Învierea, nevoia de a avea dreptate

Un răspuns la citatul de aici care susţine că învierea lui Iisus, miraculoasă şi "iniţial" neacceptată de către apostoli a fost motorul Bisericii Creştine. Se susţine şi faptul că învierea a fost motivaţia personală a ucenicilor de a propovădui noua învăţătură.

Oamenii judecă în raporturi de eficienţă. Tocmai, faptul că jertfiseră "totul" urmândul pe Iisus schiţează faptul că (apostolii) nu prea aveau ce pierde dacă "acceptau" învierea. Dimpotrivă, ar fi avut numai de câştigat. Chiar dacă o inventau. "Cercetarea personală" şi "îndoiala primară" sunt doar subterfugii psihologice pentru a susţine un fapt ce nu poate fi probat altfel (am văzut cu ochii mei, am pus mâna mea, pentru că la început nu am crezut dar acum cred şi trebuie să credeţi şi voi). Apostolii nu aveau prea multe soluţii pentru fundătura în care intraseră. Şi o "înviere" ar fi putut să salveze ceea ce mai putea fi salvat din schiţa noii morale sociale. În plan personal prin "înviere" îşi demonstrau că "investiţia" în Iisus nu este pierdută.
De fapt "adevărata" înviere a avut loc mult mai târziu, când Biserica a impus şi acceptat doar cele patru evanghelii care susţineau fără echivoc acest lucru, eliminând orice alte opinii ce lăsau loc îndoielii în această privinţă.

Protocolul învierii urmează fir-a-păr tehnologia miturilor de trecere prezente în mai toate religiile pământului. Creştinismul, din acest punct de vedere, nu este nicidecum original. Iar faptul că cei mai mulţi dintre noi cunosc numai "învierea" lui Iisus se datorează faptului că celelalte învieri sunt "falsificate", şi prin asta nedemne de a fi aduse la cunoştinţa enoriaşilor creştini.

"Mitul dezmembrării copilului Dionysos-Zagreus ne este cunoscut mai ales prin intermediul autorilor creştini. Cum era de aşteptat, ei îl prezintă efemerizat, incomplet, şi cu rea voinţă. Dar tocmai pentru că erau eliberaţi de interdicţia de a vorbi deschis despre lucruri sfinte şi secrete, scriitorii creştini ne-au comunicat multe detalii preţioase. Hera îi trimite pe Titani, care îl atrag pe copilul Dionysos-Zagreus cu nişte jucării, îl masacrează şi îl taie în bucăţi. Ei îi fierb părţile trupului într-un cazan şi, după unii, le mănâncă. O zeiţă - Atena, Rhea sau Demeter - primeşte ori îi salvează inima şi o aşează într-un sipet. Informat despre crimă, Zeus îi trăzneşte pe Titani. Autorii creştini nu fac aluzie la învierea lui Dionysos, dar acest episod era cunoscut de către antici. Epicurianul Philodemos, contemporan cu Cicero, vorbeşte despre trei naşteri ale lui Dionysos, prima din pântecul mamei sale, a doua din coapsa lui Zeus şi a treia când după sfâşierea de către Titani, Rhea i-a reunit membrele sfârtecate şi el a prins din nou viaţă." (Mircea Eliade)

"Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile (cina cea de taină). În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort (jertfa). În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui (învierea)." (Herodot)

"Cele două mari sărbători publice reactualizau anumite episoade ale mitului lui Osiris şi Isis. Prima, Navigium, sau Corabia lui Isis, deschidea perioada navigaţiei de primăvară. A doua, Inventio a lui Osiris, avea loc de la 29 octombrie la 1 noiembrie. După trei zile de post, de bocete şi pantomimă înfăţişând căutarea lui Osiris masacrat şi tăiat în bucăţi, şi după riturile de înmormântare practicate de Isis, urmau bucuria şi jubilaţia credincioşilor, când li se vestea că trupul zeului a fost găsit, realcătuit şi reanimat." (Mircea Eliade)

În marele său egoism omul religios crede că merită, în urma unor cazne, să fie ceea ce nu poate fi, să fie veşnic. Pentru asta îşi ucide divinitatea, înviind-o apoi, pentru a-şi demonstra valabilitatea speranţei sale. Şi asta o face, ritmic şi ritualic, indiferent de religia ce o adoptă...