7 ianuarie 2013

Dumnezeu și argumentele sale

Argumentul mişcării: Dacă vezi un şir format din piese de domino care cad, ştii că a fost cineva care le-a provocat căderea, nu? Gândeşte-te la univers ca un enorm lanţ/şir de piese de domino care cad, care se miscă. Este necesar ca, cineva din afara şirului, să le fi provocat căderea/mişcarea, nu? Nimic nu este de la sine.
Demontasem mai demult (Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu) aceste argumente, dar revin.
În argumentul mişcării apare paradoxul mişcării Mişcătorului: dacă Dumnezeu este cauza mişcării înseamnă că Dumnezeu se mişcă deci şi pe Dumnezeu l-a mişcat cineva, astfel că este necesar un Mişcător al Mişcătorului... şi tot aşa, la infinit. Adică acest argument nu este un răspuns, ci o declinare a răspunsului, şi pentru ca lipsa răspunsului să poarte un nume unii i-au spus Dumnezeu.
În realitate nu tot ce se mişcă se mişcă datorită unei cauze primordiale, ci datorită unor condiţii generate de legi ale naturii ce pot fi demonstrate ştiinţific. Pe înţelesul unui copil, lumina alimentează o celulă solară ce porneşte un motor. Dar de unde vine lumina şi ce este ea? Din nimic. E, nu chiar din nimic, vine de la Soare. În Soare, datorită unei forţe foarte puternice, gravitaţia, atomii de hidrogen (care au fiecare un electron şi un proton, ambele cu greutate) se adună unul pe altul aşa cum noi apăsăm datorită aceleiaşi gravitaţii, prin greutatea noastră, salteaua pe care stăm. Numai că în Soare sunt enorm de mulţi atomi de hidrogen şi din această cauză presiunile sunt atât de mari încât doi protoni a doi atomi de hidrogen se unesc, lângă ei mai apar doi neutroni (şi aceştia au greutate) formând nucleul, şi în jurul acestui nucleu se învârt cei doi electroni. Aşa apare atomul de heliu. În această transformare mai apar şi nişte degajări de energie ce ajunge la noi: lumina. Oau! Deci datorită propriei lor greutăţi, fără ca cineva din exteriorul Soarelui să preseze Soarele, atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu (cu doi neutroni în plus) şi lumină.

Argumentul existenţei lucrurilor: Ai nevoie de o primă cauză de existenţă, la fel ca şi de o prima cauză de mişcare, deoarece nimic nu se poate face pe el să existe dacă nu a fost deja acolo. Nimic nu se poate cauza pe sine însuşi.
Această afirmaţie conţine din nou un paradox, dar îl lăsăm deoparte.
Universul nostru este guvernat de patru forţe pe care le putem cerceta: forţa de gravitaţie (care dă greutatea noastră), forţa electromagnetică (care face ca motorul electric să funcţioneze), forţa atomică slabă (care face ca atomii să se lege între ei) şi forţa atomică tare (care ţine leagate componentele nucleului atomic). Aceste forţe nu se comportă la fel, depinzând de dimensiunea spaţiului şi timpului. Adică la dimensiuni foarte mici sau la viteze foarte mari sau la forţe de gravitaţie imense, lucrurile nu mai sunt la fel în ceea ce priveşte dacă există sau nu ceva, dacă ceea ce există se află doar într-un singur loc sau în mai multe, dacă poate apare ceva din nimic sau dacă ceva poate dispare pur şi simplu. Şi oamenii au observat că la forţe şi în condiţii extreme din nimic apare materie şi antimaterie, adică poate apare existenţa. De altfel chiar asta s-a întâmplat cu universul nostru, doar în baza existenţei regulilor conforme forţelor mai sus amintite. Universul a apărut din nimic, deodată, întregul spaţiu şi timp autocreându-se acum 13,7 miliarde de ani.

Argumentul încetării existenţei: Dacă nu ar exista un Dumnezeu care nu a murit niciodată, care nu a încetat niciodata să existe, atunci, în final, totul ar muri sau şi-ar înceta existenţa şi nimic nu ar putea începe din nou. Atunci nu ar mai exista nimic, dar acest lucru este abusurd, pentru ca înca există ceva.
După cum am spus mai sus universul nostru, fără o cauză din exteriorul său a început să fie evident acum aproximatix 13,7 miliarde de ani. De fapt de atunci datează chiar timpul în sine, înainte de asta nu se poate concepe că există un înainte. Pentru a înţelege asta trebuie să ieşim un pic din cum vedem noi timpul şi să-l considerăm ca fiind doar o altă formă de spaţiu. Numai că şi aici mai intervenim un pic cu imaginaţia şi concepem timpul ca fiind latitudinea globului terestru, mărimea circumferinţei paralelelor fiind dimensiunea spaţiului tridimensional. În acest caz putem considera că Universul nostru a început la Polul Nord, un loc de exact un punct al globului. Nu putem lua în considerare un timp înainte de timp deoarece nu există un punct „mai la nord” decât Polul Nord, exact cum nu există un frig mai frig decât 0 absolut (−273,15 °C). Dar acesta este universul nostru în sensul că în el existăm noi, şi suntem capabili a-l percepe. În alte potenţiale universuri în care regulile fizicii ar fi fost altele (asta înseamnă că universul acesta este al nostru, este singurul cu aceste reguli) timpul ar fi fost altfel, spaţiul ar fi fost altfel şi materia şi energia ar fi fost altfel. Acele universuri nu există deoarece ar fi dispărut, colapsat sau disipat înainte să "existe" cu adevărat sau dacă ar exista ar fi imposibil de accesat.
Faptul că universul (existenţa) are un "început" nedatorat divinităţii nu implică un "nesfârşit" după cum nu implică un "sfârşit" ambele fiind estimări în care spaţiu-timpul aşa cum îl percepem noi va fi complet distorsionat.

Argumentul diferenţei: În univers unele lucruri sunt mai bune decât altele. Atunci, trebuie să existe un standard care să judece care lucruri sunt mai bune decât altele. Acest lucru trebuie să fie absolutul perfect. Adică, Dumnezeu.
Acest argument este fals, este o eroare de logică, ce înlocuiește argumentarea cu dorința argumentatorului. Ceva de genul „deoarece îmi plac prăjiturile înseamnă că prăjiturile sunt bune și pentru că există prăjituri e clar că binele există”. După cum se vede standardul după care sunt evaluate lucrurile este standardul nostru, noi suntem evaluatorii, deși suntem subiectivi. Binele și răul în mod absolut nu există, sunt interpretări, după cum sunt frumosul și urâtul. Morala nu este apanajul unei divinități sau a alteia, eventual biserica respectivă o confiscă, transmițând enoriașilor anumite dogme ca fiind absolute. În realitate actul moral ne aparține personal și este cu adevărat al nostru dacă îl înțelegem și ni-l asumăm. Faptul că unii credincioși preferă să lase dogma bisericii lor să se substituie efortului propriu arată lipsa acestora de moralitate, nefiind în stare, se pare, să judece singuri situațiile cu care sunt confruntați.

Argumentul "design-ului": Design-ul cere un designer. Universul/natura este un design, atunci înseamna că trebuie să existe un designer ce a creat universul/natura.
Prima problemă este cum de un designer, care trebuie să fie mai complicat decât designul pe care l-a generat, nu are un designer la rândul lui. Dar să lăsăm asta.
Să facem un experiment. Luăm o ladă în care punem cartofi de diferite dimensiuni, și mari și mici, amestecați. O așezăm în portbagaj și plecăm cu ea la piață, în județul vecin, să o vindem. Drumul este plin de gropi, nici mașina nu e prea nouă și trepidează din toate încheieturile. Când ajungem la piață ce să vezi, toți cartofii mari sunt deasupra și toți cei mici dedesubt. Acest design trebuie să fi fost gândit și construit de cineva, care a stat în portbagaj și a așezat cartofii. Așa este, dar nu e vreo divinitate sau Intelligent Design. Acel cineva se numește gravitație. Datorită ei (și a celorlalte trei forțe amintite înainte), materia construiește, singură, structuri stabile, atomii. Atomii se combină între ei, chimic, generând polimeri (molecule mari și complexe) ce se multiplică după un anumit tipic datorită forței atomice slabe. Deși acești polimeri se autocopiază există unele erori, ce construiesc polimeri și mai performați, ce folosesc materialul celor mai puțini performanți. Așa apare viața, la început simplă, dar mai apoi din ce în ce mai complicată, cu organisme complexe formate din milioane și milioane de celule, capabile de a se autoreplica, cu mici diferențe: ciuperci, alge, plante, animale. Unele tipuri de viețuitoare au dispărut de mult și acum unora le e greu să înțeleagă cum de s-a ajuns să fie două viețuitoare atât de diferite din același strămoș comun. După cum fizica a „construit” chimia și chimia a „construit” biologia, și materialul biologic s-a perfecționat continuu, prin evoluție, până când a ajuns să dețină un organ special, creierul. Una dintre specii, cea mai complexă din punct de vedere a calității creierului, a generat o nouă stare a materiei, informația culturală. Acest animal se numește Homo Sapiens, și este specia noastră, a oamenilor, capabili să se întrebe și să găsească răspuns despre cine sunt și cum de au ajuns să fie ceea ce sunt.

Poate cineva combate argumentele acestea?
Eu știu? Sunt combătute? Voi ce ziceți?
Comentarii
10 Comentarii

10 comentarii:

  1. Superb articol dom' profesor, absolut superb. Va respect munca enorm, si sper sa nu incheiati aceasta munca prea curand. Va multumesc pentru aceste articole.

    RăspundețiȘtergere
  2. Un articol foarte bun, asa cum obisnuiti sa scrieti de fiecare data. Eu una nu stiu cum aveti atata rabdare dar va apreciez si va citesc cu placere.

    RăspundețiȘtergere
  3. se pot combate. nu sunt de acord cu "universul a aparut din nimic". defapt big bang theory e puternic contestata chiar in cadrul "comunitatii stiintifice" .daca inainte de "nasterea" universului nu a existat timp si spatiu universul in ce s-a extins? in "nimic"?

    RăspundețiȘtergere
  4. ps
    hocus-pocus si universul sa autocreat din nimic printr-un numar de magie.cam asa arata teoria lui hawkins pe scurt. (are o imaginatie bogata)

    RăspundețiȘtergere
  5. erata
    Hawking (sa nu mi sara la beregata fanii..)

    RăspundețiȘtergere
  6. Se întâmplă în exploziile nucleare, în acceleratoarele de particule sau în stele (cele de dinainte sunt modele artificiale ale stelelor). Datorită unei deformării a spaţiu-timpului existent în acel loc, deformare cauzată de gravitaţia enormă ce sparge până şi legătura extrem de puternică din nucleul atomului şi chiar îndepărtează quarcii (componentele protonilor) între ei, din nimic se nasc perechi de elemente de materie şi antimaterie (electroni şi pozitroni, adică antielectroni). Este ca şi cum ai îndoi o oglindă, şi pentru că se priveşte pe sine, deşi nu există nimic altceva reflectat în ea, ar începe să se vadă întreg universul pe o parte şi asta ar însemna că întreg universul există în concret în partea cealaltă. Noi nu suntem obişnuiţi cu această realitate deoarece percepţiile noastre sunt comune, cu gravitaţie potrivită, la viteze potrivite şi avem posibilitatea de a vedea dimensiuini potrivite din macro- şi micro- univers. Psihologic este oarecum aceeaşi situaţie pe care o aveau oamenii în trecut, când aflau că Pământul este sferic şi se întrebau cum de nu cad cei de pe cealaltă parte a Pământului. Şi exact cum cei de pe cealaltă parte a Pământului nu cad (este evident) tot aşa "naşterea" materiei şi a antimateriei din nimic este posibilă, existând evidenţe ale acestui fenomen.

    RăspundețiȘtergere
  7. tu ai afirmat ca universul a aparut din NIMIC.pe logica asta inainte de "autocrearea" universului nu au existat nici cele 4 forte fundamentale nici spatiu nici timp, deci nimic. ai gresit aici. poti afirma ca a existat si exista un ocean cuantic de marime infinita o cresa in care se "nasc" si dispar o infinitate de universuri (teoria multivers mai rezonabila decat aberatia big bang)

    RăspundețiȘtergere
  8. Ştiu, este greu de construit acest model.
    Să o luăm cu încetişorul. Forţele de care am spus (gravitaţie, electromagnetică, atomică slabă şi atomică tare) sunt de fapt principii. Valori. Ele nu există de la sine, ci numai în momentul unei interacţiuni le putem evidenţia, în sensul că avem în baza lor nişte rezultate previzibile. Chestia este că şi sistemul spaţiu-timp (ce ne este comun) ca şi celelalte dimensiuni cuantice (extraordinar de mici şi de torsionate) "pare că există" doar în momentul evidenţierii lor. Seamănă oarecum cu oglinda, abia în momentul în care ne privim descoperim că suntem. Filosofic am putea concluziona că universul există deoarece suntem în stare să-l percepem, măsurăm şi să-l transpunem într-un model. Înainte de acest ansamblu nu a fost nimic, deşi cuvintele sunt slabe pentru a exprima situaţia, "înainte" fiind un termen temporal şi "nimic" fiind unul existenţial. Mai solicit un exerciţiu de imaginaţie. Să considerăm că putem să folosim o maşină a timpului ce ne duce în "trecut" cu aceeaşi viteză cu care ne deplasăm acum înspre viitor. În acest caz de fapt nu se mai întâmplă nimic, timpul se opreşte, şi vom avea senzaţia că totul este nemişcare deşi ne deplasăm faţă de universul ce se mişcă el însuşi. Acum mărim viteza temporală, o dublăm, şi ajungem să ne întoarcem în trecut. Pentru noi, călătorii, pare că efectele preced cauzele, adică mai întâi un vas este spart şi apoi se transformă în lutul din mâna olarului. Numai că pe măsură ce ne apropiem de "începutul universului" un observator din timpul "corect", în care cauza precede efectul, noi ne deplasăm din ce în ce mai repede într-un spaţiu din ce în ce mai mic. Pentru el viteza noastă se măreşte şi când atingem graniţa celor 13,7 miliarde de ani pur şi simplu dispărem. Dar de fapt noi mergem din ce în ce mai încet, din ce în ce mai înghesuiţi în spaţiul din ce în ce mai mic. Şi pe măsură ce ne "întoarcem" în timp de fapt viteza noastră scade faţă de noi înşine. Pur şi simplu în momentul în care noi ne apropiem de originea universului totul este atât de comprimat încât timpul este oprit pentru noi, şi devine o eternitate să atingem punctul de "origine".
    Cam acelaţi lucru se întâmplă când cădem într-o gaură neagră. În timp ce pentru un observator din afară pare că dispărem când atingem orizontul evenimentelor (dincolo de care nimc nu mai poate ieşi din gaura neagră, nici măcar lumina) pentru noi, călătorii, momentul respectiv devine etern, fiinţa noastră fiind concomitent şi la limita acestui orizont şi în centrul găurii negre.
    Numai că toate acestea nu se întâmplă ca şi cum ne-am scurge ca o apă din vană prin buşon ajungând altundeva, ci pentru că însuşi spaţiul este deformat, ca şi timpul de altfel. Iar când deformarea este extremă, cum a fost "începutul" universului (început pentru noi, pentru că acel moment nu are "început") este fără sens a încerca să calculezi ceva "de dinainte de început".

    RăspundețiȘtergere
  9. Anonim, daca stai sa te gandesti, cei care spun ca Universul s-a format din nimic sunt religiosii.Dumnezeu se plictisea singur, naiba stie unde, tinand cont ca Universul nu fusese creat inca, si printr-un act de magie i-a dat nastere.
    Sincer, personal consider ideea de "nimic" goala de inteles. Pana si la nivel cuantic, vezi ceva in loc de nimic. Mereu e ceva.
    Inteleg ca vrei sa demontezi teoria Big Bang-ului care este , si citez, "puternic contestata chiar in cadrul "comunitatii stiintifice" ", dar nu imi dau seama ce pui in loc. Ai vreo explicatie mai buna?

    RăspundețiȘtergere
  10. dap, teoria universului holografic (propusa ca alternativa de d böhm) care suna cam asa; traim intr o holograma o iluzie de univers.

    RăspundețiȘtergere

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.