The Grand Design versus Intelligent Design

Ca răspuns la aberaţia Intelligent Design apostolată de creaţionişti şi corolar al ultimelor descoperiri ştiinţifice în domeniul fizicii de graniţă, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow au publicat cartea "The Grand Design", în 2010, apărută în România sub titlul "Marele plan" (traducerea Anca Vişinescu şi Mihai Vişinescu), la editura Humanitas, în 2012.

Iată câteva pasaje, sublinierile îmi aparţin:

"Problema începutului timpului seamănă oarecum cu problema marginilor lumii. Pe vremea când oamenii credeau că Pământul e plat, ei trebuie să se fi mirat cum de marea nu se revarsă pe la margini. Acest lucru a fost testat experimental: poţi merge în jurul lumii fără să cazi. Întrebarea ce se întâmplă la marginea lumii şi-a găsit răspuns atunci când oamenii au înţeles că Pământul nu e o suprafaţă plată, ci una curbă. Timpul însă părea ca o şină de cale ferată. Dacă avea un început, atunci trebuie să fi fost cineva (i.e., Dumnezeu) care să pună trenurile în mişcare. Chiar dacă teoria relativităţii generale a lui Einstein a unificat spaţiul şi timpul în spaţiu-timp şi a introdus un oarecare amestec al spaţiului cu timpul, timpul rămânea totuşi diferit de spaţiu, şi fie avea un început şi un sfârşit, fie continua la nesfârşit. Dar, dacă adăugăm efectele teoriei cuantice la teoria relativităţii, în cazuri extreme deformarea poate fi atât de mare, încât timpul se comportă ca o altă dimensiune a spaţiului.

La început - pe când universul era suficient de mic pentru a fi guvernat atât de teoria relativităţii generale, cât şi de teoria cuantică - au existat într-adevăr patru dimensiuni spaţiale şi nici una temporală. Prin urmare atunci când vorbim de "începutul" universului ajungem la ideea subtilă că, privind înapoi către universul primordial, timpul aşa cum îl cunoaştem nu exista! Trebuie să acceptăm că ideile noastre obişnuite despre spaţiu şi timp nu se aplică universului primordial. Aceasta depăşeşte experienţa noastră, dar nu şi imaginaţia sau matematica noastră. Dacă în universul primordial toate cele patru dimensiuni se comportă ca spaţiu, ce putem spune despre începutul timpului?

Înţelegerea faptului că timpul se poate comporta ca o altă direcţie a spaţiului înseamnă că putem scăpa de problema începutului timpului într-un mod asemănător felului în care ne-am debarasat de ideea marginilor lumii. Să presupunem că începutul universului a fost ca Polul Sud al Pământului, gradele de latitudine jucând rolul timpului. Pe măsură ce ne deplasăm spre nord, cercurile de latitudine constantă, ce reprezintă dimensiunea universului, se vor dilata. Universul ar începe ca un punct la Polul Sud, dar Polul Sud e un punct ca oricare altul. Să te întrebi ce a fost înainte de începutul universului ar deveni o întrebare fără sens, fiindcă nu există nimic la sud de Polul Sud. (orice alt punct este mai la nord - nota mea)
[...]
Înţelegerea faptului că timpul se comportă ca spaţiu ne oferă o nouă posibilitate. Ea înlătură vechiul refuz al ideii de început al universului, dar ne spune de asemenea că începutul universului a fost guvernat de legi ale naturii, şi nu mai e nevoie de vreun zeu care să-l fi pus în mişcare.

Neregularităţile din universul timpuriu au fost şansa noastră [...] deoarece, dacă unele regiuni au densităţi puţin mai mari decât altele, atracţia gravitaţională a densităţii suplimentare va încetini expansiunea acelei regiuni în comparaţie cu regiunile învecinate. Cum forţa gravitaţională adună cu încetul materia laolaltă, în cele din urmă ea poate declanşa colapsarea materiei pentru a se forma galaxii şi stele, care pot conduce la apariţia planetelor şi, cel puţin într-o împrejurare, la apariţia oamenilor. Aşa încât harta de microunde a cerului este planul întregii structuri a universului. Suntem produsul fluctuaţiilor cuantice din universul foarte timpuriu. Dacă sunteţi religioşi, puteţi spune că Dumnezeu dă într-adevăr cu zarul."
(referitor la replica lui Einstein în faţa evidenţelor fizicii cuantice: "Dumnezeu nu dă cu zarul!" - nota mea)

(Credit: NASA/WMAP Science Team.)