29 decembrie 2010

Adevăratul Crăciun

O prezentare demnă de remarcat face Gândeşte Raţional în a sa serie "Povestea Crăciunului" (1), (2) şi (3). Prezentarea este inspirată, ancorată istoric, savuroasă şi uşor de înţeles.

Un alt articol bun ce ridica problematica minciunii sfruntate numite Moş Crăciun face portalul suntparinte.ro (Mos Craciun nu exista: cum ii spui copilului) una din întrebările justificate şi subliniate în articol fiind "De ce m-ai minţit că există Moş Crăciun?"

Ce trebuie să mai subliniem faţă de cele prezentate în articolele de mai sus este faptul că aceste manifestări nu încep şi nu se finalizează unitar, odată cu sărbătorile religioase impuse de creştinism. Factorul astronomic, primordial, este definitoriu, fiind subliniat, odată cu măsurarea performantă a timpului şi ajutat de comunicare, de cel politic sau social aliniat la acesta, deşi rămâne influenţat de religii. Anul Nou calendaristic face parte din aceeaşi structură festivă ca şi Crăciunul, aceasta fiind de fapt adevărata sărbătoare. Lipsită de dogme religioase, unilaterale. Liberă de prejudecăţile pretins ancestrale. Revenită la matca iniţială a naturii iluzoriu renăscute. Plină de noi magii, redescoperite sau nou inventate. Revelionul este adevăratul Crăciun, adevărata naştere, re-vitalitatea. Unde nu mai contează religia, dogma, cultul, secta, ideologia, care în realitate ne despart în loc să ne unească. În acel moment, indiferent dacă stai singur sau eşti între prieteni, acasă sau într-un loc cu totul nou, magicul "trecerii" este exacerbat, de neocolit. Această nevoie ne arată cât de homo religiosus suntem de fapt, cât de mare nevoie de simbol avem, cât de tributari relaţiilor sociale împărtăşite vrem să fim.

Pe scurt, "Crăciunul" este în estenţă doar motiv de întâlnire şi reuniune, fără o dată stabilă temporal, sărbătorit de mai toate religiile datorită solstiţiului de iarnă, confiscat de creştini în numele unei ipotetic miraculoase naşteri, utilizat de mercantilii ce profită de deşănţatul consumerism, etalat de parveniţii zilei şi urât sau ignorat de depresivii inadaptaţi sau radicalii absurzi.
La mulţi ani!

23 decembrie 2010

Nevoia de secularizare şi politica

Dintotdeauna oamenii au căutat să atingă, într-o formă sau alta, veşnicia. Înrădăcinat adânc în genele noastre, instinctul de conservare amestecat cu conştientizarea morţii a dus la aberaţii cum este credinţa în existenţa "sufletului" etern, egoista considerare a fiinţei proprii ca fiind centrul lumii sau grotescul sentiment că propria persoană este scopul final. Ca exponent al schizofreniei declanşată de gândirea de tip teist, omul politic român, grăbit şi de tumultul social căruia nu îi mai face faţă, încearcă să se pună bine cu iluzoria divinitate. Şi ce motodă mai bună de a îndeplini nemurirea decât să şi-o realizeze material, în siguranţă, încă din timpul vieţii?
Asta a făcut primarul comunei Belciugatele, judetul Calarasi, Petre Dinei, care, pe bani publici, a construit întru-aducere-aminte propriul bust în bronz montat în faţa complexului turistic pe care îl deţine:
http://www.cancan.ro/actualitate/intern/si-a-tras-statuie-de-bronz-139960.html

Credeaţi că este singurul? Nici pe departe. Cele mai multe amendamente ridicate la bugetul de stat pentru anul 2011 au fost cele referitoare la susţinerea cultelor, cu precădere a celui ortodox. Politicienii nu se dezmint nici de astă dată: "Oamenilor le-au fost tăiate salariile, de unde să mai dea bani şi la biserici", a justificat PSD-istul Radu Moldovan miile de amendamente "bisericeşti". (http://www.evz.ro/detalii/stiri/cum-a-murit-opozitia-de-grija-enoriasilor-916441.html) Salut remarca lui Prigoană: "Ce treabă am eu cu bugetul? Ce amendamente să fac? Nu am făcut niciun amendament. Mă şi car, că au început să dea bani la biserici acuma."
Binenţeles că tainul clerului e pus deoparte, în parlament a fost doar un joc de imagine: "Potrivit Legii Bugetului de stat pe 2011, contribuţia statului la salarizarea personalului de cult va creşte anul viitor cu 9,12%, de la 227.856.000 lei la 248.637.000 lei, adică echivalentul a 59,2 milioane euro." Adică pensia a vreo 40.000 de pensionari pe tot anul. (http://www.gandul.info/news/statul-roman-da-60-mil-euro-pentru-salariile-a-35-000-de-preoti-si-dascali-exclusiv-7838074). Şi asta în afară de salariile profesorilor de religie, cuprinse în bugetul ministerului învăţământului.

De asta secularizarea este imperios necesară. Pentru ca abuzurile politicienilor ce cad, prin prisma funcţiei, în păcatul grandomaniei şi al cultului personalităţii proprii, să fie pe cât se poate stopate. Singura soluţie este sistarea oricăror "bugete pentru culte", naţionalizarea averilor obţinute de biserici prin "retrocedări" sau "interese sociale", blocarea contribuţiilor "salariale". Biserica, oricare ar fi ea, nu este la urma urmei decât o organizaţie neguvernamentală ca oricare alta. Dacă Biserica este o entitate spirituală să primească ceea ce are nevoie: spirit, nu bani.
Sau politicienii sunt instrumentele Satanei şi introduc unealta divolului în sânul Bisericii?
Credincioşi din toată România opriţi satanizarea Casei Domnului!
Stop pângăririi Bisericii cu BANI!

6 decembrie 2010

Adevăratul Moş Nicolae

Denumirea de moş subliniază originile precreştine, cultul strămoşilor. Moşii nu sunt altceva decât reperele sufletelor predecesorilor, invocarea acestora fiind necesară pentru bunul mers al lucrurilor. Aceştia erau folosiţi magic pentru îndepărtarea duhurilor rele stimulându-le spiritul războinic prin jertfe şi ospeţe orgiastice. Aceste manifestări erau necesare ca Timpul să poată fi repornit după trecerea solstiţiului de iarnă. Peste obiceiurile nordice şi trace s-au suprapus cele romane precreştine, bahice, precum şi cele aduse de popoarele migratoare. Odată cu creştinismul au apărut noile modele impuse de imperiul roman, sfinţii creştini. Unul dintre ei a acaparat primele zile din decembrie, Sfântul Nicolae.

Acesta a fost unul dintre cei chemaţi de împăratul Constantin la Conciliul de la Niceea pentru ca împreună cu ceilalţi episcopi să stabilească regulamentele pentru a putea fi guvernaţi creştinii. Aici episcopul de Myra, Nicolaus Thaumaturgus (vrăjitorul) s-a remarcat într-un mod nedemn pentru un "creştin", l-a luat la bătaie pe Arie, preotul din Alexandria. Acest bădăran violent ajunge sfânt, şi mai apoi este adoptat (datorită fenomenalei maşinării de manipulare creştină) de oamenii de rând. Imaginea sa violentă mai păstrează şi astăzi această apucătură dar cu o conotaţie "moralizatoare". "Moşul" Nicolae aduce copiilor "răi" nuiele pentru ca acestea să fie folosite de părinţii "înţelepţi".

Nu vă temeţi copii. Moş Nicolae nu există. Este una din legendele şi iluziile construite pe baza creştinismului, adoptată de părinţii incapabili de a arăta dragoste copiilor lor, în speranţa că unele cadouri le va mai spăla păcatele iar nuielele "sfântului" le va aduce un plus de autoritate...

1 decembrie 2010

Ziua Naţională - sărbătoare de sorginte religioasă

Religia s-a născut odată cu omul. Spaimele declanşate de conştientizarea morţii au construit în mentalul personal şi apoi în cel colectiv sistemul de credinţe şi practici pe care acum le numim religii. În acest ansamblu principalul atribut universal rămâne raportarea la Timp, nevoia de Veşnicie, intenţia de Nemurire. Acum omul se simte nevoit a regenera Timpul şi prin asta a regenera existenţa, a sa şi a lumii sale.

Binenţeles că aceste practici au fost dezvoltate în urma unui proces, au avut un curs evolutiv, de la simplitatea nevoii omului preistoric de a striga dimineaţa pentru a stabili existenţa sa şi a lumii sale (acţiune instinctuală de delimitare a teritoriului) şi până la practicile religioase pline de mistere şi ceremonii a căror sens iniţial a fost uitat sau convertit. Oricum, toate aceste manifestări au avut un fir roşu, stabil, de subliniere a existenţei prin resuscitarea Timpului. Acest lucru nu putea fi făcut decât prin apelarea a ceea ce se consideră Sacru după un tipic special şi prin asta simbolic, generator de sărbătoare.

Sărbătorile regenerează existenţa prin retrăirea experienţelor trecute. Sărbătoarea naţională a unei ţări este traducerea acestei regenerări la nivel politic cu susţinere socială şi reglementată instituţional. Ca şi în cadrul sărbătorilor religioase protocolul necesar este apanajul liderilor, al iniţiaţilor. Sărbătoarea este sau trebuie să fie susţinută de un nucleu cu masa critică necesară corectei desfăşurări a acesteia sau cel puţin să lase această impresie (de obicei sunt apelate armatele sau organizaţiile cu structuri ierarhice solide). O coordonare corectă, susţinută, fermă, conduce la coagularea restului de populaţie amorfă, lucru ce duce la o recunoaştere a evenimentului şi prin asta la o justificare a situaţiei de fapt, la o subliniere a realităţii ierarhiei prin forţă. Cu cât sistemul politic (la fel ca şi cel religios) este mai puţin echitabil, având acces injust la resurse, va produce manifestări spectaculoase care să justifice, în lipsa rezultatelor reale şi corecte, necesitatea existenţei sale. De asta sistemele dictatoriale au sărbători grandioase. De asta religiile "mari" planifică şi coordonează ramadan-uri, învieri şi crăciun-uri fastuoase.

Cu toate acestea sărbările naţionale au un vizibil caracter religios numai în cazul statelor teocratice. Statele secular-laice păstrează spectaculosul doar în măsura în care nevoia de justificare a unor acţiuni politice, mai ales internaţionale, impune acest lucru. Un stat care se simte ameninţat va iniţia manifestări ample datorită aceluiaşi principiu al dimensiunii pe care îl practică biologicul. Cu cât pare mai puternic cu atât ameninţarea pare să se diminueze. Se revine astfel al decizia ancestrală a haitei de a-şi marca, persistent, teritoriul...