24 decembrie 2009

Vaccinul şi protocolul religios

În toate religiile există manifestări specifice ce trasează calea credinciosului. De exemplu în creştinismul ortodox amintim botezul, mirungerea, împărtăşania, sfântul maslu etc. Acestea nu sunt o invenţie recentă a creştinilor sau o tradiţie originală. Au o istorie, o evoluţie şi chiar o logică în ceea ce sunt. În cadrul religiilor arhaice, când divinul şi profanul nu erau atât de clar trasate, scopul acţiunilor iniţiaţilor (preoţi, vraci, şamani) nu constau doar în invocarea duhurilor bune şi îndepărtarea celor rele ci aveau scop terapeutic clar şi declarat. Boala era cotată ca fiind principala formă de manifestare a răului sau de lipsă a binelui. Din acest motiv vindecarea trupească era, şi încă mai este, însoţită de cea sufletească. Protocoalele medicale cu scop curativ sau cele de prevenţie erau însoţite de rugăciuni şi invocări divine sau chiar de acţiuni violente împotriva duhurilor rele ce cuprinseseră trupul respectiv.

Putem concluziona apariţia primelor scheme medicale ca fiind concomitent cu cele religioase, cele două protocoale fiind de fapt o singură operaţiune. Abia odată cu dezvoltarea socială, a sentimentelor de apartenenţă la grup, respectiv la o anumită religie, protocolul spiritual a început să se îndepărteze de forma sa iniţială, utilizând din ce în ce mai mult calităţi specifice, particulare, ce făceau deosebire între masele de credincioşi. Astfel se puteau deosebi religiile între ele, chiar cu preţul ca anumite valenţe de vindecare să fie uitate sau ocolite. De altfel persoanele ce practicau vindecarea separat de registrul religios au fost marginalizate, înfierate ca unelte ale răului. Acest lucru de fapt le-a adus şi un minim de libertate, având astfel capacitatea de a accesa informaţii altfel interzise. Probabil unii dintre aceşti vraci sau vrăjitori au fost printre primii medici pentru care cercetarea a trecut înaintea credinţei în divinitate.

Cu toate acestea, protocoalele religioase au rămas purtătoare de atribute curative, cu sau fără motiv. În credinţa populară sau cea dogmatic religioasă, de exemplu, apa sfinţită este un adevărat panaceu, leac universal şi armă împotriva bolilor de tot felul. Din acest punct de vedere există o paralelă clară între medicaţia ştiinţifică sau vaccinare şi tratamentele cu apă sfinţită, cu sfântul mir sau procedeul sărutului moaştelor, crucilor sau icoanelor. Valenţele curative au şi o justificare convenabilă, se adresează doar credincioşilor, cu cât credinţa e mai mare cu atât vindecarea sau prevenţia este mai mare. Aşa încât o eventuală ratare a tratamentului se pune în cârca celui tratat.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu protocoalele specifice altor religii. A lor apă sfinţită nu este bună sau cel puţin nu la fel de bună, dacă nu chiar toxică. Este tot apă, binenţeles, dar este a celorlalţi, rezultatul fiind că nu le este potrivită lor. Aşa se poate concluziona că nu ajută pe nimeni un leac dacă respectivul nu crede în el. Întrucâtva există un pic de adevăr, efectul placebo este real.

Dar pentru credinciosul bigot protocolul religios nu este asumat ca efect placebo, este cotat ca un adevărat vaccin. Astfel se consideră în mod eronat că scufundarea în apă a copilului nou-născut sau mirungerea produce aceleaşi efecte ca şi un vaccin universal, protejează de boli, oricare ar fi ele... Nu acelaşi lucru se întâmplă cu vaccinurile reale, obţinute pe baze ştiinţifice. Fiind realizarea altor foruri, ce nu aparţin de religia respectivă, sunt ocolite cu grijă, ba chiar blamate sau interzise. Dacă bieţii copii nevaccinaţi dau ortul popii datorită contactării unor boli sau rămân (norocoşi fiind să mai fie în viaţă) cu sechele, acest lucru se datorează voinţei divine şi în nici un caz iresponsabilităţii părinţilor lor care au considerat că vaccinul nu ajută ci strică.

Lipsa de informare nu justifică deciziile aberante, dimpotrivă. Faptul că cineva nu crede în existenţa virusurilor nu face ca acestea să nu mai existe şi să nu se manifeste. Chiar dacă oameni vestiţi au crezut că pământul este plat, nu înseamnă că acesta a fost vreodată plat. Dacă toată lumea ar crede într-o minciună nu înseamnă că aceasta devine adevăr. Decizia umanitară a statului de a vaccina copiii gratuit ar trebui să fie privită de habotnicii credincioşi mai degrabă ca o cutumă. Obligativitatea vaccinării este asemănătoare cu deciziile specifice de protecţie a minorilor aflaţi în pericol, sunt îndepărtaţi cei care îi periclitează, chiar părinţi naturali fiind.

Pe de altă parte campaniile de vaccinare au scăzut masiv rata de transmitere a virusurilor. Dacă o persoană ce nu s-a vaccinat este ocolită de boală acest lucru nu se datorează apei sfinţite sau slujbelor ci oamenilor responsabili care, vaccinaţi fiind, au făcut ca boala să nu se mai răspândească. Sau cel puţin să nu se mai răspândească la fel de rapid...

17 decembrie 2009

Vaccinul anti-HPV şi frica

Avem "norocul" să trăim în România acestor vremi. Dacă nu am fi trăit în România ci în Nauru poate că nici nu am fi auzit măcar de existenţa vaccinului antiHPV sau guvernul nu ar fi avut bani să îl cumpere. Dacă am fi trăit acum 300 de ani nici măcar nu am fi auzit de virusuri şi vaccin. Eventual am fi auzit de o metodă pe care o practicau pe atunci românii, respectiv scăldarea (ultuirea, oltuirea sau altuirea) nou-născuţilor în laptele vacilor bolnave de variola bovină ca metodă profilactică împotriva variolei (cu rată de imunizare foarte scăzută, binenţeles).

Dar trăim în România, azi, şi ne confruntăm cu încă o provocare, posibila limitare a nenorocirilor aduse de un cancer, cancerul de col uterin. În clasica prosteală românească o provocare rămâne doar o provocare. Se pare că sperietorii de serviciu, adepţi ai teoriei conspiraţiei, sunt crezuţi şi urmaţi mai ceva decât Isus.

Dacă doriţi informare corectă şi onestă intraţi pe site-ul oficial: http://www.informarehpv.ro/ .

Acum să ne ocupăm de teoria conspiraţiei. Mai întâi câteva cifre vis-a-vis de vaccinul anti-HPV (human papillomavirus). O doză de vaccin costă 350 - 450 RON (~100 euro), depinde de producător. În acest moment sunt doi producători autorizaţi, vor fi şi mai mulţi pe măsură ce tehnologia va fi implementată. Deci, ideea ca cineva să aibă interes să vândă produsul său în regim de monopol dispare.

Totuşi, vaccinul este gratuit pentru adolescente. Cine are interes să îl plătească şi de ce? Ei bine, noi, plătitorii de impozite, prin intermediul statului român. De ce? Pentru că suntem egoişti. Tratamentele pentru bolnavele de cancer de col din România se ridică la aproximativ 70.000.000 euro pe an. Bani mulţi, pe care am putea să îi folosim altfel. Bani plătiţi concernelor farmaceutice pentru medicamente. Aşadar, dacă cineva se opune vaccinării anti-HPV este mai repede mesagerul producătorilor de medicamente, care se văd cu profiturile ameninţate. Ceva de genul hoţul strigă hoţii... Ştim că acest lucru nu este adevărat. Producătorii de medicamente au interesul de a trăi cât mai mulţi dintre noi pentru că numai atunci vor avea cui să vândă medicamentele. Şi ideal ar fi ca cei mai mulţi să fie sănătoşi, cei bolnavi nu prea mai au cum să producă bani pentru a le plăti. Altfel spus morţii şi bolnavii nu ajută industriei farmaceutice. Doar cei sănătoşi.

De ce vaccinul se adresează cu precădere tinerelor care nu şi-au început viaţa sexuală? Pentru că este aproape certă lipsa virusului din corpul lor (virusul se transmite mai ales prin contact sexual), lucru ce duce la o mai bună imunizare. Cine are interes ca tinerele să fie imune? Da! Aţi ghicit... Noi - părinţii, fraţii, prietenii lor. Mai ales prietenii lor. Cele mai frumoase fete nu sunt cele bolnave, sunt cele sănătoase... Şi ei vor să aibă prietene frumoase...

În fiecare an sunt diagnosticate peste 3400 de femei în România. În prezent sunt în tratament 40 000 de femei. Toate cu cancer de col uterin. Nu sunt nişte cifre, nu este doar o statistică. Este vecina de bloc, este soţia lui George, este mama prietenei tale, profesoara de română, naşa de botez, ospătăriţa aceea drăguţă, educatoarea de la grădiniţa lu' ăla micu', fiica doctoriţei lui tata, patroana de la coafor şi sora taximetristului cu care am venit de dimineaţă. Pe unele le cunoşti şi tu, pe altele nu. Multe preferă să nu strige în gura mare că sunt bolnave, este normal. Şi la 2000 dintre ele vom merge la înmormântare... în cel mult un an.

Cu toate astea acţiunile guvernamentale de vaccinare eşuează, părinţii fetelor şi fetele refuză vaccinarea anti-HPV. De ce? De frică... Da, de frică! Frica de necunoscut, în esenţă, alimentată de absurda teorie a conspiraţiei.

Frica este un sentiment parşiv, contagios. Frica este superioară, ca forţă, sentimentului de siguranţă. Când, într-un grup, cuiva îi este frică este foarte posibil şi probabil ca acest sentiment să se transmită şi celorlalţi. Mai ales când cel cuprins de frică este unul dintre cei consideraţi iniţiaţi (formatori sau lideri). De fapt, în interiorul unui grup (care altfel dă sentimentul siguranţei) cei cuprinşi de frică sunt indivizii asociali (care nu pot socializa) sau chiar antisociali. Aceştia sunt primii care se înspăimântă, de cele mai multe ori fără motiv. De exemplu copiii mai mici, aptitudinile lor sociale încă nu sunt formate. Dorm cu lumina aprinsă, întunericul (lipsa de informaţie) declanşând sentimentul fricii. Părinţii ştiu că nu este nimeni în camera lor şi încearcă să îi liniştească. Cu poveşti, nu prin forţă, forţa nu ar face decât să alimenteze frica.

Dar pe fricoşii de pe internet, adepţi ai teoriei conspiraţiei, nu are cine să îi liniştească, nu are cine să îi calmeze. Asociali fiind sunt cuprinşi de spaime dintre cele mai diverse, inclusiv frica de boală, dar pe care o văd deformat. Nimic altceva nu îi face să urle de spaimă decât lipsa de înţelegere a realităţii. Aşa se exacerbează ideea de conspiraţie mondială şi totală, au sentimentul că ceva este împotriva lor. Dar ei nu au făcut nimic, asta înseamnă, în gândirea lor, că ceva-ul este de fapt împotriva tuturor, iar ei sunt doar nişte oameni un pic mai deştepţi, care văd. Şi declară acest lucru, că ei sunt cei ce ştiu (de fapt nu ştiu nimic, sunt doar înspăimântaţi). Din păcate spaimele lor ni se transmit şi nouă. Şi devine din ce în ce mai dificil de a distinge vocile raţionale... mai ales pe internet, unde nu poţi privi în ochi pe cel ce transmite informaţia, ca să îţi dai cât de cât seama dacă nu cumva e plecat de acasă...

Frica declanşează acţiunea. În mod normal frica de boală ar trebui să ne conducă în a accepta vaccinarea, şi nu invers. Aceea este o frică conştientizată, în care raţiunea intervine. Dar boala este undeva departe. Şi poate nu vom fi chiar noi cei bolnavi. O speranţă iluzorie, dacă întrebi pe cineva care suferă de cancer de col uterin. Mult mai mare este frica imediată, de înţepătură de exemplu. Sau de reacţiile adverse (care de fapt nici nu sunt cine ştie ce). Sau de posibila infectare (informaţie falsă, de la cap la coadă). Sau de... orice... Aceasta este frica iraţională...
Şi atunci apare cealaltă reacţie, pe care o au animalele prinse de farurile maşinii în mijlocul drumului: înţepenesc. Dar timpul trece, fetele noastre se vor îndrăgosti, vor iubi şi vor face sex, pentru că nu au fost vaccinate vor fi purtătoare de human papillomavirus şi cu toate astea sperăm că vor fi printre cele ce vor scăpa de cancerul de col...

Acum priveşte-te în oglindă şi roagă-te ca fiica ta să nu fie printre cele... care nu au scăpat.

Datele statistice au fost obţinute de aici: http://www.ms.ro/fisiere/comunicate_presa/1841_106_prezentare%20conferinta%20presa_11%20noiembrie%20(2).ppt
Cum văd fetele noastre cancerul: http://www.coolgirl.ro/forum/viewtopic.php?t=5658&postdays=0&postorder=asc&start=0

11 decembrie 2009

Anonimatul şi internetul

Senzaţia de teamă este necesară supravieţuirii. Ea ne face să luăm deciziile corecte. În cazul în care această senzaţie nu există riscul de a lua decizii greşite este major şi ne poate ameninţa chiar existenţa. Această senzaţie nu este plăcută, dimpotrivă. Avem tot interesul de a o ocoli sau de a o contracara. Acesta este unul din motivele pentru care omul, ca animal, este social. În interiorul masei de oameni, asemănători cu el, se simte apărat. Mai ales datorită anonimatului pe care are senzaţia că l-a primit în interiorul masei. Acolo poate fi el însuşi, fiind totodată la fel cu ceilalţi. Aceasta este moneda de schimb, să nu ieşi din rând.

A fi la fel cu ceilalţi, de fapt, este plata pentru a fi în interiorul masei. În mijlocul turmei senzaţia că nu poate fi identificat de către prădător e maximă. Tot acolo este libertatea de a acţiona împotriva victimei: multitudinea agresorilor identici face victima incapabilă în a-i identifica. Justificarea acţiunilor este simplă în anonimat, nimeni nu ştie dacă şi tu eşti cel ce a acţionat, sau doar ceilalţi. Nici măcar tu nu mai eşti sigur dacă decizia îţi aparţine, sau masa, în ansamblul său, ţi-a impus-o. Oricum, riscul de a nu fi anonim este major, poţi deveni din agresor victimă îndată ce masa te identifică ca fiind astfel.

Nevoia de anonimat este ilustrată cel mai bine în internet. Internetul poate fi privit ca o masă, din punct de vedere al relaţionismului social. Suntem mulţi, la fel de anonimi, cuplaţi şi în acţiune.
Dar masa are şi un dezavantaj, indivizii sunt nevoiţi să se înghesuie, să se atingă, lucru periculos dacă cel de lângă tine nu corespunde ideii pe care ţi-ai făcut-o despre el. Acest dezavantaj dispare în cadrul internetului. Senzaţia fizică a atingerii, stresantă, este inexistentă. Lucru care ne dă aripi, ne dă posibilitatea să fim ceea ce vrem să fim fără efortul de a fi atenţi la cei de lângă noi. Suntem doar noi cu noi înşine, liberi de constrângeri. Plus libertatea de a accesa oricând această masă. Şi la fel de uşor de a ieşi din ea.

Această libertate este prost înţeleasă, din două motive: unul moral şi celălalt tehnic.

Mai întâi cel tehnic. Nu suntem anonimi. Nu putem fi anonimi. Pentru a avea acces la reţea trebuie să ne identificăm şi să vorbim pe aceeaşi limbă cu proxima conexiune: calculatorsuperiordinreţea. Protocolul de bază pentru acces (TCP IP de exemplu) sună cam aşa, în limbaj uman:
- Bună, calculatorsuperiordinreţea, mă numesc calculatorprofudereligie.
- Bună, calculatorprofudereligie, te-am văzut şi recunoscut.
- Îmi dai voie să accesez prin tine celelalte calculatoaredinreţea?
- Da, ai acest drept şi îţi dau voie – sau – Nu, nu ai acest drept şi nu îţi dau voie.
Dacă este da, discuţia continuă în genul:
- Arată-mi calea pentru a ajunge la calculatorulgoogle.
Moment în care calculatorsuperiordinreţea întreabă calculatorprincipalromania unde este calculatorgoogle, deoarece calculatorprofudereligie vrea să ajungă la el.

Dar senzaţia de anonimat este persistentă, deoarece puţini dintre utilizatori au capacitatea şi informaţiile necesare de a înţelege acest fenomen, necesitatea identificării în momentul în care accesezi reţeaua. Ar trebui, din acest punct de vedere, să scrie pe orice calculator: aici nu există anonimat, totul este identificat şi notat, este singura modalitate ca reţeaua să funcţioneze!

Anonimatul din reţea generează în noi sentimentul puterii, dar al unei false puteri. Accesul la diferite resurse ne apare ca de la sine înţeles. Capacitatea de a fura informaţie fără nici cea mai mică remuşcare, posibilitatea de a viola virtual, de a jigni sau de a păcătui sub orice formă ne defineşte, noi nu mai suntem noi, ci nişte anonimi. Acum de fapt ne arătăm după cum suntem. Aici, în mediul virtual, morala dispare, pare că nu mai este nevoie de ea. În realitate suntem morali pentru că trebuie să fim, fie datorită unei înţelegeri profunde a vieţii sociale, fie prin impunerea unui cod moral prin religii sau legi (adică suntem morali de frică). Ca anonim pe internet frica dispare.

În acest moment dezvoltarea exponenţială a internetului face imposibilă verificarea şi analiza tuturor accesărilor. Ar fi şi absurd. Dar urme ale trecerii noastre există şi dacă ar fi necesar şi eficient pentru cineva să ne găsească, ne va găsi cu siguranţă. Încercări de a controla tipul şi calitatea informaţiei au fost şi vor fi. Sunt necesare. De exemplu urmărirea şi distrugerea site-urilor cu pornografie infantilă. Sau cele ce prezintă crime sau acte teroriste. Există programe ce controlează accesul persoanelor minore. Sunt fel de fel de analizoare de trafic, de preferinţe, de reflexe chiar (internetul este şi o formă de a câştiga bani, totuşi). Ei bine, împotriva acţiunilor de control luptă chiar cei ce proclamă morala, adepţi ai teoriilor conspiraţiei, de sorginte religioasă îndeosebi, invocând dreptul la libertate. Pentru că aceste teorii se nasc mai ales din teamă, într-o zonă de necunoscut pentru ei... Şi teama ca cineva să afle ce, când, cum, unde şi mai ales de ce o anumită informaţie a fost accesată de ei (de ce oare?). În concluzie, nu este corect să fii anonim, denotă lipsă de responsabilitate şi lipsă de cunoştinţe.

Drogul iluzoriei libertăţi virtuale poate fi benefic şi totodată periculos. Accesul la informaţie şi capacitatea de a transmite informaţia este totuşi cel mai mare câştig, probabil de la stăpânirea focului încoace. Iar internetul este ceea ce în mituri se numea călătoria cu viteza gândului. Din păcate creierul nostru a rămas un pic în urmă. Suntem nevoiţi, la afuxul de informaţie, să facem o selecţie, altfel am deveni un fel de autişti informaţional. Nu am fi în stare să distingem realitatea. Şi pentru această realitate virtuală nu suntem pregătiţi. Sunt mult prea multe gunoaie informaţionale pentru a o distinge. Din păcate, pentru marea masă de internauţi, spectaculosul, hilarul, ciudatul şi grotescul sunt grila de măsurare a calităţii informaţiei. Sunt optimist, grila se poate schimba... şi, oricum, vom fi din ce in ce mai deştepţi şi raţionali... să facem un efort...

6 decembrie 2009

Creaţionism versus evoluţionism

Voi justifica de ce acesta trebuie să fie titlul, şi nu „evoluţionism versus creaţionism”.
Creaţionismul nu este o teorie ştiinţifică. Este cel mult o convingere ce apelează la principiul creatorului pentru a da un motiv şi o justificare pentru existenţa universului, a vieţii şi mai ales a omului. Din acest motiv creaţionismul este eminamente religios, fiind din start susţinut de religii.
Toate religiile (politeiste sau monoteiste) pleacă de la acelaşi principiu: actul creaţiei. Miturile creaţiei sunt diverse şi dacă ar fi să le analizăm, cu certitudine niciunul nu aduce argumente verificabile în favoarea sa. Există tot atâtea dovezi pentru realitatea jetului de lapte din sânii Herei ce a creat Calea Lactee ca şi pentru săptămâna genezei biblice. Deşi provin din două sisteme religioase diferite au un lucru în comun: pretenţia de adevăr. Acest adevăr trebuie să fie absolut şi de nediscutat pentru aderenţi, altfel breşa obţinută pune sub semnul întrebării credinţa în respectivul ansamblu divin. Este prima cărămidă, este fundaţia acelei religii. Din acest motiv orice opinie diferită sau care intră în contradicţie cu acest principiu - puterea creatoare a divinităţii - trebuie să fie blamată şi îndepărtată. În acest sens adepţii creaţionismului sunt cei ce atacă. Şi nu invers.

Un exemplu de protejare a principiilor religioase de bază este atacul dus de Biserica Catolică împotriva celor ce susţineau argumentat ştiinţific faptul că Pământul nu este în centrul universului (principiile geocentrice sunt proclamate de majoritatea religiilor). Până la urmă evidenţele sunt de netăgăduit, Pământul nu este în centrul universului, iar Biserica Catolică şi-a cerut scuze pentru abuzurile făcute.

Evoluţia este considerată şi mai periculoasă din acest punct de vedere. În cazul în care omul nu este parte a divinului ci este devenit, evoluat şi nu creat, înseamnă că ceea ce a creat divinitatea nu a fost perfect (lucru ce duce la ideea că divinitatea nu este perfectă) sau nu a creat nimic. Sau, fiind în evoluţie, respectiv perfectibil, apare posibilitatea teoretică ca specia umană să egaleze sau să depăşească divinul (cel puţin imaginea noastră despre el), ceea ce este inacceptabil ca acest lucru să se întâmple pe alte căi decât cele religioase.

Evoluţionismul este o teorie ştiinţifică. Teoria ştiinţifică are un dezavantaj dintr-un anumit punct de vedere: falsa relativitate a adevărului său. O teorie ştiinţifică este teoretic viabilă până în momentul în care este demonstrată invaliditatea sa prin validarea altei teorii ştiinţifice care îi va lua locul. Deoarece teoriile ştiinţifice sunt din ce în ce mai greu de cuprins şi înţeles (datorită volumului de informaţie din ce în ce mai mare şi mai specializat), oamenii tind să se complacă în situaţia de a accepta necondiţionat ideile cu valoare de adevăr pe care le primesc, indiferent dacă sunt idei ştiinţifice sau de altă natură (chiar şi neverificabile). Singura cerinţă este ca ele să se potrivească unui sistem pe care persoana în cauză îl are deja asumat şi care este de cele mai multe ori bazat pe creaţie.
Din acest punct de vedere teoria evoluţiei este văduvită de două ori, o dată pentru că este supusă relativităţii adevărului său şi încă o dată deoarece contravine chiar principiului de bază al principalelor religii larg acceptate în prezent.

O lacună în teoria evoluţiei invocată de creaţionişti este procesul apariţiei vieţii. Şi nu este singura zonă fără explicaţie satisfăcătoare. Ca în orice teorie ştiinţifică limitările datorate nivelului cunoaşterii ştiinţifice sunt asumate şi proclamate. Un om de ştiinţă adevărat care nu are un răspuns declară chiar asta: „La această întrebare nu ştiu să răspund acum”. Eventual poate emite o supoziţie. În această falie intervine credinţa şi religia, care are un răspuns neverificabil, dar cu pretenţie de adevăr absolut. Şi pentru că teoria evoluţionistă nu se bazează pe creaţie este atacată în ansamblul său. Inclusiv în punctele ce au demonstraţie ştiinţifică şi sunt acceptate de majoritatea oamenilor de ştiinţă.

Unul dintre atacurile moderne dintre cele mai răsunătoare este „procesul maimuţei” desfăşurat în Tennessee - SUA, care a avut loc în urma adoptării unei legi ce interzicea predarea în şcolile publice a teoriilor (ştiinţifice) ce contraziceau Biblia, teoria în cauză fiind chiar evoluţionismul.
Ce este interesant şi oarecum contra ideii de bază a prezentului eseu este fenomenul de acaparare a evoluţionismului de către sistemele dictatoriale: rasiste, naziste sau comuniste. Dar aceste sisteme au reinterpretat considerentele evoluţiei din diferite motive, pervertind informaţiile ştiinţifice. Din dorinţa de a deţine controlul şi puterea absolută au folosit ca bază ideologică şi evoluţionismul, punând accentul pe diferite aspecte evolutive umane. Rasismul şi naţional-socialismul proclamă diferenţele rasiale ca fiind unele „bune” şi altele „rele” în mod arbitrar şi imoral. Dar acest principiu are o bază religioasă în fapt, care susţine că omul, fiind creaţia divinităţii după chipul şi asemănarea sa, este superior celorlalte vieţuitoare (rasa superioară fiind alegerea divină). Comunismul vine cu pretenţia de evoluţie liniară a omului şi de transformare a sa în omul nou, evoluat şi ateu (teiştii fiind consideraţi involuaţi). Metoda este de sorginte religioasă, satanizarea celor ce nu sunt „dreptcredincioşi”. Astfel evoluţionismul a ajuns să fie înfierat pe nedrept, cu toate că are certe valenţe de adevăr ştiinţific.

Ceea ce se întâmplă în România acestor ani de după revoluţie este un periculos efect de pendul. Comunismul a tras atât de mult de evoluţionism pentru justificarea ideologiei sale încât acum asistăm la execuţia publică a unei teorii ştiinţifice şi a înfierării susţinătorilor ei. În pofida recomandărilor Consiliului Europei şi a protestelor diferitelor organizaţii neguvernamentale, noua generaţie este văduvită de cunoaşterea ştiinţifică: teoria evoluţiei speciilor s-a scos din programa de biologie. Dinamica genetică, speciaţia, adaptarea la mediu, co-evoluţia, selecţia naturală sau sexuală au devenit nişte termeni inexistenţi pentru majoritatea elevilor români. Mai mult de atât, creaţionismul este predat la şcoală timp de 12 ani în cadrul orelor de religie şi nu numai. Au apărut până şi manuale de pseudo-biologie ce proclamă, în numele manualelor alternative, creaţionismul ca teorie ştiinţifică.

Concluzia: creaţionismul este contra evoluţionismului şi nu invers.
Evoluţia este un fapt, indiferent dacă acceptăm ideea sau nu. Poate încă nu cunoaştem toate detaliile, dar le vom afla, chiar dacă asta presupune efort…

28 noiembrie 2009

Numerologie

Numerologia este un sistem care consideră că există o relaţie divină sau esoterică între numere şi realitate. Sentimentul ceva-ului de dincolo de numere este pregnant la fiinţele umane, raţionale fiind. Asta pentru că două mari entităţi sunt conştientizate de gândirea umană: existenţa unităţii cu capacitatea ei de multiplicare şi nonexistenţa acesteia, nimicul. Să ne apucăm de calcule, pentru a nu devia de la subiect...

În toate culturile umane numerele, aritmetica şi calculul matematic au interesat şi impresionat. De fapt civilizaţia umană actuală este imposibil de conceput fără acestea. Dar sunt totuşi nişte convenţii. Să exemplificăm: numărul "treisprezece" - simbol al ghinionului (l-am scris astfel pentru a sublinia identitatea convenţională a numerelor şi cifrelor).
13 = XIII = 1101 = ab
Aceste formule nu sunt altceva decât numărul "treisprezece" scris în diferite forme.
Prima este cu ajutorul cifrelor arabe (indiene de fapt, arabii doar le-au transmis europenilor) în clasica bază 10.
A doua formă este, aţi ghicit, cu ajutorul cifrelor romane (interesant, ei nu aveau un semn corespunzător pentru 0, pentru nimic).
Cea de-a treia formă este scrisă în baza 2, specifică sistemelor de calcul informatic, şi ar fi putut fi scrisă şi altfel: semnal semnal nonsemnal semnal.
Ultima variantă este în baza 11 de calcul, în care am convenit cu de la mine putere literele alfabetului ca fiind simboluri pentru numerele de la unu la zece, * fiind pentru zero (nimic). În acest caz 0=*, 1=a, 2=b ... 10=j, 11=a* (trecerea peste ordin), 12=aa, 13=ab, 14=ac ... următoarea trecere peste ordin fiind la numărul 22=b*, 23=ba etc.

Acum să încercăm să realizăm ceva calcule cu aceste numere, în bazele definite sau cu forma convenită. Ne este aproape imposibil. Creierele noastre deja sunt setate şi au trasee adânci pentru a prelucra informaţii numerice în baza 10, utilizată de peste 2000 de ani şi pe care o învăţăm din fragedă pruncie (ce bucurie pe părinţi când puiul lor ştie să numere până la zece - deşi atunci o face automat, ca pe o poezie, nu execută o numărătoare conştientă).

La fel pentru numerologul ce i se dă formula "ab" sau chiar "semnal semnal nonsemnal semnal" şi îi cerem să definescă anumite caracteristici specifice numărului respectiv. Nu va reuşi acest lucru, pentru că sistemul de referinţă este altul. În concluzie, nu numai numărul în sine îl raţionăm, ci şi forma sa, convenţionalitatea sa.

Dar să mai facem un exerciţiu: 1 şi 2. Diferenţele sunt clare: 2 este dublul lui 1. Simţim acest lucru. Dar despre 98985886658975587858554535203468 şi 49492943329487793929277267601734 ce putem spune? La prima vedere mai nimic... Ei bine, da, raportul este acelaşi. Cel de-al doilea este jumătatea primului. Ce putem deduce de aici? Că avem o limitare de conceptualizare, că dintr-o privire putem simţi doar până la anumite valori, că ne desfăşurăm activitatea între anumite măsuri. Măsuri ce diferă de la persoană la persoană, de la cultură la cultură, de la sistem de calcul la sistem de calcul.

Numerologia îşi arogă dreptul de a interpreta acele măsuri. Dar în mod arbitrar, fără să ţină seama de diferenţe, ignorând sistemele de referinţă. Din acest motiv sensul pe care îl dă simbolurilor numerologice este contestabil. Astfel numerologia europeană modernă diferă fundamental ca rezultat de cea antică sau de cea chineză.

O altă explicaţie este tendinţa naturală a psihicului uman de a căuta şi de a stabili anumite pattern-uri, anumite modele repetitive, unul dintre ele fiind chiar sistemul de calcul matematic. Aceste tendinţe au făcut de fapt să se stabilească ca bază de calcul pentru matematică un model din 10 cifre ce definesc aritmetica actuală. Acestea zece pot fi uşor conceptualizate, dar nevoia de repetetivitate a lor poate creea la un moment dat sentimentul coincidenţei, impresia, de exemplu, că numerele 1000000000000000000000000000 şi 100000000000000000000000000 sunt asemănătoare sau identice, deşi unul este mai mic decât celălalt de 10 ori.

Nevoia de sistematizare şi de previziune specifică omului oferă pseudoştiinţei numită numerologie o anumită aură de concret şi elitism tocmai datorită tipului de simboluri utilizate, numere şi cifre. Iniţierea în numerologie foloseşte două mari căi. Una, cea mai "grea" şi aproape "ştiinţifică" este cea a căutării, calculării şi interpretării coincidenţelor numerice cu orice preţ. La un moment dat, prin calcule aritmetice (sau pseudoaritmetice) se poate ajunge la anumite concluzii. Dar sunt doar nişte coincidenţe, procesul în sine chiar asta căutând, coincidenţa. O altă cale este cea divină, în care revelaţia şi tradiţiile se împletesc. Simbolistica numerelor şi a cifrelor este folosită ca punct de reper şi transpunere a interpretărilor care aparţin de fapt divinităţii, factorul uman fiind doar un transmiţător. Astfel se naşte o teoretizare arbitrară a numărului ca exponent al destinului uman, cauză şi efect al definirii noastre. Intervenţia pretins divină transformă numerele în numere bune şi numere rele, fie datorită unor tradiţii (3 este număr bun pentru că reprezintă Sfânta Treime iar 666 este numărul diavolului), fie interpretării unor evenimente care au marcat istoria.

Mai bine rezolvăm din când în când câte o problemă de matematică. Deşi asta presupune efort...

Apropo - mai ştie careva cum se calculează radical din 9287236,5671? Aşa, fără calculator, cu pixul, pe o coală albă de hârtie...

18 noiembrie 2009

Mama, învăţătorul şi vedeta

Primul contact pe care fiinţa umană îl ia cu societatea se face mai mult pe cale tactilă, cu gura, prin supt. Instinctul de supravieţuire cladeşte în corpul matern un aparat de înghiţit care are un singur scop, îngurgitarea. Dacă acest lucru reuşeşte, fiinţa trăieşte, are putere...
Astfel fenomenul de a duce la gură, de a muşca, de a mesteca şi de a înghiţi, adică de a îngloba, devine actul cel mai apropiat de esenţa a ceea ce este puterea. Ce ajunge în gură este verificat, învins, de cele mai multe ori mort sau va fi mort, şi cu siguranţă va fi înglobat.

Bebeluşul nu este totuşi un exponent al puterii decât în măsura în care primeşte lucrul pe care îl doreşte, singur nu îl poate lua. Mama este de fapt fiinţa ce exercită puterea, ea are drept de viaţă şi de moarte asupra plodului. Binenţeles că îl va hrăni şi va avea grjă de el, toate condiţiile (biologice, religioase, morale, sociale, legale etc) îi impun acest lucru, dar în esenţă ea deţine controlul. De altfel copilul este doar un lucru ce a ieşit din ea. Şi ceea ce iese din noi nu prea are preţ. De exemplu excreţiile. Încercăm să le îndepărtăm, chiar să ne dezicem de ele...

În momentul în care Mama îşi hrăneşte copilul cu propriul său corp, când copilul îşi înglobează Mama, abia în acel moment îi dă de fapt viaţă. Până atunci acesta era doar o excreţie, dar din acel moment devine viaţă. Puterea transmisă de la mamă la copil, la început prin simplul act al alăptării, duce şi la responsabilizare. Deja copilul este recunoscut, este identificat, şi reprezintă chiar pe cea care i-a dat viaţă, pe Mamă. Această răspundere imensă transformă Mama în cel mai mare apărător al bebeluşului. Şi prin asta devine divină. Copilul crede necondiţionat ceea ce Mama îi transmite. Mama a devenit Divinitate.

Binenţeles că sunt şi alte fiinţe mult mai puternice decât Mama pe lume. Mama simte lipsa de competenţă, şi delegă pe altcineva să îi ţină locul, de obicei pe Învăţător. Viaţa pe care ea a format-o trebuie să fie cea mai puternică din univers, este imperios necesar să înglobeze tot ce poate fi înglobat pentru a deţine puterea şi mai ales să cunoască calea de a obţine şi mai multă putere. "Trebuie să îl asculţi pe Învăţător, că el ştie" spune Mama, şi prin aceasta delegă şi puterea pe care o avea asupra copilului. Acum Învăţătorul are drept de viaţă şi de moarte. Faţă de Mamă, Învăţătorul nu este o entitate foarte clar definită, dar este concretă - şcoala, comunitatea religioasă, partidul politic, grupul de prieteni etc. Contactul cu Învăţătorul este concret, deşi materialul înglobat este mai rarefiat, informaţional.

Cu Vedeta însă lucrurile se schimbă. Decizia de a i se supune aparţine individului (copilului). Divinul Vedetei se manifestă fără ca aceasta să fie prezentă, de fapt nici nu trebuie să existe în realitate. Pentru a-şi manifesta puterea, este de ajuns ca individul să i-o recunoască. Vedeta este imaterială, esoterică, este putere în stare pură. Vedeta este divinitatea în esenţă. Pentru că întregul sistem format de Mamă şi Învăţător a pregătit individul pentru exercitarea puterii l-a pregătit şi pentru a se lăsa la mila Vedetei. Dorinţa de a îngloba Vedeta este majoră şi nimic nu trebuie să îi stea în cale. De altfel putem defini Vedeta ca esenţa culturii umane, înglobatoare şi înglobată.

Trebuie să nu uităm că definiţiile pe care le-am sugerat aici sunt relative, Mama, Învăţătorul şi Vedeta fiind doar nişte denumiri generice.

12 noiembrie 2009

Simbolul

Baza oricărei religii este simbolul. Nici o religie nu poate exista fără simboluri. De altfel nici umanitatea nu poate fi definită fără simboluri.

Simbolurile sunt cele mai mici cărămizi culturale, pe care orice om trebuie să le asimileze pentru a fi definit ca om. Ele pot fi generate, transmise, modificate sau multiplicate, asimilate, respinse, înglobate, fixate sau venerate. Toate acţiunile noastre, conştiinţa chiar, se leagă indestructibil de capacitatea de a înţelege şi de a motiva existenţa simbolurilor.

Simbolurile sunt definite de majoritatea dicţionarelor ca fiind nişte semne. Aşadar au câteva atribute specifice: sunt creeate de cineva, sunt practice (universale), sunt acceptate de comunitate ca termen de raportare, sunt purtătoare de valoare şi sens. Unul dintre cele mai utilizate sisteme de simboluri este limbajul verbal. Cuvintele sunt printre cele mai purificate simboluri. Ele pot reprezenta concepte care la rândul lor sunt cotate ca simboluri. Totuşi simbolurile au o viaţă a lor, sunt dinamice. În funcţie de paradigme şi de mediul social acestea suferă transformări, primesc noi sensuri, apar alte simboluri.

Religia este unul din sistemele de control al simbolurilor. Pentru că dacă simbolurile există şi nu sunt controlate şi aranjate într-o schemă orice intenţie de transmitere a informaţiei este sortită eşecului. Dar controlul pe care îl fac religiile este un control de forţă, aproape unilateral. Religia delimitează calitatea simbolurilor, le blamează pe cele rele şi le venerează pe cele bune. Nu numai că interzice anumite lucruri, dar interzice şi simbolistica lor. Această tendinţă de a pune într-o zonă tabu anumite simboluri se manifestă şi în zona laică, profană, a anumitor societăţi: afişarea şi promovarea simbolurilor nazismului (deşi svastica este un simbol religios la bază), simbolurile ce au conotaţie sexuală în mediul infantil, simbolurile rasiste sau segregaţioniste etc.

În cadrul religiilor această operaţiune devine o lege, manevrarea simbolurilor fiind chiar Legea. Pentru un control total este interzis în unele cazuri chiar posibilitatea de a conveni un simbol (de exemplu în islam reprezentarea grafică a lui Muhammad este interzisă, tocmai pentru a nu reinterpreta eventualele reprezentări). Singura interpretare acceptată a simbolurilor devine cea impusă prin legea religioasă (de către preoţi, imami, vraci sau pastori), obligând prin aceasta la o viziune strictă asupra informaţiilor despre existenţă. Orice altă interpretare, orice altă valorificare a simbolurilor este cu desăvârşire interzisă, cel vinovat fiind considerat eretic.

Deşi sistemele simbolice trebuie să fie acceptate de colectivitate pentru a putea fi manevrate logic, în cadrul religiilor sensul şi valoarea acestora este stabilit artificial şi arbitrar. Conducătorii religioşi impun prin forţă aceste sisteme în momentul în care au destulă putere pentru aceasta. Au apărut sau au fost impuse simboluri ce trebuie nu numai respectate, ci chiar venerate, deoarece consilii religioase sau reuniuni ale iniţiaţilor au stabilit acest lucru, doar din dorinţa şi nevoia de a se delimita de o altă religie. Astfel au dispărut cărţi sfinte ce nu conveneau potentaţilor religioşi, informaţii valoroase cultural sau ştiinţific au fost distruse sau ascunse pentru că nu se potriveau sistemelor emanate de conducătorii religioşi.

Să sperăm că aceste lucruri nu se vor mai întâmpla, că vom fi din ce în ce mai raţionali. Deşi asta presupune efort...

6 noiembrie 2009

Diavolul, parte a divinităţii?

În majoritatea religiilor divinitatea are o formă, dacă nu fizică, cel puţin sentimentală sau de logică. Divinitatea este definită, este singura variantă în care informaţiile despre ea se pot transmite mai departe, fie copiilor, fie potenţialilor convertiţi. Pentru a vorbi despre ea, pentru a o prezenta, divinitatea trebuie să poarte un nume, să aibă un sens. Pentru că pentru om, în nemăsurata sa lipsă de modestie, fiinţa umană reprezintă, tipologic vorbind, fiinţa supremă, divinitatea sa are aptitudini şi caracteristici umane. Ea poartă un nume, de cele mai multe ori identic cu al unor oameni, sau cel puţin sună ca şi cum ar fi uman. Ce ar însemna ca cineva să îşi numească divinitatea hu45/8d7hk>dfb"vg7? Divinitatea trebuie scrisă, dacă este momentul, cu majusculă, pentru că este o persoană, o individualitate (sau mai multe, în cazul religiilor politeiste). Divinitatea are sentimente, are voinţă, este conştientă, ştie ce face şi are un scop. Ea nu este statică, are viaţă. Altfel spus divinitatea este umană. Este de altfel singura imagine pe care omul o poate înţelege şi accepta.

Dar divinitatea acţionează, cel puţin pentru şi spre credincios. Deşi acesta nu poate şti sensul în care acţionează divinitatea bănuieşte că este bun. Ar fi absurd să iubească şi să preţuiască pe cineva care îi doreşte moartea, deşi divinul este în esenţă stăpânul suprem, care împarte chiar moarte... Pe de altă parte, omul este supus necazurilor, are ghinion şi se accidentează, se îmbolnăveşte şi într-un final moare. Necazurile lui nu pot fi puse în cârca divinităţii, greşeala este a omului. Dar nu şi-o asumă în mod cinstit, recunoscând că nu are destule cunoştinţe pentru a supravieţui, ci o pune tot în sarcina divinului, de data asta cu sens invers.

Omul creează diavolul, care are toate atributele divinităţii, întoarse pe dos. Adevărata moarte îi aparţine lui Satan, sau mai rău, o viaţă veşnică în chinurile iadului. Scopul divinului negativ este chiar distrugerea umanului. Din acest motiv Nichipercea este numit de fapt Cel fară Nume. Pentru că numai umanul are acest drept, să poarte un nume. Imaginea sa este cât se poate de inumană. Faţă de moşul placut şi simpatic cum este imaginat dumnezeul cel bun în iconografia creştină, divinul cel rău are o înfăţişare cât se poate de animalică, corp de ţap, coarne, păr, chip mânios şi privire libidinoasă (cateva lămuriri privitoare la sexualitatea exacerbată a divolului aici). Lumina sfântului duh este în contradicţie cu întunericul iadului. Şi casele lor se află la antipozi...

Dar nu numai atât, diavolul adună în el tot ceea ce ar putea periclita condiţia religiei acceptate, mai exact celelalte religii. Pentru un creştin, musulmanii - mai ales acum, în momente încărcate de terorism - sunt reprezentanţi ai diavolului sau acaparaţi de el. Pentru musulmani orice este în afara credinţei lor este diavolesc şi murdar. Chiar şi între creştini se fac distincţii privind interpretarea diferitelor informaţii şi pun ereziile în sarcina dracilor. Cele mai diavoleşti activităţi sunt cele necunoscute, ascunse, neştiute. Dacă aceste activităţi sunt executate şi de oameni care nu pun mare preţ pe divinitate, deja pericolul pentru credincios este şi mai mare. De fapt Diavolul este neştiinţa. Pentru că divinitatea i-a comunicat singurul adevăr, orice altă informaţie cu pretenţie de adevăr este periculoasă, de necrezut şi diavolească.

O formă extremă de credinţă, care arată de fapt chiar simbioza divinului cel bun cu divinul cel rău este satanismul. Faţă de credinţele pozitiv morale, satanismul proslăveşte divinitatea neumană, pe Satan. Intreaga lume este întoarsă cu fundul în sus. Pedeapsa, moartea ca pedeapsă supremă, este considerată răsplata maximă. Credinţa atinge în acest caz limite patologice ce contrazic chiar existenţa, lipsa moralităţii atinge paroxismul. Dar Satana fără Dumnezeu nu poate exista, nu are formă, nu are logică, nu are sens.

Fiţi inteligenţi şi raţionali! Faceţi un efort...

4 noiembrie 2009

Sexualitate şi înmulţire

Homo sapiens este o fiinţă plină de sexualitate, cu o programare genetică heterosexuală, bazată pe sexul feminin ca mijloc de replicare şi întreţinere a progeniturilor şi pe cel masculin ca vector de transmitere a diversităţii genetice. Dar asta este specific tuturor mamiferelor, şi nu numai. Prin ce ne deosebim cu adevărat? Prin capacitatea de a utiliza sexul în mod conştient. Acest mijloc îl avem doar noi, oamenii. Toate celelalte animale, mamifere, chiar primate, folosesc instinctul sexual, nicidecum conştiinţa despre sex. Faptul că a ajuns să conştientizeze sexualitatea sa creează noi oportunităţi pentru om. Poate folosi sexul în mod conştient pentru un lucru pe care îl avea ca ţintă incoştient, înmulţirea.

Înmulţirea este de fapt ţinta supremă. Încă din momentele devenirii sale ca fiinţă socială, omul a avut ca ţel să se înmulţească. Chiar necesitatea înmulţirii l-a facut să caute şi să elaboreze, instinctual, apoi conştient, formele sociale ce creeau un plus de siguranţă pentru înmulţire. Despre înmulţire nu trebuie să ne gândim doar sexual, ci dimpotrivă. În momentul în care trebuie să aleagă între propria supravieţuire şi supravieţuirea urmaşilor omul poate decide să supravieţuiască el, ca individ, în detrimentul progeniturilor din momentul respectiv, fie în speranţa unor viitori copii, fie pentru a asigura înmulţirea sa nu ca urmaşi genetici, ci informaţionali. Ca cei ca el să fie cât de mulţi şi în jurul său. Şi aceste decizii, reţineţi, omul le ia în mod conştient.

Una dintre supoziţiile apariţiei religiei se referă tocmai la acestă necesitate a înmulţirii. Ideal era ca sexual înmulţirea să aibă loc. De fapt în acea vreme era singura soluţie. Un alt clan sau trib era la o distanţă respectabilă, atât geografică cât şi socială. Din acest motiv religiile arhaice considerau sexualitatea pilonul de bază în definirea şi dezvoltarea lor. Aceasta este explicaţia mitului mamei universale, venerând pântecul matern, sau transformarea falusului în totem. Nevoia de înmulţire impunea clanului o anumită conduită sexuală care cu timpul s-a definit în paradigme sociale impuse prin intermediul religiei. În acel moment sexul era absolut necesar, cât de mult cu putinţă, astfel încât să existe maximum de şanse ca înmulţirea să aibă loc. Femeia care era stearpă era decăzută din drepturi, cea cu burta mare şi cu sânii plini era venerată. Bărbatul cel mai viril, cel care avea capacitatea de a fecunda cele mei multe femei, era rege sau vraci.

Pe măsură ce dezvoltarea socială oferă o mai mare siguranţă pentru înmulţire, încurajată fiind, sexualitatea exacerbează. Divinul din sex se transformă într-un divin orgiastic. Nu mai este necesară o valorificare a sa prin religie pentru scopul iniţial. Mai mult, pericolul ca şi ceilalţi, necredincioşii, să se înmulţească forţează religiile să găsească soluţii de procreere şi înmulţire doar pentru proprii aderenţi. Astfel apar regulile religioase specifice reglementării vieţii sexuale, normele de înmulţire, religia ca morală sexuală.

Cea mai drastică formă de control sexual îl găsim la religiile actuale, mai ales la cele de sorginte ebraico-creştino-musulmană. Plăcerea, naturală de altfel, a relaţiilor sexuale, mai ales a coitului (actului sexual) este blamată. Singurul scop pentru relaţia bărbat-femeie este configurarea unei familii verificată religios, care oferă certitudinea păstrării religiei şi a înmulţirii ei prin noi aderenţi, copiii. Orice altă opinie sau faptă este blamată sau pedepsită. Vestalele s-au transformat în curve. Din înaltul divinităţii sexul a fost coborât în iad. Păcat...

28 octombrie 2009

Politica religiei şi religia politicii

Ca fiinţe sociale oamenii au două mari forţe cărora li se supun. Una este cea de respingere, frica de fiinţa necunoscută de lângă, teama de atingere, spaima de identificare. Cealaltă este cea de atracţie, nevoia de comunicare şi de recunoaştere (de preţuire), necesitatea adunării tocmai pentru a nu fi identificat în cadrul turmei care te înconjoară. Aceste forţe creează în mentalul fiecăruia o anumită stare de spirit, care, în funcţie de ceilalţi factori biologici şi sociali, ne forţează să căutăm acel sistem social în care să putem supravieţui. Aşa se nasc structurile politico-religioase. Le spun politico-religioase pentru că la începuturi oamenii nu făceau (nici nu aveau de ce) diferenţa între politică şi religie. Altfel spus, divinul nici nu era separat de concretul existenţei cotidiene. Aşa încât putem fi siguri că religia şi politica s-au născut împreună.

Pe de altă parte a considera că politicul a creat religia pentru a avea capacitatea de control, sau că sistemul religios a fost propice pentru apariţia liderilor politici este oarecum incorect. De fapt sistemele au profitat unul de celălalt pentru a se dezvolta. Pentru că dacă un lider politic ar fi dorit să impună o viziune religioasă neacceptabilă de majoritate, aceasta s-ar fi întors împotriva sa. Pe de altă parte mentalul, atât cel personal cât şi cel colectiv, era gata pregătit pentru a accepta şi suporta un lider politic prin faptul că spiritual aştepta unul: un mesia, profet, rege sau chiar victimă (ce paralelă frumoasă între execuţia lui Isus şi plăcerea de a-i îmbăla pe conducători).

Chiar şi acum, când prăpăstiile dintre conceptele despre divinitate devin din ce în ce mai adânci, când acţiunile de secularizare încearcă să scoată de sub influenţa religiosului cât mai mult din ceea ce înseamnă umanitate, tot formele şi sensurile religioase se folosesc în cotidianul politic. Chiar dacă, cum se întâmplă în prezent, unul dintre candidaţii la o funcţie politică ce presupune acceptul maselor (în cazul nostru prin vot, ce noroc...) este o persoană raţională şi cu acţiuni proseculare (Remus Cernea), tot metode specifice religiei trebuie să aplice pentru a acapara simpatia unui număr cât mai mare de oameni. Chiar Remus Cernea se plângea că nu ajunge la amvon pentru a predica (izolarea mediatică). Trebuie să arate că este un lider (folosiţi orice alt termen de mai sus, se va potrivi), că are o echipă (adică sunt mai mulţi cei care îi împărtăşesc ideile, dacă e singur devine o victimă), trebuie ca glasul său să se facă auzit, trebuie să fie mai înalt, mai mare şi mai potent decât ceilalţi şi - acum e acum - trebuie să îi înspăimânte atât de tare cu imaginea competitorilor astfel încât oamenii să se strângă în jurul lui. Iar promisiunea pentru viaţa de apoi, pardon, de după alegeri, trebuie să fie suculentă şi posibilă, chiar dacă nu o poate îndeplini niciodată (nu are nici o importanţă dacă este sau nu raţională). Nu acestea sunt şi metodele de persuasiune specifice religiilor?

Masa de oameni este guvernată de reguli specifice religiei nu numai prin reprezentanţii religioşi, ci chiar prin mecanismele sale intime care au făcut-o să fie ceea ce este. Nevoia de adunare, nevoia de a fi condusă, dorinţa de a nu se disipa, necesitatea conservării sale. Tocmai revoluţia o înspăimântă, schimbarea este nedorită dacă nu se referă strict la a se hrăni dacă îi e foame, la a se încălzi dacă îi e frig. Votul ca acţiune individuală înspăimântă tocmai deoarece asumă o răspundere (absenteismul actual), pe de altă parte, dacă toate cunoştinţele individului votează într-o anumită direcţie, a ieşi din rând este iarăşi un risc (recordul de participare de pe vremea comuniştilor sau în 90).

Bineînţeles că este lăudabil demersul, dacă cei raţionali nu au capacitatea şi dorinţa de a acţiona atunci cine?
Este posibil să trăim într-o lume din ce în ce mai raţională. Deşi asta presupune efort...

21 octombrie 2009

Comunismul, o religie

Nu este singulară opinia conform căreia comunismul este o religie. Mircea Eliade, în lucrarea sa "Sacrul şi Profanul", atrăgea atenţia asupra noilor religii apărute, unele dintre ele fiind apanajul ştiinţei din punct de vedere al justificării (cosiderată la prima vedere ca fiind în opoziţie cu religia). Dar să nu ne grăbim şi să analizăm câteva definiţii, pentru a discuta pe aceeaşi limbă. Mai întâi, ce este religia? Conform dicţionarului explicativ este sistemul de credințe și de practici privind sentimentul existenţei divinității și care îi unește pe toți cei care aderă la acest sistem. O altă definiţie găsită în dicţionarul de neologisme: formă a conștiinței sociale caracterizată prin credința într-o divinitate creatoare și guvernatoare a cosmosului și prin oficierea unui cult. Cu certitudine o definiţie cuprinzătoare şi mulţumitoare nu poate fi găsită, fiecare având propria sa interpretare a fenomenului religios, influenţată de propria viziune asupra existenţei.

Din acest motiv trebuie să avem în vedere doar o definire descriptivă. Aşadar religia are anumite atribute ce o fac ceea ce este. Pe măsură ce le voi prezenta încerc şi să definesc comunismul din acel punct de vedere. Fără să pun în discuţie existenţa sau inexistenţa divinităţii, care devine informaţie irelevantă pentru procesul de analiză a manifestărilor specifice.

Religia se bazează pe omul religios, ce crede informaţiile pe care i le furnizează organizaţia (biserica) din care face parte. La fel şi comunismul, pretinde ca fiind adevăr informaţiile deţinute de partid şi se bazează pe proletar, pe omul care crede în justeţea acestor valori. Ca şi omul religios, proletarul nu este definit, este idealizat. Nimeni nu este fără de păcat (conform religiei), nici proletarul nu este destul de proletar. Pentru a deveni el trebuie să îşi facă autocritica, ca modalitate de purificare şi penitenţă. Sau trebuie să aibă o origine sănătoasă, ca şi cum ar fi trebuit să fie botezat în pruncie. Totodată el este redus ca persoană la nivelul de neiniţiat, păcătos şi supus greşelilor. Abia după ce trece prin procesele specifice (învăţământ politico-ideologic) slujba îl poate, eventual, ridica la un nivel normal. Abia atunci poate fi tolerat şi acceptat în biserică, în organizaţie. În cadrul căreia grupul iniţiaţilor (secretarii de partid, prezidiul) este în măsură să hotărască direcţiile, bineînţeles printr-un trimis, adică un om cu har, reprezentantul forului superior. Orice opinie divergentă este penalizată prin excomunicare, prin excludere, şi aduce oprobiul public.

Religia devine fundament de coeziune a oamenilor şi creează mase ce slujesc unui anumit scop, respectiv de a ajunge într-un anumit loc definit ca fiind raiul sau nirvana. Acelaşi proces solicită şi comunismul proclamând ca fiind posibilă şi implacabilă o societate egalitaristă şi finală, Epoca de Aur (la Ceauşescu). Dar asta numai în măsura în care revoluţia va triumfa, adică, din punctul de vedere al religiei, odată cu venirea unui mesia. În viziunea religioasă acest lucru se întâmplă după apocalipsă, o altă idee adoptată şi adaptată de comunism, prin revoluţia sângeroasă, armată, violentă şi finală, în care toţi opozanţii, adică necredincioşii, sunt sortiţi pieirii.

Religia are un ţel personal pentru fiecare, mântuirea. Comunismul ne-a împins spre omul nou, multilateral dezvoltat, apt să clădească acea societate pefectă, fericit în momentul în care a ajuns să trăiască acolo.

Religia se bazează în construcţia sistemului său de valori pe informaţiile transmise de profeţi, eroi, iniţiaţi sau preoţi configurate în coduri de legi şi cărţi sfinte, considerate ca fiind atotcuprinzătoare. Comunismul are scriitori săi, Marx, Engels, Lenin, Ceauşescu chiar, a căror idei sunt considerate imuabile. Orice îndoială devine erezie şi blasfemie, exact ca într-o religie.
Religia are propria sa pleiadă de mituri, sărbători şi simboluri care o fac pentru aderenţi atractivă şi justificată. Comunismul este plin de exemple în acest sens: mitul renaşterii se numeşte revoluţie (data respectivă sărbătorindu-se cu sfinţenie), mitul eroilor este exacerbat (ilegaliştii fiind în prim plan), botezul este convertit în festivitatea de primire în organizaţie, iconografia este plină de seceri şi ciocane, drapele roşii sau portrete ale unui mesia (Ceauşescu, Lenin sau Stalin), bisericile sunt stadioanele pline pentru sărbătorile aşa zis laice, procesiunile religioase se transformă în defilări, reculegerea la diferitele moaşte sfinte se face în comunism la mausolee iar închinarea la icoane este suplinită prin depunerea de coroane de flori la diferite ansambluri statuare specifice.

Comunismul are o ideologie care proclamă deţinerea adevărului, orice alte opinii fiind combătute, blamate, ignorate sau chiar pedepsite. Acelaşi lucru se întâmplă şi in cadrul religiei.
Ca orice religie, ce în momentul în care, având destulă putere, se impune în viaţa tuturor prin faptul că devine religie de stat, şi comunismul, ajuns să controleze sau să impună liderii politici, realizează exact societatea de care s-a ferit şi pe care a blamat-o, o societate religioasă, dictatorială.

Să sperăm că nu ne vom întoarce din nou la o formulă de dictatură politico-ideologică.
Probabil vom fi din ce în ce mai inteligenţi şi raţionali. Deşi asta presupune efort...

19 octombrie 2009

Astrologia şi zodiacul

Pornită din necesitatea de previziune specifică speciei umane, astrologia a observat repetabilitatea fenomenelor cereşti. Fiind în strânsă legătură cu ansamblul simbolurilor de sorginte religioasă, în lipsa altor informaţii, pentru om deplasarea ansamblurilor stelare era cu certitudine voinţa şi expresia divinităţii. Acest lucru a transformat trecerea timpului în Timp, formula anuală fiind repetată cu sfinţenie. Chiar au fost folosite manifestări specifice pentru ca Timpul să nu se oprească, să treacă peste momentele dificile (de exemplu solstiţiul de iarna). Totodată au observat că acest lucru se întâmplă, că dacă rugăciunile sunt susţinute şi jertfele sunt suficiente, Timpul reîncepe (acest lucru s-ar fi întâmplat oricum, dar era bine să fie siguri). Acelaşi lucru se întâmpla şi cu fenomenele mai rare, cum ar fi eclipsele de luna, sau, şi mai rare şi mai spectaculoase, eclipsele de soare. Să nu mai vorbim de ploile de meteoriţi sau de trecerea unor comete pe lângă pamânt, care, pentru omul fără informaţii suficiente, păreau inexplicabile şi le punea în sarcina divinului.
Pe de altă parte timpul, respectiv ziua şi noaptea, anotimpurile, diferitele fenomene cereşti, îi transforma, fără putinţă de tăgadă, existenţa. Ziua îşi căuta hrana sau cucerea noi teritorii, noaptea se retrăgea pentru odihnă. Primăvara semăna şi toamna culegea. Vara îşi făcea sanie şi iarna car. În funcţie de astrul solar, omul făcea previziuni care îl ajutau. Putea astfel să îşi îmbunătăţească viaţa, ţinând seama de astre, în special de soare. Şi atunci soarele a devenit Soare, astru divin, făuritor de existenţă. Prin extrapolare, întregul cer a devenit Cerul, iar astrele si constelaţiile au devenit Zodii.
Dar nu toată lumea era în stare să facă aceste previziuni. Cei ce erau în stare erau oameni deosebiţi, învăţaţi, iniţiaţi, probabil mai inteligenţi decât ceilalţi. Aceştia sunt vracii, astrologii, specialiştii în zodiace. Dar iniţierea lor se baza de cele mai multe ori pe observaţii simple, revelaţii, tradiţii şi emiteau nişte teorii ce nu puteau fi combătute. Dar atunci era mai bine să îi asculţi, pentru că tu, ca om simplu, neiniţiat, erai învăţat încă de mic de către mama ta să îi asculţi pe cei mari, pe cei importanţi. Mai bine îi asculţi şi supravieţuieşti, dacât să nu îi asculţi şi să te mănânce lupul.
Omenirea s-a dezvoltat, credinţele simple sau transformat în religii, astrele divine în zei, învăţătura în ştiinţă. Astrologia s-a despărţit în două. Studiul ştiinţific, astronomia, a devenit apanajul oamenilor de ştiinţă. Este mult prea complicat pentru omul obişnuit să se apuce a învăţa matematică, fizică, chimie, geografie, geologie şi o grămadă de alte ştiinţe pentru a înţelege în ce măsură stelele îi vor influenţa viaţa. Dar, ancestral, informaţia că acestea îi influenţează viaţa există. Şi i-o influenţează binenţeles. Ziua se hrăneşte sau cucereşte noi teritorii, noaptea se odihneşte. Soarele conduce ritmic viaţa noastră. Pentru că noi dorim asta, suntem nişte fiinţe diurne totuşi.
Astrele celelalte în schimb... Chiar şi un om simplu a învăţat totuşi componenţa sistemului solar sau faptul că stelele sunt interdependente şi formează galaxii. Că stelele conţin energie. Dar de aici şi până la a accepta că ele ne influenţează viaţa în mod concret, personal, e cale lungă. Şi prea puţin raţională.
Cea mai apropiată stea de noi este Proxima Centauri, la o distanţă de 4,22 ani lumină, adică aproape 40.000.000.000.000 km. De la această distanţă singura formă energetică ce ajunge la noi este o mică licărire. Şi o vedem dupa ce reacţiile nucleare din interiorul ei s-au întâmplat acum 4,22 ani, adica acum 1.541 de zile. Ne influenţează? Cu certitudine, dar la nivelul la care ne poate influenţa pe noi, cei ce trăim în România, faptul că un chinez în China a aprins un chibrit. Mult mai mare influenţă o avem de la Soare, dar nu de la Proxima Centauri (şi aceasta este doar cea mai apropiată stea). Ce să mai vorbim despre celelalte stele, galaxii sau constelaţii, care se gasesc la miliarde de miliarde de miliarde de kilometri.
Şi ce influenţează ?... Faptul că voi câştiga la LOTO (sau nu). Sau că mă voi întâlni cu o veche cunoştinţă. Interesant, dar chiar mă hotărâsem să stau în casă, pentru că plouă (Soarele iar şi-a făcut de cap şi a evaporat prea multă apă din ocean). Sau, într-o versiune mai elevată şi presupus credibilă, că este posibil să mă împac cu cineva deoarece o anumită planetă se deplasează în sens invers pe bolta cerească (deşi doar nouă ni se pare acest lucru, pentru că o privim de pe pământ).
Şi cine ne spune asta? Cei iniţiaţi... Este posibil?
Dacă au citit nişte cărţi, presupun că sunt scrise de cei ce au reuşit să măsoare distanţele dintre astre, dimensiunile lor, capacitatea lor energetică. Apoi au adunat suficiente experienţe povestite de către cei ce au trăit pe pământ pentru a face o analiză între poziţia şi dimensiunile acestor stele şi diferitele întâmplări ale oamenilor supuşi studiului. Apoi au analizat motivele acelor întâmplări, au eliminat orice alte motive datorate altor cauze decât cele astrale, şi, în mod logic, au dedus că acele întâmpălări se datorează numai şi numai configuraţiei astrale respective. Oare cum era poziţia stelelor când s-a întâlnit cu o veche cunoştinţă? Apoi au calculat viitoarele poziţii ale astrelor şi au concluzionat că de fiecare dată când o anume stea este într-o anumită poziţie, un anumit eveniment se va întâmpla. De exemplu, când Soarele va fi la orizont în partea de est mă voi trezi. Sau dacă Mercur este retrograd înseamnă că voi fi calm şi dipus spre discuţii. Asta pentru că sunt Geamăn. Dacă eram Berbec, dimpotrivă, aş fi nervos.
Sau este totuşi un alt procedeu, divin. Adică persoanele iniţiate sunt de fapt atinse de divinitate şi prin metode specifice (ca de exemplu revelaţia) ştiu, pur şi simplu, ce se va întâmpla.
Nu vi se pare că este absurd?

Dar oamenii au nevoie de previziuni. Chiar dacă acestea sunt false. Am, totuşi, convingerea că vom fi din ce în ce mai inteligenţi şi mai raţionali. Deşi asta presupune efort...

Informaţii suplimentare:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Stea