30 ianuarie 2013

Morala orelor de religie

Orele de religie nu-i învaţă pe copii cum să fie morali.
Dimpotrivă.

Îi învaţă că nu pot deduce singuri ce este moral şi ce nu.
Orele de religie îi învaţă că morala este să-l asculţi pe Dumnezeu, indiferent de consecinţe, iar asta nu este moral.
Nu-i învaţă ce să facă pentru a fi bine ci cum să facă pentru a-l mulţumi pe Domnul.
Şi pentru asta îi încarcă cu un păcat inventat, ce nici măcar nu este al lor.

Morala orelor de religie e imorală.

28 ianuarie 2013

Care-i treaba cu ţiganca lesbi şi fără nici un Dumnezeu

Acum două secole ţiganii erau paria Europei, iar principatele române nu făceau excepţie. Lipsa de cultură şi democraţie combinată cu intoleranţa, misticismul şi imoralitatea făcea ca o întreagă populaţie să fie văduvită de minimum de drepturi, dreptul la libertate. Ţiganii erau robi. Iar unii erau robi ai călugărilor. Da, da! Scumpa noastră Biserică avea robi. Sclavi. Oameni asupra cărora aveau drept de viaţă şi de moarte, de a-i pedepsi după cum aveau chef stăpânii, de a-i vinde, de a le interzice să aibă o familie, de a nu-i considera oameni. Acum într-un document al epocii: plata pentru pomelnic = un rob

(credit tiparituriromanesti.wordpress.com)

„† În numele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Lui Maici. Iată eu, mult păcătosul monah Teofilact, fost Băloș logofăt, am binevoit cu a mea bunăvoință și din tot sufletul meu și am dat sfintei mânăstiri Moldovița, pentru marele pomelnic, țiganul meu cumpărat anume Mihul, pe care l-am cumpărat pentru banii mei drepți, pentru 1000 aspri gata, de la vărul meu, de la Petrea fost pârcălab; iar Petrea pârcălab a adus acel țigan din Țara Ardealului cu ceata lui, când a mers Petru voevod la unguri cu oștile. Și atunci în domnia lui Petru voevod și în timpul egumenului ieromonah Avramie, l-am dat sfintei mânăstiri, de bună voia mea ca să-i fie rob. Iar altul să nu-l supere și nici să nu-l ia de la sfânta mânăstire, pentru că îmi este cumpărătură dreaptă.
Iar pentru mai mare mărturie, să se știe bine că m-am întocmit cu egumenul Avramie și cu alți frați și am pus și pecetea mea pe acest zapis de întărire al sfântului loc mai sus scris și întru pomenirea mea neclintită.
Iar cine va strica această întocmire, să-i fie potrivnică Preacurata Născătoare de Dumnezeu, în zilele Judecății, Amin.
În anul 7070, luna Martie 10.” (1562)

Ooo, da. Sclavia se făcea "în numele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Lui Maici". Cine spunea că Biserica Ortodoxă nu era la fel de "rea" ca cele vestice?

Ştiţi când au scăpat de sclavie ţiganii în România? A fost un proces îndelungat, începând cu anii 1843 şi consfinţit când guvernul condus de Mihail Kogălniceanu în România domnită de Alexandru Ioan Cuza a făcut o reformă radicală, inclusiv a "impus" secularismul. Da, da, legile acelea "împotriva" Bisericii.

Dar ţiganii au scăpat de "sclavie" numai în acte, psihologic - niciodată. Sunt tot paria, tot "de neatins". Pentru că nu-i lăsăm "noi, ăştia, ne-ţigani".

Sunt voci care spun lucrurilor pe nume. Unul este Remus Cernea, acum deputat de Constanţa şi membru în Comisia pentru drepturile omului, culte şi probleme ale minorităţilor naţionale. A spus în 2009, referindu-se la lipsa de toleranţă şi mecanismul politic:
“România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”.
Atunci a fost hulit de "stăpânii de sclavi" (cel puţin în gândire, că sclavi nu mai au voie să aibă, cel puţin nu legal). Acum acest subiect a fost redeschis, şi bine este că este aşa. Iată câteva spicuiri din mesajul său:

"Atunci când un om este pe punctul de a se îneca, va prinde mâna salvatoare care i se întinde fără a întreba mai întâi „eşti femeie?”, „eşti de etnie romă?”, „ce orientare sexuală ai?”, „ce religie ai?” şamd. Aceste întrebări privesc chestiuni irelevante. Ceea ce contează este doar calitatea umană a celui care decide să îşi salveze semenul.
De asemenea, acela care întinde o mână de ajutor omului aflat în nevoie, ar fi absurd şi profund imoral să îi solicite persoanei aflate în situaţie limită răspunsurile la un chestionar precum cel de mai sus. Solidaritatea cu o victimă are valoare morală dacă este necondiţionată de astfel de lucruri."


Succes, Remus.

24 ianuarie 2013

Experienţe personale - obiceiurile mele ortodoxe

Eu sunt ateu. Dar m-am căsătorit şi în biserică, ba chiar mi-am botezat copilul. Din considerente de ordin tradiţional, într-un fel de automatism, aşa cum am crezut eu, soţia, familia lărgită şi prietenii că e plăcut şi convenabil (soţia păstrează anumite tradiţii ortodoxe şi este prima persoană cu care mă consult). A fost un compromis, a fost o alegere, exact ca şi cea de a merge la o anumită piesă de teatru sau dacă îmi iau pantalonii se stofă sau blugii.

Am fost botezat. Eram mult prea mic pentru a lua o decizie şi oricum nu am fost întrebat. Asta nu înseamnă că acum aş ţine cu tot dinadinsul să nu mă botez sau să obţin un certificat de debotezare. Pentru că nu contează. Poate ar fi contat dacă aş fi suferit un accident ca pruncii aceştia: Botezul ortodox - o tradiţie periculoasă. Probabil am avut noroc, ca majoritatea celor botezaţi prin scufundarea de trei ori până peste cap. Sau o fi fost decizia Dumnezeului de a arăta credincioşilor că şi ateii sunt tot oameni? Ca sfat pentru dogmaticii ortodocşi: renunţaţi la partea periculoasă a acţiunii, ajunge doar o stropire simbolică. Oricum mai nimeni nu face botezul copilului pentru a aduce un creştin în biserică ci pentru a face un chef de pomină. Slujba de ce e mai scurtă de aia e mai plăcută. Parol!

Cununia a fost în asentimentul soţiei. Ar fi fost un act sadic să impun unei femei ce toată copilăria şi adolescenţa s-a visat "prinţesă" să nu se îmbrace în mireasă, cel puţin pentru o zi. Cultul rochiei de mireasă şi a magiei căsătoriei a fost bine implementat prin secole de repetare a tradiţiei. Pentru mine putea să fie ceremonia şi la morgă (de fapt biserica nu e departe de a fi morgă, că doar e în centrul cimitirului). A fost mai important ca soţiei mele să-i facă plăcere momentul decât faptul că eu intru în biserică şi sărut crucea cea grea de argint. Pentru că nu contează crucea aia pentru mine. Poate doar dacă luam niscaiva microbi. Dar am avut noroc. Sau l-am păcălit pe Dumnezeu de nu ştie că sunt ateu?

Am fost în multe biserici. De toate felurile. E, ce să-i faci, deformaţie profesională. Doar sunt "profu' de religie", nu? În general respectam cutuma locului, în rând cu lumea. Când am observat că propagandiştii BOR au intrat în minţile şi sufletele copiilor, deviindu-i de la o eventuală cunoaştere analitică a fenomenelor, am decis, pentru ca cel puţin cei apropiaţi să observe problema, să nu-mi mai fac cruce când intru în biserică. De fapt nu mi-am mai făcut cruce trecând prin faţa casei domnului de când eram mic (Experienţe personale - semnul crucii). Dar asta nu mă obligă cu nimic să-mi fac cruce data viitoare când intru în biserică. Pentru că nu contează, fie că mi-o fac, fie că nu. Pentru mine. Deşi pentru alţii contează. Se uită la mine şi cred că dacă am o cruciuliţă la gât sunt credincios sau dacă împreunez mâinile mă rog. Ce lipsiţi de imaginaţie...

Ateii sunt cu adevărat liberi, pot practica anumite obiceiuri sau nu, e alegerea lor. Nu există un for care să le impună ateilor ce să facă şi ce nu, cum e Biserica Ortodoxă. Ateii nu au dogme, au oportunităţi.

Asta dacă nu vine Epoca Creştină din nou peste noi...

23 ianuarie 2013

Cât eşti viu mai scapi de biserică, dar de eşti mort...

Statul dă o grămadă de bani pentru Biserica Ortodoxă din România deoarece este o instituţie de interes naţional, adică se ocupă de manifestările mistice specifice naţiei noastre, printre altele, decesul. La deces situaţia e monopol. Al Sfintei şi Dreptei Noastre Biserici. După abuzul asupra celor ce preferă o altă soluţie decât îngroparea (cazul Sergiu Nicolaescu), nici la înmormântare nu se poate fără ca diavolul din sutană să nu-şi bage coada. Mă refer la banul preoţesc, nu la domnii de la Patriarhie şi de la Mitropolii. Doar sunt "adevăraţi păstrători ai tradiţiei strămoşeşti". Atât că ochiul dracului poposeşte la ei în buzunare, ucigă-l toaca.

Iată ce păţesc cei ce încearcă să spargă monopolul sistemului preoţesc:


Biserica Ortodoxă nu vrea concurenţă. Slujbele în cimitirele private, interzise.

"Respectam alegerea cetăţenilor, însă ortodocşii sunt obligaţi să respecte decizia Bisericii. Nu vor avea slujbă de înhumare şi nici odihnă de veci, dacă îşi cumpără morminte în cimitire private".

Este mesajul ferm al Mitropoliei Moldovei, care le-a interzis preoţilor să-i ducă pe ultimul drum pe clienţii noilor cimitire particulare.
Totul pleacă de la o hotărâre a Patriarhiei Române, care refuză să accepte concurenţa privată. Enoriaşii, vaduviti astfel de o varianta de multe ori mai ieftină, cred că totul este o decizie de afaceri, fără niciun Dumnezeu.

(sursa ProTV)

Personal nu sunt adeptul incinerării din considerente de consum de energie. Mi se pare corect faţă de natură ca un corp ce nu mai are decât valoare nutritivă să ajungă hrană pentru celelalte vieţuitoare cu care s-a hrănit de altfel toată viaţa lui. Nu mă supăr să ajung hrană pentru carnivorele ce le chinuim în grădinile zoologice, de exemplu. Dar prefer să mă facă săpun sau îngrăşământ decât să fiu "îngropat" în cimitirul hulpavilor monopolişti.

Şefii Bisericii au anunţat totuşi că înfiinţarea de noi cimitire proprii este o prioritate. Planul este ca acelaşi Sector al Cimitirelor să deschidă şi nenumărate magazine pentru ultimul drum. Asta după ce oricum, Patriarhia Română le-a impus enoriaşilor să folosească numai lumânări şi icoane autorizate de instituţie.

Ştiţi cum apar cimitirele "proprii" ale Bisericii? Autorităţile locale caută o zonă propice pe care o "donează" eparhiei respective. Apoi Biserica vinde bucăţică cu bucăţică, pe bani grei, pământul primit pe de-a moaca. De fapt nu chiar vinde, împrumută. Că doar nu-i proastă. Deşi-i spune "loc de veci" (vezi mai sus, sunt chiar cuvintele lor, cică de asta le e frică, ca nu cumva moaştele să nu se ridice la Armaghedonul stabilit) e doar pe 10-15 ani. Sau chiar 7 dacă e aglomeraţie.
Dup-aia Dumnezeu cu mila...

22 ianuarie 2013

Stop finanţării cultelor din bugetul de stat

Iată ce finanţează statul român ( extras din bugetul de stat pe 2013):

(sumele sunt în mii lei, adică schitul primeşte 1 100 000 RON)

Am spune că care e problema cu finanţarea unui schit religios? Păi... pentru că este religios? Deci privat? Este ca şi cum statul i-ar finanţa pe atei pentru că sunt... atei.

Asta ar fi mai nimic, dar călugării finanţaţi din banii tuturor sunt şi plecaţi de-acasă. Nu în sensul că sunt la Athos şi nu în România, ci în sensul că promovează idei neştiinţifice şi aberaţii ridicol de nefondate cu privire la "valoarea" unui românism geto-dac anterior şi superior civilizaţiei romane. Doar pelerinilor români, binenţeles, că-n rest nimeni nu se uită-n gura lor. Iată câteva pasaje din articolul lui Dan Alexe (Europa Liberă) cu titlul Jurnal de corespondent: Protocronism clinic la muntele Athos:

De câte ori merg la muntele Athos, descopăr că ideologia naționalistă a calugărilor români de acolo depăşeşte în aberație protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminati le explică pelerinilor că - pe lângă faptul că franc-masonii şi evreii controlează nu doar planeta în general, ci până şi Sfântul Munte, ceea ce ar explica situaţia inferioară a schimnicilor români de acolo - românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalţi a ţinut-o până acum într-o mediocritate forţată. [...]

În perioada de glorie a comunismului naționalist din România, protocronismul, acel curent pseudo-academic încurajat odinioară în mod oficial, le spunea românilor că strămoşii lor au fost o rasă aparte şi că pe teritoriul României de azi s-au produs cele mai mari salturi calitative din istoria omenirii, că aici a fost descoperit focul, a fost inventată roata şi domesticit calul. [...]

Dincolo de asemenea cazuri evident clinice, rămâne chestiunea identităţii şi a incontestabilului sentiment de inferioritate al românilor. La nivel individual, a căuta să te convingi că stramoşii tăi s-au aflat la originea civilizaţiei planetare şi că un soi de conspiraţie mondială caută să ascundă acest lucru ar fi de ajuns pentru o internare. Pentru pelerinii români de la muntele Athos însă, această beţie cu amagiri oculte aduce un soi de mângăiere.


Deci nu este ca şi cum ar da bani unor atei doar pentru că sunt atei, ci atei care se consideră ca fiind divinitatea însăşi (de asta divinitatea este atee: nu crede într-o divinitate superioară sieşi). Parcă ştim ce trebuie făcut cu cei ce se cred Iisus, nu? E, guvernul şi parlamentul le dă bani. Cool!

20 ianuarie 2013

Biblia - geneză şi metamorfoză VIII

1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"
2. Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".
6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
8. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.
9. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?"
10. Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns".
11. Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?"
12. Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat".
13. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat".



Cine a pus pomul cunoaşterii binelui şi răului în mijlocul raiului? Dumnezeu.
Înainte de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului femeia şi Adam ştiau că fac un lucru "rău"? Nu. Pentru că nu aveau de unde să ştie asta, odată ce abia după ce ar fi mâncat ar fi aflat ce e bine şi ce e rău.
Cine l-a făcut pe şarpe "cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ"? Dumnezeu.
Dumnezeu ştia că şarpele îi va convinge să mănânce? Da. Altfel cu ce scop l-ar fi creat aşa de şiret?
Dumnezeu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se întâmple asta? Da. Dacă nu dorea asta pur şi simplu nu punea acel pom acolo.
Cine a decis ca femeia să ia din pomul cunoaşterii binelui şi răului, odată ce toate condiţiile pentru a se întâmpla asta au fost pregătite de Dumnezeu? Dumnezeu.
Cum poţi pedepsi pe cineva cum că a făcut un lucru rău odată ce nu are voie să cunoască ce e rău şi ce e bine, interzicându-i acestă cunoaştere? Poţi, dacă eşti imoral.
În acestă poveste cine este imoral? Dumnezeu.

Iată ce spune Gerald Messadié în cartea sa "Diavolul":
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease.

19 ianuarie 2013

Cum funcţionează religia

Analogia este pentru a exemplifica în intenţia de a te face înţeles, nu este un argument. Este, dacă vrei, formula de depanare a pseudo-argumentului pe care l-ai adus: existenţa lui Dumnezeu este certificată de martirajul creştinilor primari.
De chiar vrei să ne legăm de "valoarea" martirilor creştini trebuie să te anunţ că nu există. Aceeaşi valoare o au şi martirii musulmani sau evrei ucişi chiar de creştini. De ce sunt războaie şi acţiuni extreme ale persoanelor religioase în numele religiei lor? E, asta-i altă gâscă-n altă traistă. Pentru că sunt intoxicaţi, virusaţi, bolnavi de ideologia acelei religii, jertfa lor fiind în ultimă instanţă benefică religiei în sine şi nu persoanelor ce o compun. Pentru a explica trebuie să-ţi prezint o analogie biologică. Este vorba de un parazit prezent îndeosebi la rumegătoare, dar poate apare şi la om, ce are la un moment dat în dezvoltarea sa ca gazdă furnica. Acesta este Dicrocoelium dendriticum, un viermişor, ce în stadiul de ou este înghiţit de furnică, în corpul căreia eclozează. Larva apărută se fixează în centrul nervos al furnicii şi preia controlul acesteia. Furnica nu mai acţionează spre binele ei şi al muşuroiului ci spre binele viermelui. Astfel, în fiecare seară, pe măsură ce se răceşte atmosfera, furnica iese din muşuroi şi se urcă pe un fir de iarbă până în vârf. Acolo se fixează cu cleştii mandibulei şi stă aşa până dimineaţa. Dacă nu este mâncată odată cu firul de iarbă de un animal, dimineaţa furnica coboară şi se întoarce la muşuroi unde îşi desfăşoară, normal, activităţile programate genetic şi coordonate chimic de colonie până în seara următoare când procedează la fel. Face acest lucru numai noaptea deoarece larva de vierme este periclitată de căldura excesivă. Pentru celelalte furnici este cât se poate de normală, peste zi îşi face treaba exact ca şi ele, doar noaptea pare un pic ciudată, se duce şi stă pe un fir de iarbă, fără nici un rost. Seamănă întrucâtva cu acei ortodocşi ce-şi fac cruce când trec pe lângă o biserică, în rest sunt oameni normali.

(credit BugTracks/Mind Control)

Aşa acţionează ideologia religioasă: în locul analizei se folosesc prejudecăţi existente deja în creierele noastre, educate şi "obligate" să gândească într-un anumit mod. Ştiu că pare greu de crezut, odată ce noi ne considerăm posesori de conştiinţă şi de "liber arbitru". Dar nu este chiar aşa şi te ajut cu o altă situaţie, experimentată de Gordon R. Stephenson în 1967. Acesta a luat un grup de cinci maimuţe rhesus pe care le-a pus într-o cuşcă în care exista o scară în vârful căreia era o banană. În momentul în care una dintre ele încerca să urce scara pentru a lua banana era stropită cu apă rece, lucru deloc plăcut. Clenciul este că cercetătorii udau şi celelalte maimuţe cu apă rece în acel moment, astfel încât toate aveau de suferit dacă una singură încerca să ia banana. După câteva experienţe de acest gen nici una dintre maimuţe nu mai încerca să ia banana, adică "au fost educate" că dacă una se apropie de scară vor fi udate toate. Apoi a scos una dintre maimuţe, introducând în locul ei o altă maimuţă ce "nu ştia lecţia". Şi care, binenţeles, a dat să se apropie de scară, pentru a ajunge la banană. Celelate patru au sărit imediat şi au încercat să o convingă să nu urce scara, folosind chiar şi forţa. Ele nu aveau de unde să ştie că cercetătorii luaseră decizia de a nu le mai uda. Deşi maimuţa naivă nu a fost niciodată udată cu apă rece, după câteva încercări de a mânca banana însoţite de repercursiunile de rigoare, deşi nu înţelegea de ce, a priceput că "aşa se face" şi a renunţat să mai încerce să se apropie de scară. Apoi a fost scoasă o altă maimuţă din cele "vechi" şi udate, în locul ei fiind introdusă o maimuţă "naivă" ce nu ştia lecţia. Şi aceasta a avut aceeaşi soartă ca şi prima când a vrut să ia banana, fiind "convinsă" de grup să nu se apropie de scară, deşi nu a mai fost nimeni udat. Apoi o altă maimuţă ce fusese udată a fost scoasă şi în locul ei introdusă o maimuţă fără experienţa apei reci. Şi acesteia i-a fost interzis de grup să atingă scara. Şi tot aşa până ce toate maimuţele ce erau în cuşcă erau doar maimuţe "educate" de grup, dar care nu fuseseră, totuşi, niciodată udate cu apă rece. Deşi acestea nu ştiau "de ce" nu trebuie să se apropie de scară, le obligau pe cele nou venite în grup să se conformeze. Ajunseseră să transmită o informaţie dobândită şi nu din instinct, adică să facă un act cultural. Religia este un act cultural. Maimuţele transmiteau informaţia culturală că scara este tabu, deşi în capătul ei era banana. Religia transmite informaţia că "divinitatea este tabu", deşi nimeni nu ştie ce este divinitatea şi de ce este tabu.

Vei spune, stai, dar maimuţele sunt proaste, nu ştiu a vorbi, nu ştiu "a înţelege", noi avem posibilitatea de "a înţelege" şi prin asta de "a alege". Noi nu trebuie să ascultăm orbeşte. Aşa este. Dar chiar aşa facem? Oare? Acum vom face un exerciţiu de imaginaţie şi ne vom întoarce în timpul personal, pe vremea când eram copii mici. În acel moment nu ştiam nici noi a vorbi, nu eram capabili de a înţelege, în schimb eram pregătiţi, instinctual, de a asculta. Copiii ascultă. Orbeşte. Iar dacă nu ascultă sunt "obligaţi" să o facă, sunt "educaţi" să fie ascultători. Şi asta se datorează nevoii de supravieţuire, puii care nu ascultau de adulţii de care aparţineau aveau mari şanse de a sfârşi tragic. Una este să fugi când mama ta spune asta şi alta este să te întrebi tu, copil, de ce să fugi când spune mama. Poate vine un tigru, poate vine ploaia. Copil fiind nu ai nici capacitatea nici experienţa de a evalua în timp util toate situaţiile, aşa că este ideal să te bazezi pe "educaţia" pe care ţi-o dau adulţii. Numai că, iată, adulţii îţi pot da informaţii "defecte", cum este cazul religiei (nu urca pe scară, chiar dacă acolo e o banană). Involutar, fără ca măcar să ştie, părinţii religioşi infestează cu virusul religiei chiar persoanele la care ţin cel mai mult, proprii copii: trebuie să faci asta pentru că "aşa se face". Apoi, dezvoltându-se, crescând, viitorii adulţi vor asimila doar informaţiile culturale ce favorizează şi vin în completarea virusului religios, celelalte fiind puse sub semnul întrebării, chiar de au în spate munţi de dovezi. Probabil, dacă experimentul ar fi continuat, odată şi odată una dintre maimuţe ar fi pus la îndoială că "nu e voie" să se urce pe scară şi dacă ar fi reuşit să lupte cu celelalte poate că ar fi reuşit să le demonstreze că banana poate fi mâncată. Dar prea târziu, maimuţele "educate" deja tot împotriva urcatului pe scară ar fi fost.

La nivel de societate structurile religioase ce se adresează copiilor au cele mai multe şanse de supravieţuire tocmai datorită structurii de "orbească ascultare" cu care aceştia sunt înzestraţi. De asta Biserica Ortodoxă ţine cu dinţii de orele de religie din şcoală, mai ales pentru copiii foarte mici, pentru că acolo sunt cele mai sigure victime pentru parazitul ce a construit-o: informaţia culturală de tip religios. Pentru că informaţia culturală religioasă nu are interesul ca purtătorul ei să supravieţuiască decât în măsura în care aceasta se poate transmite. Şi dacă este mai eficient pentru ideologia religioasă să devii martir, deoarece prin uciderea ta are şanse mai mari de a se transmite, vei deveni martir. Nu pentru că celalţi te "martirizează", ci pentru că religiei tale îi convine asta, să te sinucizi în numele ideii care te subjugă, exact ca furnica din poveste.

16 ianuarie 2013

Pentru biserici avem întotdeauna amendamente

"Pentru biserici avem întotdeauna amendamente. Ideea mi-a venit de la Dumnezeu însuşi", a declarat, marţi, senatorul PSD Cosmin Nicula.

"Ce e în neregulă cu această afirmaţie a unui reprezentant al poporului, de la PSD? [...] Uneori, în mod legitim, te gândeşti, bă, cu ce s-o ocupa Dumnezeu? Văzând exemplul că patru copii care mor arşi în casă când tatăl lor pleca să ridice 50 de euro, trimişi de la mama lor, care lucra în străinătate, şi-i închide în casă că n-avea cu cine să-i lase - se duce să ia de la poştă ăia 50 de euro şi ăia patru copii ard în casă - cumva te gândeşti, bă, da cu ce se ocupă Dumnezeu... E, iată cu ce se ocupă! Ne spune Nicula de la PSD. Îi trimitea idei în cap lui Nicula! El ştie, el comunică cu Dumnezeu. Sunt oameni care dacă se cred Napoleon, îi duci să-i tratezi. Dar pe ăştia care primesc mesaje de la Dumnezeu, n-ar trebui, n-ar avea nevoie? Mi se pare mai grav să primeşti mesaje direct de la Dumnezeu decât să te crezi Napoleon" a replicat Mircea Badea, la emisiunea "În gura presei".

Înainte erau 300 de parlamentari din care vreo 200 puneau amendamente de dat bani la biserică. Acum sunt vreo 500 în parlament. Dacă tot 200 sunt ăi de vor să dea banii noştri pentru biserică n-ar fi bai, că sunt 300 care se opun şi nu trec astea. Dar dacă sunt mai mulţi, proporţional adică, atunci ar fi vreo 330, şi nu numai că vor da bani bisericii, dar vor da mult mai mult decât au dat până acum.

14 ianuarie 2013

Biserica după Prigoană


"La noi se confundă religia cu cu totul şi cu totul altceva. Nu cel ce stă mai mult la coadă la pupat oase de morţi sau se-nghesuie la sarmale va prinde împărăţia cerurilor, nu, asta-i o chestie care trebuie s-o estompezi şi aicea de vină e tocmai Biserica.
Eu am introdus o lege prin care am cerut imperativ tăierea salariilor popilor în România. Toate confesiunile religioase - din şaptişpe numai două, nesimnificativ, numai 1% - sunt plătiţi din bugetul de stat. Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe, vi-l dau exemplu că e un prieten bun de-al meu, menegerul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, are salariul de 74 de milioane de lei, net, pe lună, prin lege, când el, culmea, a depus un jurământ de sărăcie, d-ăla dă să-mi saie ochii dacă eu o să am ceva, tot ce am eu dau la alţii, păi ce să dai la alţii, tu, bă... când tu iei de la toţi... Incredibil...
Eu nu am nimic cu nimenea, dar nu mi se pare normal: clasa politică să taie pensii şi salarii şi să plătească, contrar constituţiei, clerul. Asta-i o mare greşeală, o mare greşeală atâta timp cât clasa politică acceptă ca Constituţia României să fie încălcată. E o problemă de constituţionalitate aicea..."
(Silviu Prigoană - 5 ianuarie 2013)

Iată ce spunea un alt actual parlamentar, Remus Cernea, aici: "În Constituţia României nu este prevăzută explicit separarea dintre stat şi biserică. Numai printr-o interpretare a mai multor articole se poate vorbi de un spirit constituţional secular. În sprijinul unei astfel de interpretări este Art. 29 alin. 5 „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat...”. Articolul respectiv este însă insuficient de clar. El protejează într-adevăr cultele de ingerinţa statului, dar nu exprimă explicit vreo garanţie de protecţie a instituţiilor statului faţă de presiunile nelegitime ale bisericii. Ulterior, în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a fost formulată explicit separarea dintre stat şi biserică la art. 9:
„(1) în Romania nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee. (2) Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult.”
Însă aceeaşi lege goleşte de conţinut acest articol acordând privilegii cultelor, limitând grav libertatea de exprimare şi consfinţind legături foarte strânse între stat şi biserică."

13 ianuarie 2013

Biblia - geneză şi metamorfoză VII

Acum vom analiza capitolul al II-lea din Biblie, din cartea I (Facerea sau Geneza).
Aici se va prezenta în detaliu actul înfăptuirii omului, personaj construit de Dumnezeu în ziua a şasea, conform versetelor anterioare: Biblia - geneză şi metamorfoză VI

5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.
6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.
7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Deoarece plantele au fost "create" în ziua a III-a şi ar fi trebuit să existe plante în ziua a VI-a, înseamnă că Dumnezeu nu a "creat" plantele, ci numai seminţele lor, ceea ce duce cu gândul că "zilele" creaţiei sunt chiar zile, şi nu ere geologice. Asta înseamnă că Biblia trebuie luată ca atare şi neinterpretată.
Ce este de remarcat că omul este făcut din ţărână. Este interesant acest lucru deoarece corpul uman este mult mai complex decât cel al plantelor, cu toate acestea pe om l-a făcut din start adult, pe când pe plante nu a reuşit să le facă decât seminţe. Sau, ca orice creator ce se respectă, evoluează şi capătă mai multă experienţă, creaţiile următoare fiind superioare celor iniţiale.
Apare şi ideea de "viaţă" şi "suflet", în sensul de "suflare de viaţă". Dar noi ştim că şi plantele sunt vii, deşi nu au suflare. În acest caz toate animalele cu plămâni ar avea suflet, odată ce suflă, pe când cele cu branhii nu? Aşa că nu văd nici o diferenţă între celelalte mamifere şi om, doar toate "suflă".

8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.
9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
[...]
15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!"

Se pare că Dumnezeu nu are un plan bine stabilit (sau îl are şi este cinic), odată ce face un pom al cunoaşterii binelui şi răului, pe care-l dă lui Adam, dar interzis acestuia spre a-i mânca fructele. Dacă este bine ce a făcut Dumnezeu, de ce a mai făcut un pom fără folos, odată ce fructele sale sunt interzise? Sau a făcut lucrul acesta pentru a-l pune pe Adam la încercare? În acest caz înseamnă că Dumnezeu nu ştia cum va reacţiona Adam? Înseamnă că nu este atoatecunoscător (omniscient), cunoaşte doar ceea ce s-a întâmplat deja, nu şi ceea ce se va întâmpla. Dar în acest caz cei ce invocă faptul că Dumnezeu le-a transmis informaţii despre viitor (proorocii) înseamnă că sunt nişte mincinoşi, Dumnezeu nu are cum să le transmită aceste informaţii pentru că nu le ştie. Sau este Dumnezeu mincinos cu ei şi le transmite informaţii false?
Aşadar Dumnezeu este fie neştiutor al viitorului, fie cinic, fie pur şi simplu prost, comportându-se ca un copil ce pune o păpuşă pe marginea mesei, ameninţând că o distruge dacă v-a cădea de acolo, deşi poziţia este complet lipsită de echilibru.
O altă întrebare se naşte în formularea s-o păzească (pe grădină). S-o păzească de cine? Are Dumnezeu un adversar? Cine l-a făcut, şi de ce? Nu Dumnezeu a creat toate cele?

(Alexi Goubarev - Adam & Eva, 2006 - ulei pe pânză)
Apoi firul se întrerupe pentru a găsi ţapul ispăşitor. Se foloseşte de hermafroditul Adam (ţineţi minte că l-a făcut pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie) şi îl desface în două, dintr-una din coaste face o femeie şi ce rămâne consideră că este bărbat. Abia acum omul, ca specie, are două sexe. De parcă Dumnezeu nu ştia că sunt necesare două sexe pentru procreere (doar a făcut atâtea animale).
21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Ce este interesant este motivul pentru care o crează pe femeie:
20. [...] dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
În mitologia ebraico-creştino-musulmană femeia de fapt nu este o altă fiinţă ci un organ al omului, omul devenind sinonim cu bărbat, o "coastă" a acestuia, aşa cum este un deget sau un picior. Femeia, prin definiţia biblică, nu este decât un instrument. Bărbatul în schimb este cea mai mare parte din Adamul original.

Ce mai subliniem este incompetenţa divină. Deşi Biblia susţine că în cele şase zile Dumnezeu a creat existenţa şi acesta era bine aşa cum era, se pare că pe om nu l-a reuşit din prima, a trebuit să mai intervină, cu mici "corecturi", prin crearea femeii şi a bărbatului, ca două entităţi separate, deşi iniţial generase una "completă". Sau a făcut femeia pentru a avea pe cine da vina...

Competitivitatea ar trebui să fie unul din atributele divinităţii, filosofic vorbind. Orice creator, dacă este un creator conştient, adică de ştie că el creează, are posibilitatea de a se perfecţiona, deoarece la a doua sa creaţie nu va mai face greşelile iniţiale. Aşa că de a construit a doua fiinţă umană trebuie că e mai bine construită decât prima. Femeia trebuie să fi fost superioară omului, asta dacă Dumnezeu este creator cu adevărat şi are intenţie bună de a construi un al doilea lucru mai performant decât primul. Sau scopul creatorului nu este de a construi ceva performant ci acela de a-şi justifica erorile?

10 ianuarie 2013

Ce cauţi cu Biserica ta în viaţa mea?

Adrian Pătruşcă ridică o patetică întrebare în articolul de pe evz.ro - "Ce cauți tu în Biserica mea?" - supărat tare că sunt unii în dezacord cu anumite dogme ale Bisericii Ortodoxe pe care-i etichetează ca urmaşi ai comunismului.
Într-o analogie ca nuca-n perete compară Biserica Ortodoxă Română cu "un club privat, unde s-a stabilit un anumit dress code, [şi] printre invitații în frac și rochii de seară dau buluc o droaie de indivizi în șlapi, maieuri și blugi rupți în genunchi. Când sunt opriți la intrare, urlă și protestează că sunt discriminați."

Probabil gura păcătosului adevăr grăieşte, Biserica Ortodoxă se pare că asta este, un "club" mafiot privat ce se vrea "cu ştaif" încercând să-şi pună "frac şi rochii de seară" peste jegul parvenirii şi al ignoranţei.

Habotnicul nostru uită că nepreţuita sa Biserică este cea mai puternică şi bogată organizaţie din România, ce are un statut aparte, scutită fiind de impozite deşi primeşte subvenţii nenumărate din banii tuturor pentru kitch-uri arhitecturale şi salarii clericale. Ţine sub tăcere monopolul pe care Biserica îl are în afacerile cimitirelor de nu poţi să îngropi o rudă fără ca Biserica să nu-ţi ia şi pielea. Ca să nu mai vorbim de poziţiile oficialilor Bisericii în cazul în care cineva are o altă soluţie pentru decedat, poziţie ce trimite gaşca de manipulaţi să huiduie o soţie îndurerată (Cazul Sergiu Nicolaescu). Să mai amintim de boxele de mii de waţi ce urlă în afară, deşi în "casa domnului" nu-i nimeni? Uită că şcoala publică, laică şi seculară în declaraţii, este de fapt teren de îndoctrinare a celor mai uşor de influenţat cetăţeni ai României, copiii noştri. Trece cu vederea că sub influenţa Bisericii ştiinţa este pusă la colţ, denigrând teoria ştiinţifică a evoluţiei şi reuşind s-o elimine din programa şcolară. Se face că nu vede nenumăratele icoane atârnate în clasele copiilor noştri, la îndemnul şi sub directa îngrijire a noilor agenţi de propagandă - profesorii de religie. Poate chiar se bucură de confiscarea de către Biserică a serbărilor şcolare.

Aşa că întrebarea nu este retorică deloc, domnule Adrian Pătruşcă. Şi o repet: Ce cauţi cu Biserica ta în viaţa mea?

PS: Comunismul românesc este Biserica Ortodoxă Română cu altă pălărie. Nu divinitatea este problema, ci oamenii ce controlează divinitatea...

7 ianuarie 2013

Dumnezeu și argumentele sale

Argumentul mişcării: Dacă vezi un şir format din piese de domino care cad, ştii că a fost cineva care le-a provocat căderea, nu? Gândeşte-te la univers ca un enorm lanţ/şir de piese de domino care cad, care se miscă. Este necesar ca, cineva din afara şirului, să le fi provocat căderea/mişcarea, nu? Nimic nu este de la sine.
Demontasem mai demult (Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu) aceste argumente, dar revin.
În argumentul mişcării apare paradoxul mişcării Mişcătorului: dacă Dumnezeu este cauza mişcării înseamnă că Dumnezeu se mişcă deci şi pe Dumnezeu l-a mişcat cineva, astfel că este necesar un Mişcător al Mişcătorului... şi tot aşa, la infinit. Adică acest argument nu este un răspuns, ci o declinare a răspunsului, şi pentru ca lipsa răspunsului să poarte un nume unii i-au spus Dumnezeu.
În realitate nu tot ce se mişcă se mişcă datorită unei cauze primordiale, ci datorită unor condiţii generate de legi ale naturii ce pot fi demonstrate ştiinţific. Pe înţelesul unui copil, lumina alimentează o celulă solară ce porneşte un motor. Dar de unde vine lumina şi ce este ea? Din nimic. E, nu chiar din nimic, vine de la Soare. În Soare, datorită unei forţe foarte puternice, gravitaţia, atomii de hidrogen (care au fiecare un electron şi un proton, ambele cu greutate) se adună unul pe altul aşa cum noi apăsăm datorită aceleiaşi gravitaţii, prin greutatea noastră, salteaua pe care stăm. Numai că în Soare sunt enorm de mulţi atomi de hidrogen şi din această cauză presiunile sunt atât de mari încât doi protoni a doi atomi de hidrogen se unesc, lângă ei mai apar doi neutroni (şi aceştia au greutate) formând nucleul, şi în jurul acestui nucleu se învârt cei doi electroni. Aşa apare atomul de heliu. În această transformare mai apar şi nişte degajări de energie ce ajunge la noi: lumina. Oau! Deci datorită propriei lor greutăţi, fără ca cineva din exteriorul Soarelui să preseze Soarele, atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu (cu doi neutroni în plus) şi lumină.

Argumentul existenţei lucrurilor: Ai nevoie de o primă cauză de existenţă, la fel ca şi de o prima cauză de mişcare, deoarece nimic nu se poate face pe el să existe dacă nu a fost deja acolo. Nimic nu se poate cauza pe sine însuşi.
Această afirmaţie conţine din nou un paradox, dar îl lăsăm deoparte.
Universul nostru este guvernat de patru forţe pe care le putem cerceta: forţa de gravitaţie (care dă greutatea noastră), forţa electromagnetică (care face ca motorul electric să funcţioneze), forţa atomică slabă (care face ca atomii să se lege între ei) şi forţa atomică tare (care ţine leagate componentele nucleului atomic). Aceste forţe nu se comportă la fel, depinzând de dimensiunea spaţiului şi timpului. Adică la dimensiuni foarte mici sau la viteze foarte mari sau la forţe de gravitaţie imense, lucrurile nu mai sunt la fel în ceea ce priveşte dacă există sau nu ceva, dacă ceea ce există se află doar într-un singur loc sau în mai multe, dacă poate apare ceva din nimic sau dacă ceva poate dispare pur şi simplu. Şi oamenii au observat că la forţe şi în condiţii extreme din nimic apare materie şi antimaterie, adică poate apare existenţa. De altfel chiar asta s-a întâmplat cu universul nostru, doar în baza existenţei regulilor conforme forţelor mai sus amintite. Universul a apărut din nimic, deodată, întregul spaţiu şi timp autocreându-se acum 13,7 miliarde de ani.

Argumentul încetării existenţei: Dacă nu ar exista un Dumnezeu care nu a murit niciodată, care nu a încetat niciodata să existe, atunci, în final, totul ar muri sau şi-ar înceta existenţa şi nimic nu ar putea începe din nou. Atunci nu ar mai exista nimic, dar acest lucru este abusurd, pentru ca înca există ceva.
După cum am spus mai sus universul nostru, fără o cauză din exteriorul său a început să fie evident acum aproximatix 13,7 miliarde de ani. De fapt de atunci datează chiar timpul în sine, înainte de asta nu se poate concepe că există un înainte. Pentru a înţelege asta trebuie să ieşim un pic din cum vedem noi timpul şi să-l considerăm ca fiind doar o altă formă de spaţiu. Numai că şi aici mai intervenim un pic cu imaginaţia şi concepem timpul ca fiind latitudinea globului terestru, mărimea circumferinţei paralelelor fiind dimensiunea spaţiului tridimensional. În acest caz putem considera că Universul nostru a început la Polul Nord, un loc de exact un punct al globului. Nu putem lua în considerare un timp înainte de timp deoarece nu există un punct „mai la nord” decât Polul Nord, exact cum nu există un frig mai frig decât 0 absolut (−273,15 °C). Dar acesta este universul nostru în sensul că în el existăm noi, şi suntem capabili a-l percepe. În alte potenţiale universuri în care regulile fizicii ar fi fost altele (asta înseamnă că universul acesta este al nostru, este singurul cu aceste reguli) timpul ar fi fost altfel, spaţiul ar fi fost altfel şi materia şi energia ar fi fost altfel. Acele universuri nu există deoarece ar fi dispărut, colapsat sau disipat înainte să "existe" cu adevărat sau dacă ar exista ar fi imposibil de accesat.
Faptul că universul (existenţa) are un "început" nedatorat divinităţii nu implică un "nesfârşit" după cum nu implică un "sfârşit" ambele fiind estimări în care spaţiu-timpul aşa cum îl percepem noi va fi complet distorsionat.

Argumentul diferenţei: În univers unele lucruri sunt mai bune decât altele. Atunci, trebuie să existe un standard care să judece care lucruri sunt mai bune decât altele. Acest lucru trebuie să fie absolutul perfect. Adică, Dumnezeu.
Acest argument este fals, este o eroare de logică, ce înlocuiește argumentarea cu dorința argumentatorului. Ceva de genul „deoarece îmi plac prăjiturile înseamnă că prăjiturile sunt bune și pentru că există prăjituri e clar că binele există”. După cum se vede standardul după care sunt evaluate lucrurile este standardul nostru, noi suntem evaluatorii, deși suntem subiectivi. Binele și răul în mod absolut nu există, sunt interpretări, după cum sunt frumosul și urâtul. Morala nu este apanajul unei divinități sau a alteia, eventual biserica respectivă o confiscă, transmițând enoriașilor anumite dogme ca fiind absolute. În realitate actul moral ne aparține personal și este cu adevărat al nostru dacă îl înțelegem și ni-l asumăm. Faptul că unii credincioși preferă să lase dogma bisericii lor să se substituie efortului propriu arată lipsa acestora de moralitate, nefiind în stare, se pare, să judece singuri situațiile cu care sunt confruntați.

Argumentul "design-ului": Design-ul cere un designer. Universul/natura este un design, atunci înseamna că trebuie să existe un designer ce a creat universul/natura.
Prima problemă este cum de un designer, care trebuie să fie mai complicat decât designul pe care l-a generat, nu are un designer la rândul lui. Dar să lăsăm asta.
Să facem un experiment. Luăm o ladă în care punem cartofi de diferite dimensiuni, și mari și mici, amestecați. O așezăm în portbagaj și plecăm cu ea la piață, în județul vecin, să o vindem. Drumul este plin de gropi, nici mașina nu e prea nouă și trepidează din toate încheieturile. Când ajungem la piață ce să vezi, toți cartofii mari sunt deasupra și toți cei mici dedesubt. Acest design trebuie să fi fost gândit și construit de cineva, care a stat în portbagaj și a așezat cartofii. Așa este, dar nu e vreo divinitate sau Intelligent Design. Acel cineva se numește gravitație. Datorită ei (și a celorlalte trei forțe amintite înainte), materia construiește, singură, structuri stabile, atomii. Atomii se combină între ei, chimic, generând polimeri (molecule mari și complexe) ce se multiplică după un anumit tipic datorită forței atomice slabe. Deși acești polimeri se autocopiază există unele erori, ce construiesc polimeri și mai performați, ce folosesc materialul celor mai puțini performanți. Așa apare viața, la început simplă, dar mai apoi din ce în ce mai complicată, cu organisme complexe formate din milioane și milioane de celule, capabile de a se autoreplica, cu mici diferențe: ciuperci, alge, plante, animale. Unele tipuri de viețuitoare au dispărut de mult și acum unora le e greu să înțeleagă cum de s-a ajuns să fie două viețuitoare atât de diferite din același strămoș comun. După cum fizica a „construit” chimia și chimia a „construit” biologia, și materialul biologic s-a perfecționat continuu, prin evoluție, până când a ajuns să dețină un organ special, creierul. Una dintre specii, cea mai complexă din punct de vedere a calității creierului, a generat o nouă stare a materiei, informația culturală. Acest animal se numește Homo Sapiens, și este specia noastră, a oamenilor, capabili să se întrebe și să găsească răspuns despre cine sunt și cum de au ajuns să fie ceea ce sunt.

Poate cineva combate argumentele acestea?
Eu știu? Sunt combătute? Voi ce ziceți?

3 ianuarie 2013

Datoria demonstraţiei aparţine celui ce afirmă...

În postarea Biserica - corpul viu al credinţei în mântuire s-au iscat noi comentarii, din păcate purtătoare de crase defecte de argumentare şi logică. Unul dintre ele, semnat de "anonimul anonim" (IP 79.117.165.9, RCS & RDS Craiova) este comentat mai jos. Acesta a venit ca urmare a replicii mele: "Cei ce susţin că sufletul poate fi mântuit trebuie să demonstreze asta, până atunci această situaţie nu poate fi luată în calcul la modul serios. Dorinţa multora ca sufletul să poată fi mântuit în schimb există, şi această slăbiciune este folosită de biserică."

Dovezi! Arataţi dovezi pentru ceea ce spuneţi! Dovediţi că mântuirea este doar o dorinţă exploatată de biserică.
Biserica susţine că sufletul există şi că acesta poate fi mântuit. Biserica transmite această informaţie ori de câte ori poate. Biserica prezintă ideea că sufletul poate fi mântuit până şi copiilor, deşi aceştia nu au discernământ. Astfel se construieşte în conştiinţa multora ideea unui suflet nemuritor şi cu potenţial de fericire perpetuă. Acestă construcţie ideologică este uşor de însămânţat în creiere deoarece creierul uman are capacitatea de a cunoaşte, de a şti că ştie, adică are conştiinţă, o imagine virtuală despre sine şi despre ceilalţi. Această conştiinţă este de fapt rezultatul instinctului de supravieţuire în condiţiile unor animale sociale, cu limbaj articulat şi cu posibilităţi de a crea şi transmite informaţie şi tehnologie. Altfel spus nouă nu ne-au crescut gheare şi picioare rapide pentru supravieţuire, ci creier. Fiind un răspuns la nevoia de a supravieţui identitatea propriei persoane din creier este predispusă să considere că, odată ce există, este de preferat să existe în continuare, cât de mult posibil, dacă se poate pentru totdeauna. De asta biserica poate "profita" de acest instinct de supravieţuire, oamenii căutând un răspuns convenabil pentru ideea că vor dispare pur şi simplu. Astfel că este uşor a sădi în minţile oamenilor idei de tipul unui suflet nemuritor, a unei învieri sau a unei conştiinţe perpetue.

În ceea ce priveşte mântuirea, avem scrieri destule, atât Biblia, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cine e sceptic, să citească cărţile, scrie negru pe alb.
Voi, ateii, pentru aceasta afirmatie facuta mai sus, ce dovezi aveţi? Ce scrieri aveţi care vă confirmă afirmaţiile?

În ce măsură există suflet şi în ce măsură acesta poate fi mântuit? Anonimul nostru face o eroare de argumentare: susţine că ceea ce este scris undeva este adevărat prin simplul fapt că este scris. Dar asta se poate extinde tuturor scrierilor, inclusiv a celor ce susţin contrariul, deci nu poate fi o viziune valabilă. Am putea să considerăm că doar ceea ce este scris în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi este adevărat, ce este scris în altele fiind fals, dar nu avem nici o metodă de a verifica acest lucru. De exemplu Newton a demonstrat că gravitaţia există, că această forţă se comportă într-un anumit fel şi a prezentat un model prin care se pot face previziuni. Astfel putem calcula în cât timp ajunge în iarbă un măr ce se desprinde de pe o creangă aflată la 10 m deasupra solului (aproximativ 1 sec). Scrierile lui Newton ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687) sunt verificabile, şi prin asta putem avea încredere în ele. Dar scrierile biblice sau cele teologice nu sunt verificabile, cel puţin nu în ceea ce priveşte existenţa unui suflet ce poate fi mântuit.

În plus, aspectul mântuirii sufletelor era prezent şi în societatea greaca. Socrate, într-unul din dialogurile lui Platon pune următoarea întrebare: ce este mai grav? A săvârşi sau a suferi o nedreptate?
Iar în cele din urma Socrate a spus ca a săvârşi o nedreptate este mult mai grav deoarece un astfel de om care îşi nedreptăţeşte semenul îşi va pierde mântuirea. Menţionez că grecii, deşi erau păgâni, credeau totuşi în mântuire, credeau faptul că zeii îi vor răsplăti pe cei drepţi şi osândi pe cei nedrepţi.
Plus că Aristotel chiar a scris celebra sa lucrare "Metafizica". Citiţi Metafizica lui Aristotel.

Aici se vine cu alte câteva erori. Apelul la autoritate. Faptul că anumiţi oameni valoroşi într-un domeniu au susţinut existenţa unei mântuiri, fără a aduce dovezi în acest scop, nu face ca mântuirea să existe. Să dau un exemplu, legat tot de Newton. În acele vremi era foarte dificil să poţi înţelege că nu este nevoie de divinitate, aşa încât Newton credea în miracole şi considera că Dumnezeu trebuie "să întoarcă ceasul ceresc, ca nu cumva acesta să se oprească", nefiind capabil să înţeleagă cum de planetele nu se prăbuşesc în Soare datorită gravitaţiei. Binenţeles că aceste afirmaţii a lui Newton nu au fost demonstrate, deci aici Newton nu mai este autoritate. Ba mai mult. La viteze apropiate de viteza luminii sau la gravitaţii foarte mari fizica newtoniană nu mai corespunde realităţii, calculele trebuind a fi făcute după alt model, respectiv teoria relativităţii a lui Einstein. Dar şi el a greşit dacă ne raportăm la dimensiuni subatomice, la ceea ce înseamnă fizica cuantică, el fiind adeptul luminii ca particulă, respingând ideea că acesta este şi undă, concomitent. Aşadar invocarea autorităţii (Biblie, Sfinţi Părinţi, Socrate sau Aristotel) nu demonstrează existenţa unui "suflet mântuitibil".
O altă eroare (apelul la majoritate) este ideea că dacă o anumită afirmaţie a fost făcută în diferite perioade istorice, în diferite culturi şi de mulţi oameni înseamnă că acea propoziţie este adevărată. Nimic mai fals. Exemplul pe care îl dau este cel cu privire la forma pământului. În toate culturile şi în toate epocile istorice până acum câteva sute de ani ideea că pământul este plat a fost îmbrăţişată de mai toţi oamenii. Dar asta nu a făcut ca pământul să fi fost mai plat decât este acum, acesta tot sferic era. De ce atunci pământul era considerat plat? Pentru că este mai "comun simţurilor" să accepţi ideea unui sus spre cer şi a unui jos spre pământ, decât să concepi că acest sus şi jos este relativ în funcţie de pe ce parte a Pământului te găseşti. Aşa şi cu "sufletul ce poate fi mântuit", este mai uşor să accepţi că eşti nemuritor şi că Dumnezeu te va răsplăti pentru cât de mult îi eşti recunoscător decât să înţelegi că la un moment dat filamentul vieţii tale se va arde, conştiinţa va dispare şi vei deveni doar un reziduu biologic.

Încă ceva: nu creştinii trebuie să se obosească în căutarea dovezilor pentru a le arăta ateilor. În niciun caz. Ateii sunt cei care trebuie să se obosească în căutarea dovezilor, deoarece noi, creştinii, nu venim peste voi în casă să vă tragem la răspundere pentru faptul că nu credeţi. Noi ne vedem de treaba noastră şi nu băgăm nimănui pe gât credinţa.
Aici greşeşti amarnic. Prin simplul fapt că îţi faci cruce când treci pe lângă biserică nu faci altceva decât să bagi în capul celorlalţi ideea că Dumnezeul tău există. Cu forţa, că ceilalţi nu apucă să închidă ochii ca să nu te vadă. Manifestările oricărui creştin, de la urarea nevinovată "Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" şi până la crucea afişată la gât sau la oglinda maşinii nu face altceva decât să bage treaba voastră pe gâtul celorlalţi.
Dar asta e nimic faţă de atacul furibund şi josnic împotriva gândirii şi psihicului copiilor, a tuturor copiilor din şcolile româneşti: prin orele de religie, prin icoanele afişate pe pereţi, prin slujbele de început şi sfârşit de an, prin înfierarea teoriei evoluţiei, prin îndepărtarea de cunoaşterea ştiinţifică.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ne băgaţi mâna în buzunar (indirect, prin guvern şi politruci) pentru a clădi cu banii noştri biserici şi a plăti salariile preoţilor ce vă ajută să fiţi manipulaţi sau automanipulaţi. Oooo, ce adevărat este "că nu ne băgaţi pe gât credinţa"...

În plus, nu mai suntem în evul mediu. De exemplu, în evul mediu, dacă eu eram acuzat de o faptă reprobabilă, tot eu trebuia să aduc dovezi şi să demonstrez că ceea ce a spus respectivul acuzator despre mine este eronat sau mincinos. Însă în epoca contemporană, nu cel acuzat se strofoacă în căutarea dovezilor, ci acuzatorului îi revine această obligaţie. Cel care acuză trebuie să argumenteze şi să-şi dovedeasca spusele. Ori în acest caz acuzatorii sunt marea majoritate a ateilor. Ei aruncă mereu cu noroi în credinţa creştină cu ajutorul blogurilor pe care le deţin.
Aici ai dreptate, nu mai suntem în evul mediu. De asta îmi permit să am un blog pe care să prezint defectele de gândire din capul credincioşilor, în speranţa că nu ne vom mai întoarce într-un ev mediu (îi mai zice şi Evul Întunecat deoarece pe atunci creştinismul era la putere în Europa). Dar a susţine că există un suflet ce poate fi mântuit este o afirmaţie, şi asta este afirmaţia ta, nu a mea. Aşa că datoria dovezii este a ta, nu a mea. Ca să pricepi, dacă eu fac afirmaţia că adevărata divinitate este Moş Crăciun, că Moşul poate construi orice fel de jucărie, inclusiv un Dumnezeu, şi că noi putem fi aidoma Lui dacă ne îmbrăcăm în roşu şi tăiem toţi brazii, eu trebuie să aduc argumente că spusele mele sunt adevărate, nu tu. Sau vrei "să mă acuzi" de credinţă într-o divinitate inexistentă şi "să te ocupi tu să aduci dovezi" că Moş Crăciun nu există?

2 ianuarie 2013

The Grand Design versus Intelligent Design

Ca răspuns la aberaţia Intelligent Design apostolată de creaţionişti şi corolar al ultimelor descoperiri ştiinţifice în domeniul fizicii de graniţă, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow au publicat cartea "The Grand Design", în 2010, apărută în România sub titlul "Marele plan" (traducerea Anca Vişinescu şi Mihai Vişinescu), la editura Humanitas, în 2012.

Iată câteva pasaje, sublinierile îmi aparţin:

"Problema începutului timpului seamănă oarecum cu problema marginilor lumii. Pe vremea când oamenii credeau că Pământul e plat, ei trebuie să se fi mirat cum de marea nu se revarsă pe la margini. Acest lucru a fost testat experimental: poţi merge în jurul lumii fără să cazi. Întrebarea ce se întâmplă la marginea lumii şi-a găsit răspuns atunci când oamenii au înţeles că Pământul nu e o suprafaţă plată, ci una curbă. Timpul însă părea ca o şină de cale ferată. Dacă avea un început, atunci trebuie să fi fost cineva (i.e., Dumnezeu) care să pună trenurile în mişcare. Chiar dacă teoria relativităţii generale a lui Einstein a unificat spaţiul şi timpul în spaţiu-timp şi a introdus un oarecare amestec al spaţiului cu timpul, timpul rămânea totuşi diferit de spaţiu, şi fie avea un început şi un sfârşit, fie continua la nesfârşit. Dar, dacă adăugăm efectele teoriei cuantice la teoria relativităţii, în cazuri extreme deformarea poate fi atât de mare, încât timpul se comportă ca o altă dimensiune a spaţiului.

La început - pe când universul era suficient de mic pentru a fi guvernat atât de teoria relativităţii generale, cât şi de teoria cuantică - au existat într-adevăr patru dimensiuni spaţiale şi nici una temporală. Prin urmare atunci când vorbim de "începutul" universului ajungem la ideea subtilă că, privind înapoi către universul primordial, timpul aşa cum îl cunoaştem nu exista! Trebuie să acceptăm că ideile noastre obişnuite despre spaţiu şi timp nu se aplică universului primordial. Aceasta depăşeşte experienţa noastră, dar nu şi imaginaţia sau matematica noastră. Dacă în universul primordial toate cele patru dimensiuni se comportă ca spaţiu, ce putem spune despre începutul timpului?

Înţelegerea faptului că timpul se poate comporta ca o altă direcţie a spaţiului înseamnă că putem scăpa de problema începutului timpului într-un mod asemănător felului în care ne-am debarasat de ideea marginilor lumii. Să presupunem că începutul universului a fost ca Polul Sud al Pământului, gradele de latitudine jucând rolul timpului. Pe măsură ce ne deplasăm spre nord, cercurile de latitudine constantă, ce reprezintă dimensiunea universului, se vor dilata. Universul ar începe ca un punct la Polul Sud, dar Polul Sud e un punct ca oricare altul. Să te întrebi ce a fost înainte de începutul universului ar deveni o întrebare fără sens, fiindcă nu există nimic la sud de Polul Sud. (orice alt punct este mai la nord - nota mea)
[...]
Înţelegerea faptului că timpul se comportă ca spaţiu ne oferă o nouă posibilitate. Ea înlătură vechiul refuz al ideii de început al universului, dar ne spune de asemenea că începutul universului a fost guvernat de legi ale naturii, şi nu mai e nevoie de vreun zeu care să-l fi pus în mişcare.

Neregularităţile din universul timpuriu au fost şansa noastră [...] deoarece, dacă unele regiuni au densităţi puţin mai mari decât altele, atracţia gravitaţională a densităţii suplimentare va încetini expansiunea acelei regiuni în comparaţie cu regiunile învecinate. Cum forţa gravitaţională adună cu încetul materia laolaltă, în cele din urmă ea poate declanşa colapsarea materiei pentru a se forma galaxii şi stele, care pot conduce la apariţia planetelor şi, cel puţin într-o împrejurare, la apariţia oamenilor. Aşa încât harta de microunde a cerului este planul întregii structuri a universului. Suntem produsul fluctuaţiilor cuantice din universul foarte timpuriu. Dacă sunteţi religioşi, puteţi spune că Dumnezeu dă într-adevăr cu zarul."
(referitor la replica lui Einstein în faţa evidenţelor fizicii cuantice: "Dumnezeu nu dă cu zarul!" - nota mea)
(Credit: NASA/WMAP Science Team.)

Biserica - corpul viu al credinţei în mântuire

S-au iscat câteva comentarii pornind de la articolul Biblia - geneză şi metamorfoză VI unde am analizat Facerea sau Geneza, începutul Vechiului Testament.

S-au spus aceste lucruri:
...ateii fac marea greşeală de a compara evenimentele, concepţiile, modul de viaţă şi faptele oamenilor din societatea de acum câteva mii de ani, cu cele din epoca contemporană. Acest tip de comparaţie este unul profund greşit, deoarece oricine ştie (sau ar trebui să ştie) că nu trebuie să judeci oameni şi fapte de acum câteva mii de ani după "legile" de astăzi. Fiecare epocă are specificul ei.

Alta chestiune pe care doresc să o menţionez este că ateii "urlă" mereu că Biblia nu conţine informaţii ştiinţifice...

Nici nu trebuie să conţină informaţii ştiinţifice deoarece obiectivul principal al autorilor Sfintei Scripturi a fost mântuirea sufletelor credincioşilor, nu ştiinţa şi tehnica. Pentru ştiinţă şi tehnică există alte cărţi. Aşa că să nu se confunde merele cu perele.

...cum a scris şi anonimul anonim, biblia scoasă din contextul tradiţiei iudeo creştine nu valorează 2 bani.


Să concluzionăm cele spuse mai sus de aceşti credincioşi:

Biblia nu are valoare decât dacă cineva o interpretează într-un anume fel, într-un anume context şi cu un anume scop.
Nimic mai adevărat.
Acum să vedem cine este acel "cineva", cum o interpretează, în ce context şi cu ce scop. Acel cineva este suma indivizilor ce formează "biserica" sau cultul respectiv. În ultimă instanţă biserica este un organism dinamic, primeşte sau se debarasează de persoanele ce accesează ideologia acelei biserici. Protocolul prin care se face această selecţie este unul general acceptat de adepţi, dar certificat şi corectat de iniţiaţi (preoţi, duhovnici, lideri spirituali etc). Scopul proclamat este "mântuirea sufletelor", indiferent ce poate însemna asta. În realitate scopul bisericii este propria sa conservare. "Mântuirea sufletului" este prăjiturica ce o afişează în vitrină. De fapt biserica utilizează acestă iluzie ca să manipuleze sau să permită automanipularea indivizilor ce formează corpul său în direcţia supravieţuirii sale. Binenţeles că acestă acţiune nu este conştientizată de biserică în sine, aceasta nu are conştiinţă cum are un individ, dar suma informaţiilor şi atitudinilor duce la progresul bisericii dacă se autoajustează sau este ajustată pentru a fi acceptate şi a asigura un flux pozitiv de adepţi sau dispare dacă această dinamică nu corespunde nevoilor adepţilor şi aceştia părăsesc biserica (eliminaţi sau din proprie voinţă). Biserica de asta este "vie", deoarece se supune unei selecţii naturale, cu specific biologic, fiind nevoită de a se schimba chiar pe sine dacă doreşte să supravieţuiască în mediul social. Ce subliniez încă o dată, aceste "dorinţe" ale bisericii nu sunt conştiente, biserica nu "vrea" asta, dar lasă impresia că ar "vrea" ceva. Bisericile ce au adoptat o conduită dinamică ce le-a făcut performante au supravieţuit, celelalte nu.

De asta Bibila nu poate fi "analizată" în afara spaţiului doctrinar (dinamic în "dorinţa" sa de autoconservare) pentru că aceasta nu deţine informaţii real concrete, ci interpretabile, iar interpretarea lor nu are calitate dacă nu este supusă unei valorizări necesare supravieţuirii bisericii. Dar pentru că ateii nu pun preţ pe supravieţuirea unei biserici îşi "permit" să scoată în evidenţă lipsa de consecvenţă şi dubla măsură a bisericii ce foloseşte ambiguitatea cuvântului biblic după propria sa nevoie de supravieţuire.

NB: aici biserică este utilizat generic, nefiind o referire la o anumită biserică ca instituţie, cult sau orientare doctrinară.