Dumnezeu și argumentele sale

Argumentul mişcării: Dacă vezi un şir format din piese de domino care cad, ştii că a fost cineva care le-a provocat căderea, nu? Gândeşte-te la univers ca un enorm lanţ/şir de piese de domino care cad, care se miscă. Este necesar ca, cineva din afara şirului, să le fi provocat căderea/mişcarea, nu? Nimic nu este de la sine.
Demontasem mai demult (Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu) aceste argumente, dar revin.
În argumentul mişcării apare paradoxul mişcării Mişcătorului: dacă Dumnezeu este cauza mişcării înseamnă că Dumnezeu se mişcă deci şi pe Dumnezeu l-a mişcat cineva, astfel că este necesar un Mişcător al Mişcătorului... şi tot aşa, la infinit. Adică acest argument nu este un răspuns, ci o declinare a răspunsului, şi pentru ca lipsa răspunsului să poarte un nume unii i-au spus Dumnezeu.
În realitate nu tot ce se mişcă se mişcă datorită unei cauze primordiale, ci datorită unor condiţii generate de legi ale naturii ce pot fi demonstrate ştiinţific. Pe înţelesul unui copil, lumina alimentează o celulă solară ce porneşte un motor. Dar de unde vine lumina şi ce este ea? Din nimic. E, nu chiar din nimic, vine de la Soare. În Soare, datorită unei forţe foarte puternice, gravitaţia, atomii de hidrogen (care au fiecare un electron şi un proton, ambele cu greutate) se adună unul pe altul aşa cum noi apăsăm datorită aceleiaşi gravitaţii, prin greutatea noastră, salteaua pe care stăm. Numai că în Soare sunt enorm de mulţi atomi de hidrogen şi din această cauză presiunile sunt atât de mari încât doi protoni a doi atomi de hidrogen se unesc, lângă ei mai apar doi neutroni (şi aceştia au greutate) formând nucleul, şi în jurul acestui nucleu se învârt cei doi electroni. Aşa apare atomul de heliu. În această transformare mai apar şi nişte degajări de energie ce ajunge la noi: lumina. Oau! Deci datorită propriei lor greutăţi, fără ca cineva din exteriorul Soarelui să preseze Soarele, atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu (cu doi neutroni în plus) şi lumină.

Argumentul existenţei lucrurilor: Ai nevoie de o primă cauză de existenţă, la fel ca şi de o prima cauză de mişcare, deoarece nimic nu se poate face pe el să existe dacă nu a fost deja acolo. Nimic nu se poate cauza pe sine însuşi.
Această afirmaţie conţine din nou un paradox, dar îl lăsăm deoparte.
Universul nostru este guvernat de patru forţe pe care le putem cerceta: forţa de gravitaţie (care dă greutatea noastră), forţa electromagnetică (care face ca motorul electric să funcţioneze), forţa atomică slabă (care face ca atomii să se lege între ei) şi forţa atomică tare (care ţine leagate componentele nucleului atomic). Aceste forţe nu se comportă la fel, depinzând de dimensiunea spaţiului şi timpului. Adică la dimensiuni foarte mici sau la viteze foarte mari sau la forţe de gravitaţie imense, lucrurile nu mai sunt la fel în ceea ce priveşte dacă există sau nu ceva, dacă ceea ce există se află doar într-un singur loc sau în mai multe, dacă poate apare ceva din nimic sau dacă ceva poate dispare pur şi simplu. Şi oamenii au observat că la forţe şi în condiţii extreme din nimic apare materie şi antimaterie, adică poate apare existenţa. De altfel chiar asta s-a întâmplat cu universul nostru, doar în baza existenţei regulilor conforme forţelor mai sus amintite. Universul a apărut din nimic, deodată, întregul spaţiu şi timp autocreându-se acum 13,7 miliarde de ani.

Argumentul încetării existenţei: Dacă nu ar exista un Dumnezeu care nu a murit niciodată, care nu a încetat niciodata să existe, atunci, în final, totul ar muri sau şi-ar înceta existenţa şi nimic nu ar putea începe din nou. Atunci nu ar mai exista nimic, dar acest lucru este abusurd, pentru ca înca există ceva.
După cum am spus mai sus universul nostru, fără o cauză din exteriorul său a început să fie evident acum aproximatix 13,7 miliarde de ani. De fapt de atunci datează chiar timpul în sine, înainte de asta nu se poate concepe că există un înainte. Pentru a înţelege asta trebuie să ieşim un pic din cum vedem noi timpul şi să-l considerăm ca fiind doar o altă formă de spaţiu. Numai că şi aici mai intervenim un pic cu imaginaţia şi concepem timpul ca fiind latitudinea globului terestru, mărimea circumferinţei paralelelor fiind dimensiunea spaţiului tridimensional. În acest caz putem considera că Universul nostru a început la Polul Nord, un loc de exact un punct al globului. Nu putem lua în considerare un timp înainte de timp deoarece nu există un punct „mai la nord” decât Polul Nord, exact cum nu există un frig mai frig decât 0 absolut (−273,15 °C). Dar acesta este universul nostru în sensul că în el existăm noi, şi suntem capabili a-l percepe. În alte potenţiale universuri în care regulile fizicii ar fi fost altele (asta înseamnă că universul acesta este al nostru, este singurul cu aceste reguli) timpul ar fi fost altfel, spaţiul ar fi fost altfel şi materia şi energia ar fi fost altfel. Acele universuri nu există deoarece ar fi dispărut, colapsat sau disipat înainte să "existe" cu adevărat sau dacă ar exista ar fi imposibil de accesat.
Faptul că universul (existenţa) are un "început" nedatorat divinităţii nu implică un "nesfârşit" după cum nu implică un "sfârşit" ambele fiind estimări în care spaţiu-timpul aşa cum îl percepem noi va fi complet distorsionat.

Argumentul diferenţei: În univers unele lucruri sunt mai bune decât altele. Atunci, trebuie să existe un standard care să judece care lucruri sunt mai bune decât altele. Acest lucru trebuie să fie absolutul perfect. Adică, Dumnezeu.
Acest argument este fals, este o eroare de logică, ce înlocuiește argumentarea cu dorința argumentatorului. Ceva de genul „deoarece îmi plac prăjiturile înseamnă că prăjiturile sunt bune și pentru că există prăjituri e clar că binele există”. După cum se vede standardul după care sunt evaluate lucrurile este standardul nostru, noi suntem evaluatorii, deși suntem subiectivi. Binele și răul în mod absolut nu există, sunt interpretări, după cum sunt frumosul și urâtul. Morala nu este apanajul unei divinități sau a alteia, eventual biserica respectivă o confiscă, transmițând enoriașilor anumite dogme ca fiind absolute. În realitate actul moral ne aparține personal și este cu adevărat al nostru dacă îl înțelegem și ni-l asumăm. Faptul că unii credincioși preferă să lase dogma bisericii lor să se substituie efortului propriu arată lipsa acestora de moralitate, nefiind în stare, se pare, să judece singuri situațiile cu care sunt confruntați.

Argumentul "design-ului": Design-ul cere un designer. Universul/natura este un design, atunci înseamna că trebuie să existe un designer ce a creat universul/natura.
Prima problemă este cum de un designer, care trebuie să fie mai complicat decât designul pe care l-a generat, nu are un designer la rândul lui. Dar să lăsăm asta.
Să facem un experiment. Luăm o ladă în care punem cartofi de diferite dimensiuni, și mari și mici, amestecați. O așezăm în portbagaj și plecăm cu ea la piață, în județul vecin, să o vindem. Drumul este plin de gropi, nici mașina nu e prea nouă și trepidează din toate încheieturile. Când ajungem la piață ce să vezi, toți cartofii mari sunt deasupra și toți cei mici dedesubt. Acest design trebuie să fi fost gândit și construit de cineva, care a stat în portbagaj și a așezat cartofii. Așa este, dar nu e vreo divinitate sau Intelligent Design. Acel cineva se numește gravitație. Datorită ei (și a celorlalte trei forțe amintite înainte), materia construiește, singură, structuri stabile, atomii. Atomii se combină între ei, chimic, generând polimeri (molecule mari și complexe) ce se multiplică după un anumit tipic datorită forței atomice slabe. Deși acești polimeri se autocopiază există unele erori, ce construiesc polimeri și mai performați, ce folosesc materialul celor mai puțini performanți. Așa apare viața, la început simplă, dar mai apoi din ce în ce mai complicată, cu organisme complexe formate din milioane și milioane de celule, capabile de a se autoreplica, cu mici diferențe: ciuperci, alge, plante, animale. Unele tipuri de viețuitoare au dispărut de mult și acum unora le e greu să înțeleagă cum de s-a ajuns să fie două viețuitoare atât de diferite din același strămoș comun. După cum fizica a „construit” chimia și chimia a „construit” biologia, și materialul biologic s-a perfecționat continuu, prin evoluție, până când a ajuns să dețină un organ special, creierul. Una dintre specii, cea mai complexă din punct de vedere a calității creierului, a generat o nouă stare a materiei, informația culturală. Acest animal se numește Homo Sapiens, și este specia noastră, a oamenilor, capabili să se întrebe și să găsească răspuns despre cine sunt și cum de au ajuns să fie ceea ce sunt.

Poate cineva combate argumentele acestea?
Eu știu? Sunt combătute? Voi ce ziceți?