9 aprilie 2010

În faţa credinţei raţiunea nu are nici o şansă

În faţa credincioşilor, indiferent de religie, raţiunea nu are nici o şansă. Pentru că atacă cel puţin un principiu după care ne ghidăm noi, oamenii.

Acesta este principiul "nu accept să îmi spui că greşesc". Noi considerăm ca existenţa corespunde imaginii pe care o avem noi înşine despre ea. Dacă cineva (un raţional care ştie că realitatea nu este conform imaginii) ne comunică această inadvertenţă pur şi simplu avem repulsie faţă de respectivul. Reacţia este organică, în subconştient. Acolo apare sentimentul "ăsta mă face prost". Din acest motiv, de exemplu, una din cele mai importante lecţii pe care le primeşte un vânzător profesionist este să nu îl contrazică pe clientul potenţial. Şi mai ales să nu îl facă să se simtă inferior datorită lipsei de informaţii sau ideilor greşite pe care le are. Să nu îi spună că "greşeşte" - aşa apare vestita lozincă "clientul are întotdeauna dreptate". Parafrazând: "credinciosul are întotdeauna dreptate".

Aici se intră în fundătură. Apare un cerc vicios, cu cât raţionalul încearcă să explice realitatea cu atât credinciosul devine mai refractar. Iar o compensare a "perfecţiunii divinului" raţionalul nu are la dispoziţie (cum ar fi avut un vânzător profesionist o ofertă specială, o promoţie sau un discount).

Concluzionez că singurul moment în care realitatea poate fi prezentată complex, plină de carenţele inerente cunoaşterii umane, este cât omul este tânăr şi dispus să rişte "să facă greşeli". Atunci poate să "vadă" şi să "verifice" o existenţă care nu depinde de vreo divinitate. Din păcate în România realitatea prezentată ştiinţific este subţire: în primii 8 ani de şcoală avem aproximativ 70 de ore de chimie, 100 de fizică, 140 de biologie şi 280 de ore de religie... Mai mult decât oricare dintre ele...
Comentarii
3 Comentarii

3 comentarii:

  1. Super. Ai mare dreptate dacă acel credincios este doar credincios (și s-ar putea să fie adevărat ceea ce spui pentru mare parte din credincioși). Însă greșești foarte mult să folosești expresia „în fața credinței rațiunea nu are nicio șansă”. Pentru că nu credința în sine este problema, ci felul de credincios pe care-l ai în vedere. Presupun că ești de acord cu faptul că pentru a practica știința la un nivel înalt, este nevoie de rațiune (de fapt chiar un argument al ateismul se rezumă la faptul că știința merge pe același drum cu rațiunea, sau viceversa) - iar dacă eu ți-aș putea oferi exemple de astfel de oameni care practică știința la acel nivel însă sunt de asemenea credincioși, cu siguranță nu ai avea nimic de obiectat: de fapt, vedem că rațiuna are șanse în fața credinței chiar și în interiorul aceleiași minți.
    Dar mai mult de atât, eu aș putea argumenta că și naturaliștii au nevoie de o doză de credință și poate chiar o doză mai mare uneori: de exemplu, așa cum spune Plantinga, ai nevoie de o credință extrem de mare în propriile facultăți mintale dacă ocupi simu ltat poziția naturalistă și cea evoluționistă (și dacă înțelegi ambele concepte și implicațiile lor, nu-ți va fi greu să înțelegi de ce).
    Cred că îți va fi de mare folos să urmărești o dezbatere pe tema religiei și științei între doi naturaliști și doi creștini:http://ow.ly/1wFNN
    Merită.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred că problema e nu credința ci modul de gândire religios, raționalizarea inconsecvențelor și problemelor, pe de o parte, și îndoctrinarea timpurie fără expunere la puncte de vedere diferite, pe de altă parte.

    RăspundețiȘtergere
  3. @wordarmy, @Zergu
    Când mă refer la credinţă mă refer la credinţa în existenţa divinului ca entitate conştientă, supranaturală, cu forţă creatoare şi intenţie.
    Când mă refer la raţiune am în vedere viziunea asupra existenţei în care această entitate lipseşte.
    Diferenţa între diferitele tipuri de credincioşi se face doar la nivel de accesare, înţelegere şi înglobare a informaţiei cognoscibile (ştiinţifice), restul punându-se în cârca divinităţii. Faptul că un tip recunoaşte valabilitatea evoluţionismului iar alt tip de credincios consideră că pământul stă pe carapacea unei broaşte ţestoase nu denotă o deosebire de fond, în esenţă sunt la fel.
    Raţionalii au capacitatea de a recunoaşte, cu modestie de altfel, că au limite, dar că dincolo de cunoscut este necunoscutul (care este doar necunoscut, lipsit de divin).
    Ca model pot prezenta ideea unor oameni care stau la baza unui munte. Un credincios consideră că dincolo de munte este divinitatea. Celălalt ştie că dincolo de munte mai sunt trei munţi, şi dincolo de cei trei este divinitatea. Raţionalul are convingerea că dincolo de cei trei munţi mai este ceva, necunoscut, dar care nu este divinitate. Poate fi o mare, sau o câmpie, sau alţi munţi, nu ştie ce, dar nu e divinitate. Credincioşii "ştiu" ce este dincolo, raţionalul nu ştie şi recunoaşte asta. Să le spună acest lucru credincioşilor devine imposibil.

    RăspundețiȘtergere

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.