1 decembrie 2010

Ziua Naţională - sărbătoare de sorginte religioasă

Religia s-a născut odată cu omul. Spaimele declanşate de conştientizarea morţii au construit în mentalul personal şi apoi în cel colectiv sistemul de credinţe şi practici pe care acum le numim religii. În acest ansamblu principalul atribut universal rămâne raportarea la Timp, nevoia de Veşnicie, intenţia de Nemurire. Acum omul se simte nevoit a regenera Timpul şi prin asta a regenera existenţa, a sa şi a lumii sale.

Binenţeles că aceste practici au fost dezvoltate în urma unui proces, au avut un curs evolutiv, de la simplitatea nevoii omului preistoric de a striga dimineaţa pentru a stabili existenţa sa şi a lumii sale (acţiune instinctuală de delimitare a teritoriului) şi până la practicile religioase pline de mistere şi ceremonii a căror sens iniţial a fost uitat sau convertit. Oricum, toate aceste manifestări au avut un fir roşu, stabil, de subliniere a existenţei prin resuscitarea Timpului. Acest lucru nu putea fi făcut decât prin apelarea a ceea ce se consideră Sacru după un tipic special şi prin asta simbolic, generator de sărbătoare.

Sărbătorile regenerează existenţa prin retrăirea experienţelor trecute. Sărbătoarea naţională a unei ţări este traducerea acestei regenerări la nivel politic cu susţinere socială şi reglementată instituţional. Ca şi în cadrul sărbătorilor religioase protocolul necesar este apanajul liderilor, al iniţiaţilor. Sărbătoarea este sau trebuie să fie susţinută de un nucleu cu masa critică necesară corectei desfăşurări a acesteia sau cel puţin să lase această impresie (de obicei sunt apelate armatele sau organizaţiile cu structuri ierarhice solide). O coordonare corectă, susţinută, fermă, conduce la coagularea restului de populaţie amorfă, lucru ce duce la o recunoaştere a evenimentului şi prin asta la o justificare a situaţiei de fapt, la o subliniere a realităţii ierarhiei prin forţă. Cu cât sistemul politic (la fel ca şi cel religios) este mai puţin echitabil, având acces injust la resurse, va produce manifestări spectaculoase care să justifice, în lipsa rezultatelor reale şi corecte, necesitatea existenţei sale. De asta sistemele dictatoriale au sărbători grandioase. De asta religiile "mari" planifică şi coordonează ramadan-uri, învieri şi crăciun-uri fastuoase.

Cu toate acestea sărbările naţionale au un vizibil caracter religios numai în cazul statelor teocratice. Statele secular-laice păstrează spectaculosul doar în măsura în care nevoia de justificare a unor acţiuni politice, mai ales internaţionale, impune acest lucru. Un stat care se simte ameninţat va iniţia manifestări ample datorită aceluiaşi principiu al dimensiunii pe care îl practică biologicul. Cu cât pare mai puternic cu atât ameninţarea pare să se diminueze. Se revine astfel al decizia ancestrală a haitei de a-şi marca, persistent, teritoriul...
Comentarii
2 Comentarii

2 comentarii:

  1. Acum ai realizat şi tu că până şi cu o faţadă seculară instinctul religios trăieşte bine mersi în comportamentul social?

    RăspundețiȘtergere
  2. @Lex
    O, nu! Am multe articole unde subliniez acest lucru. Vezi seria "Noile religii". Homo religiosus a fost evidenţiat mult mai bine decât mine de Mircea Eliade.

    RăspundețiȘtergere

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.