "îndoiala primară" sunt doar subterfugii psihologice pentru a susţine un fapt ce nu poate fi probat altfel (am văzut cu ochii mei, am pus mâna mea, pentru că la început nu am crezut dar acum cred şi trebuie să credeţi şi voi). Apostolii nu aveau prea multe soluţii pentru fundătura în care intraseră. Şi o "înviere" ar fi putut să salveze ceea ce mai putea fi salvat din schiţa noii morale sociale. În plan personal prin "înviere" îşi demonstrau că "investiţia" în Iisus nu este pierdută.
De fapt "adevărata" înviere a avut loc mult mai târziu, când Biserica a impus şi acceptat doar cele patru evanghelii care susţineau fără echivoc acest lucru, eliminând orice alte opinii ce lăsau loc îndoielii în această privinţă.

Protocolul învierii urmează fir-a-păr tehnologia miturilor de trecere prezente în mai toate religiile pământului. Creştinismul, din acest punct de vedere, nu este nicidecum original. Iar faptul că cei mai mulţi dintre noi cunosc numai "învierea" lui Iisus se datorează faptului că celelalte învieri sunt "falsificate", şi prin asta nedemne de a fi aduse la cunoştinţa enoriaşilor creştini.

"Mitul dezmembrării copilului Dionysos-Zagreus ne este cunoscut mai ales prin intermediul autorilor creştini. Cum era de aşteptat, ei îl prezintă efemerizat, incomplet, şi cu rea voinţă. Dar tocmai pentru că erau eliberaţi de interdicţia de a vorbi deschis despre lucruri sfinte şi secrete, scriitorii creştini ne-au comunicat multe detalii preţioase. Hera îi trimite pe Titani, care îl atrag pe copilul Dionysos-Zagreus cu nişte jucării, îl masacrează şi îl taie în bucăţi. Ei îi fierb părţile trupului într-un cazan şi, după unii, le mănâncă. O zeiţă - Atena, Rhea sau Demeter - primeşte ori îi salvează inima şi o aşează într-un sipet. Informat despre crimă, Zeus îi trăzneşte pe Titani. Autorii creştini nu fac aluzie la învierea lui Dionysos, dar acest episod era cunoscut de către antici. Epicurianul Philodemos, contemporan cu Cicero, vorbeşte despre trei naşteri ale lui Dionysos, prima din pântecul mamei sale, a doua din coapsa lui Zeus şi a treia când după sfâşierea de către Titani, Rhea i-a reunit membrele sfârtecate şi el a prins din nou viaţă." (Mircea Eliade)

"Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile (cina cea de taină). În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort (jertfa). În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui (învierea)." (Herodot)

"Cele două mari sărbători publice reactualizau anumite episoade ale mitului lui Osiris şi Isis. Prima, Navigium, sau Corabia lui Isis, deschidea perioada navigaţiei de primăvară. A doua, Inventio a lui Osiris, avea loc de la 29 octombrie la 1 noiembrie. După trei zile de post, de bocete şi pantomimă înfăţişând căutarea lui Osiris masacrat şi tăiat în bucăţi, şi după riturile de înmormântare practicate de Isis, urmau bucuria şi jubilaţia credincioşilor, când li se vestea că trupul zeului a fost găsit, realcătuit şi reanimat." (Mircea Eliade)

În marele său egoism omul religios crede că merită, în urma unor cazne, să fie ceea ce nu poate fi, să fie veşnic. Pentru asta îşi ucide divinitatea, înviind-o apoi, pentru a-şi demonstra valabilitatea speranţei sale. Şi asta o face, ritmic şi ritualic, indiferent de religia ce o adoptă...