30 iunie 2012

Inteligenţa spirituală

(existenţială)

Ideea că ceea ce ne deosebeşte radical de celelalte vieţuitoare este inteligenţa o îmbrăţişează mulţi. Deşi sunt şi alte animale inteligente trebuie să lăsăm modestia deoparte şi să recunoaştem că suntem cea mai inteligentă specie de pe Terra. Dar ce înseamnă inteligenţă. Definiţia succintă (deşi nu este îmbrăţişată ca atare de toţi specialiştii) este capacitatea de a identifica, conceptualiza şi rezolva probleme. Întrucât tipul de probleme şi conjunctura în care se găseşte subiectul sunt diverse, începând cu 1990 se acceptă ideea că inteligenţa nu este doar cea de tipul logico-matematic (IQ - Intelligence quotient) ci şi emoţională (intrapersonală - EQ) sau socială (interpersonală), multe din aptitudini fiind considerate inteligenţe: inteligenţă motrică, muzicală, lingvistică etc.

Acest articol este o analiză a cărţii "Inteligenţa spirituală", autori Danah Zohar şi Ian Marshall, în traducerea editurii Vellant (traducător Miruna Popescu): "Utilizat de peste un secol, termenul de inteligenţă spirituală a fost multă vreme interpretat greşit, fiind considerat pseudoştiinţific din cauza folosirii sale abuzive în raport cu noile forme de spiritualitate şi religie. Împrumutând limbajul şi conceptele fizicii cuantice, cei doi autori redefinesc conceptul ca reprezentând o nevoie de semnificaţii profunde, valori fundamentale, scopuri superioare şi, în acelaşi timp, calea de acces către acestea."
Uau! După o asemenea prezentare m-am simţit obligat să o citesc. Mai ales că în fascicolul demonstrativ se afirmă că "SQ (inteligenţa spirituală) nu este legat de sentimentul religios" şi că se doreşte o abordare ştiinţifică.
Se încearcă a defini Inteligenţa Spirituală (SQ) ca fiind "abilitatea internă, înnăscută a creierului şi sufletului uman, trăgându-şi resursele cele mai adânci din însăşi inima Universului [...] de a găsi şi utiliza semnificaţii în rezolvarea problemelor.
SQ este inteligenţa aflată în acea parte profundă a sinelui [...] cu ajutorul căreia nu doar recunoaştem valorile existente, ci şi descoperim altele noi, în mod creativ. SQ nu decurge din valorile existente, ci mai degrabă creează posibilitatea de a avea valori." (iată primele 20 de pagini ale cărţii mai jos)


 Autorii consideră că teoria inteligenţelor multiple trebuie nu numai redusă la inteligenţa logico-matematică (IQ) şi cea emoţional-socială (EQ), celelalte inteligenţe fiind declasate la nivelul de aptitudini, dar şi completată cu acest tip de inteligenţă, Inteligenţa Spirituală (SQ). Fac şi o schemă a sistemului IQ-EQ-SQ, prin analogia computerelor. Atribuie pentru IQ calculul serial specific unui calculator, EQ se asimilează cu asociativitatea unor reţele de calculatoare iar SQ este fenomenul de unificare a acestor sisteme, respectiv un nivel superior de conştiinţă de sine prin ... intermediul interferenţelor unor oscilaţii neurale sincronice în registrul de 40 Hz, deşi chiar ei specifică că nu există dovezi solide în acest sens (pag. 86). Amestecă abuziv şi câte ceva din mecanica cuantică pentru a justifica eventualitatea unor interferenţe cu o "spiritualitate universală". Mai întâi că frecvenţa de lucru de aproximativ 40 Hz este dată de capacitatea chimică a celulei nervoase de a-şi modifica starea. Metabolismul şi fiziologia neuronului nu permite o frecvenţă de lucru mai mare, fie că acesta este uman sau al altui vertebrat. Aşadar acestă frecvenţă nu este ceva anume pregătit ca suport pentru o conştiinţă universală, este pur şi simplu o consecinţă naturală.

Apoi legătura cu mecanica cuantică ... este ilară. Există un principiu al incertitudinii în fizica cuantică ce ne spune că o particulă se găseşte de fapt într-o mulţime de poziţii în acelaşi timp, dar respectivele poziţii sunt în limitele de energie şi de undă ale particulei în sine precum şi a dimensiunii instrumentului folosit. Asta nu înseamnă că undeva ar putea fi un "vid cuantic" ce "rezonează" cu o "conştiinţă universală" (termeni folosiţi în carte). Această deviere către fizica cuantică o au autorii citind cu jumătate de ochi cercetările şi teoriile lui Bernard Katz şi a lui Ricardo Miledi (cercetători în fiziologia neuronului) ce au subliniat că pentru a exista un transport informaţional între sinapsele neuronale este necesar ca un anumit neurotransmiţător să fie eliberat într-o anumită cantitate minimă de molecule, cantitate ce au denumit-o "cuantă", dar care nu are nici o treabă cu fizica cuantică.

Dubla măsură transpare în pag. 103 când pretinsa metodologie ştiinţifică este subminată de ipoteze nedovedite atribuite unui Intelligent Design, deşi acesta nu este ca atare denumit în carte: "Pe scurt, creierul a fost proiectat pentru a fi conştient şi proiectat să aibă o dimensiune transcendentă." (sublinierea autorilor) Creierul nu este un proiect, este o evoluţie, inteligenţa şi conştiinţa de sine fiind o rezultantă de conjunctură. Conjunctură datorată multiplelor situaţii fericite: poziţia bipedă a favorizat dezvoltarea alergării cu mâinile libere ce puteau utiliza arme şi unelte sau căra hrană, lucru ce a favorizat societatea primară. Asta a dat posibilitatea unei copilării individuale lungi şi bogate în informaţie necesară acumulării de inteligenţă, depozitată şi activată într-un creier de dimensiuni mai mari şi prin asta mai performant. Cum de s-a întâmplat să avem acest creier? Printr-o simplă dar norocoasă greşeală de copiere a unei gene: gena SRGAP2. Acum 2,5 milioane de ani această genă s-a duplicat accidental noi fiind urmaşii acelor antropoide. Urmaşii încă în viaţă a fraţilor lor ce nu au avut acea genă duplicat sunt actualii cimpanzei. "Dublarea genei a permis celulelor din creierul uman să dezvolte mai multe conexiuni şi să se deplaseze cu o viteză mai mare, ceea ce a dus la dezvoltarea creierului. Acest proces explică modul în care specia noastră a dezvoltat capacitatea de a comunica verbal, de a avea un comportament complex şi de a folosi instrumente, aceste inovaţii având loc în aceeaşi perioadă în care a avut loc duplicarea genei SRGAP2. Atât gena originală cât şi copia sa produc proteine care ajută creierul să se dezvolte. Două cercetări recente arată însă că cea de-a doua versiune a genei prezintă în plus un efect secundar benefic: permite neuronilor să dezvolte dendrite mai lungi" (descopera.ro) - adică să fim mai inteligenţi.

Autorii greşesc şi pentru că atât inteligenţa logico-matematică cât şi cea emoţională se bazează tot pe structuri analogice de calcul. Chiar dacă unele operaţiuni sunt iniţial calculate pas cu pas, după exerciţii suficiente rezultatul este scurtcircuitarea paşilor şi realizarea unei legături directe între neuronii de iniţiere şi cei de răspuns la problemă. Ca exemplu metodologia de a învăţa tabla înmulţirii: 7x3=21. Iniţial învăţăm că 7+7+7=21 (iniţial 7+7=14 apoi 14+7=21). Mai apoi se construieşte în creierul nostru o potecuţă rapidă între neuronii "7x3" cu neuronii "21" sărind peste neuronii "7+7=14" şi "14+7=21". Noi, homo sapiens, putem face acest lucru şi pentru că avem acea genă SRGAP2 în dublu exemplar. Un proces asemănător se desfăşoară în ceea ce priveşte inteligenţa emoţională şi cea socială, dar acolo sunt presetate, datorită unor îndelungate selecţii sociale şi sexuale, adică tot selecţie naturală, creierele ce au scurtircuitele de recunoaştere a chipurilor gata formatate, de exemplu, fiind necesar doar un mic exerciţiu de activare. De asta sunt persoane cu anumite carenţe empatice, deoarece acele presetări nu sunt funcţionale sau nu sunt activate corect.

Autorii amestecă fizica cuantică cu psihicul şi conchid că ceva-ceva tot o fi, respectiv "protoconştiinţa ca proprietate fundamentală a universului", adică un "Dumnezeu imanent" locat şi în "centrul sinelui" ca "scop ultim al existenţei". Acesta poate fi evidenţiat cu ajutorul unui aparat numit "casca lui Dumnezeu" ce produce trăiri mistice prin intermediul unui câmp magnetic. Dar autorii subliniaseră în pagina 99 asta: "creierul, cutia craniană şi scalpul nu interferează cu câmpurile magnetice". De altfel concluziile scepticilor (Richard Dawkins) supuşi experimentului a fost că acestă cască nu este altceva decât o sugestie indusă pe baza unui background cultural (săracul Dawkins n-a simţit nimic). Dar sunt definitorii studiile ce converg spre ideea că trăirea mistică interferează sau se suprapune în creier peste zona activată de dereglările schizofrenicilor sau a crizelor epilepticilor, lobii temporali fiind excitaţi asemănător în momentele de criză schizofrenică ca şi în cele de trăire mistică. Deşi studiile neurologice evidenţiază mai mult o afinitate şi întrepătrundere a trăirii mistice cu senzaţiile şi emoţiile de bază (lucru recunoscut de ei în carte), viziunea pe care o au autorii este exact invers, preamărind predispoziţia psihică în detrimentul calculului matematic. Construiesc un sistem în care logica este primară în sensul de simplă, emoţia fiind superioară şi trăirea spirituală fiind corolar al nivelului de inteligenţă (deşi este evident că animale mult mai simple decât noi au emoţii, deci posibilitatea unei inteligenţe emoţionale - EQ, dar nu au inteligenţă logico-matematică - IQ - vezi video de mai jos).

Autorii întreabă retoric: "Există un astfel de lucru cum este conştiinţa? Există vreo persoană care să se îndoiască în mod serios de existenţa ei? Da, aceasta este în esenţă poziţia adoptată de acei oameni cunoscuţi sub numele de materialişti reducţionişti (eliminativi). Cel mai cunoscut dintre aceştia este filosoful Daniel Denett care, în lucrarea sa Consciousness Explained, aduce o explicaţie prin care desfiinţează practic conştiinţa." Deşi nu demontează nici una din afirmaţiile lui Denett continuă: "...deşi s-ar putea ca el să nu fie conştient, ar trebui să accepte măcar posibilitatea ca ceilalţi să fie." (atac la persoană). Şi fac această confuzie între inteligenţă şi "câmp vibraţional de 40Hz" populat de "cuante" de conştiinţă.

Aberaţiile continuă în detrimentul principiilor de bază ale metodei ştiinţifice, întroducând artificial entităţi nedemonstrate: "protoconştiinţa este o proprietate fundamentală a universului material, cum sunt şi masa, sarcina, rotaţia şi poziţia... orice lucru dispune de un grad de protoconştiinţă, dar că doar unele structuri mai aparte, cum ar fi creierul, dispun de elementele necesare generării conştiinţei depline." Îi întreb, au şi dovezi pentru această afirmaţie? Că abureala cu frecvenţa de 40Hz şi cuantele de conştiinţă nu ţine.

În parte a doua a cărţii autorii trec la antrenarea inteligenţei spirituale prin metode specific NLP - programare neuro-lingvistică (unde sunt meşteri, trebuie să recunoaştem). Şi aici fac o confuzie majoră considerând că inteligentul spiritual este cel ce înţelege minunea finală prin propria persoană. În realitate este vorba de sentimentul de sens şi utilitate pe care îl caută oamenii, dar care este o consecinţă specifică instinctului de supravieţuire şi aparţine mai repede inteligenţei emoţionale şi interacţiunilor socio-culturale. Defectele spirituale autorii le aruncă în spatele unei nefuncţionalităţi a "câmpului cuantic spiritual" în loc să evidenţieze carenţele psihice, neurologice sau chimice (droguri). Subliniază astfel "existenţa răului" de sine stătător, şi, în virtutea influenţei creştine promovează ideea unei "energii negative - Diavol" (consideră că oamenii pot fi posedaţi!) ca justificare antagonică la aberaţia "energiei pozitive - Dumnezeul imanent". În virtutea acestei definiri se naşte chestiunea moralei, decizia etică fiind apanajul celor ce pot discerne, conform principiului de incertitudine formulat de Werner Haisenberg [!!!] (ce treabă are incapacitatea de a observa concomitent poziţia unei particule şi dimensiunea impulsului său cu incapacitatea de a discerne moral?), conexiunile provocatoare de bine!?! Iar acestea sunt influenţate de apartenenţa la "binele universal" revelat, deoarece "Adevărul conducător se bazează pe credinţă: sistemele etice sunt bazate pe asentiment, pe încrederea într-o autoritate exterioară." De parcă oamenii dacă nu se raportează la divin nu sunt în stare să ia decizii morale. Ce absurd! "O persoană cu un SQ ridicat ştie că dacă îi răneşte pe ceilalţi se răneşte pe sine." Această afirmaţie este greşită, atribuită eronat inteligenţei spirituale. Gardner şi Goleman construiesc în jurul ei noţiunea de inteligenţă emoţională şi socială, în nici un caz spirituală.

Ca să nu mai vorbim de intenţia de a evita criticile cu un memorabil enunţ: "Spre deosebire de IQ, care este liniar, logic şi raţional, inteligenţa spirituală nu poate fi cuantificată." Atunci despre ce vorbim noi aici?

Şi totuşi am putea discuta despre inteligenţa spirituală, ca intenţie raţională de a descoperi sensuri şi de a rezolva probleme ce privesc cunoaşterea EXISTENŢEI. Nu putem, întradevăr, să segmentăm clar şi indubitabil ceea ce înseamnă inteligenţele multiple, şi implicit nici cea "spirituală" de cele amintite mai sus. Dar mai repede aş numi această inteligenţă ca fiind EXISTENŢIALĂ şi nu spirituală, ca raport al individului cu propria sa existenţă şi a realităţii în ansamblul conştientizat de el şi influenţat de limitele cunoaşterii personale şi universale. Iar în acest raport un factor hotărâtor îl poartă bruiajul cultural îmbâcsit de falsuri denumite generic "divinitate" sau coagulat în "pseudoştiinţe", rezultat al unei evoluţii a biologicului devenit conştient de sine, conform articolului "Evoluţia biologică a religiei". La naştere, şi chiar înainte de asta, omul are o raportare directă la mama sa ca fiinţă divină, chiar neconştientizată fiind. Dar tot homo sapiens are şi o predispoziţie avantajată evolutiv de prezenţa dublei gene SRGAP2: îşi pune întrebarea "de ce?". La început instinctual, apoi programatic. Celelalte antropoide actuale (singurele posibil a fi supuse acestor tipuri de experimente) nu-şi pun această întrebare. Din acest motiv oamenii învaţă şi-şi transmit aceste învăţături: pentru că pot, la nivel biologic, material. Descoperă astfel lipsa de divinitate din entitatea concepută ca fiind mama lor. Dar asta nu ajunge instinctului de supravieţuire ce a săpat această predispoziţie, de a se agăţa de ceea ce asigură supravieţuirea lor ca individ, şi caută alte răspunsuri la întrebarea "de ce?". Răspunsuri acceptate chiar dacă nu sunt corecte: "Omul a avut dintotdeauna nevoie de o explicaţie pentru toate lucrurile din lume pe care nu le înţelegea. Dacă nu exista o explicaţie, inventa una." - Jim Crawford. Astfel se face un transfer de autoritate de la fiinţele imediat apropiate la cele recunoscute în cadrul grupului, apoi la eterice figuri supranaturale sau imaginare entităţi de tipul Intelligent Design, mai nou.

Din punctul meu de vedere, eventuala inteligenţă spiritual-existenţială devine cuantificabilă (nimic de-a face cu cuantele fizicii particulelor subatomice - sic!) şi reprezintă capacitatea de a discerne realul obiectiv cu ajutorul metodelor de cunoaştere ştiinţifică (libere de subiectivism, fără a apela la subterfugii supranaturale), de a accepta limitele de cunoaştere a momentului şi de a înţelege cauza acestor limite, precum şi de a găsi valori şi sens într-o lume în care nu toate situaţiile au răspuns imediat şi complet. Probabil ateismul (în sensul că divinitatea nu este necesară) este înfăţişarea spiritualităţii inteligente, ca să nu spun că este măsura inteligenţei spirituale...

29 iunie 2012

SUBIECTIVĂ sau PREDICATIVĂ?


    În calitate de profesor de limba română (absolventă de Litere într-un important centru universitar - Cluj –Napoca - şi a unui master în “Dinamica limbii române contemporane”), îmi permit să-mi exprim opinia, tind să cred avizată, cu privire la aşa-numita “controversă”declanşată în urma Evaluării Naţionale la limba română şi legată de felul unei subordonate extrase din textul-suport.
  Am ales sa fac asta, de fapt, într-o oarecare măsură, m-am simtit obligată (deci m-am autosesizat), pentru că am constatat că, dupa trei zile de discuţii ”aprinse” pe forumuri , site-uri diverse, prin cancelarii, pe-acasă sau pe la colşul străzii, dezbateri prin mass-media şi apel la specialişti, copiii cer în continuare lămuriri, soluţia corecta fiind acceptată, dar insuficient argumentată, iar a lor, respinsă , fară a fi combătută.
   După apariţia baremului , care stabilea ca soluţie corectă  c. “subiectivă“, s-au iscat toate discuţiile, dat fiind faptul că majoritatea elevilor au optat pentru varianta “predicativă”. Specialiştii, în loc să ofere argumente în favoarea soluţiei corecte şi în combaterea celei greşite, deşi aparent majoritară, au preferat să se rezume la afirmaţii de genul: ”Baremul este corect. Propoziţia este subiectivă, dar enunţul este ambiguu” sau “Soluţia corectă este cea din barem, deci el nu va suferi modificări.”
  Alţii au evitat să adopte o poziţie categorică, preferând una neutră” sau mai flexibilă, tolerantă cu ambele variante, total nerecomandabilă când vine vorba de gramatică, ştiinţa care ar trebui să impună norme şi să permită delimitarea clară de tip corect-incorect, excluzând interpretările şi situarea pe o poziţie intermediară sau incertă cu privire la un statut sintactic.
  S-a afirmat „Ar fi putut să fie predicativă...dacă ar fi avut o anumită intonaţie sau am fi schimbat topica sau contextul...”, ceea ce e adevărat, dar irelevant în stabilirea soluţiei corecte, atâta timp cât nu contează ce „ar fi putut să fie” subordonata în alte condiţii, ci ceea ce este în situaţia concretă, strict contextual, în condiţiile date, în această topică şi cu o intonaţie obişnuită.
  Mulţi profesori de limba română, înainte chiar de apariţia baremului, au susţinut şi ei varianta „predicativă”, cea aleasă de majoritatea elevilor, dar au făcut asta fără argumente convingatoare, probabil din spirit de „solidaritate” sau pe principiul „majoritatea decide” sau „are întotdeauna dreptate”, uitând că trebuie să primeze principiul corectitudinii şi nu al majorităţii.
  In lipsa argumentelor ştiinţifice, cu bază lingvistică solidă, oferite în mod „oficial” de specialişti şi reprezentanţi ai ministerului, şi incurajaţi de atitudinea „solidară” a multor profesori, nu e de mirare că elevii s-au simţit îndreptăţiţi să protesteze şi au trecut la petiţii şi memorii, antrenându-se într-o campanie pe care eu am numit-o „60 de sutimi pentru fiecare elev”. Ce cer concret ? Acceptarea ambelor variante. Nu le explică nimeni de ce e considerat baremul corect, de ce varianta lor e greşită, dacă e sau nu o controversă gramaticală, de ce nu poate fi o soluţie interpretabilă şi că, în virtutea unicităţii de funcţie (sintactică) într-un context dat, nu e posibilă acceptarea ambelor variante, pentru că se contrazic principii ale gramaticii. Un barem corect trebuie respectat, indiferent de numarul celor care nu au răspuns conform lui.
  Pozitia mea în această chestiune este clară şi mi-am susţinut-o, cu aceleaşi argumente pe care le voi prezenta şi aici, încă din dimineaţa zile de examen, înainte de apariţia baremului, atunci când elevii mei mi-au solicitat opinia cu privire la felul subordonatei considerate de ei predicativă.
  Propoziţia subordonată în discuţie este subiectivă şi nu predicativă şi voi aduce argumente in sprijinul afirmaţiei mele, prezentând, pas cu pas, raţionamentul care m-a condus la această concluzie:

Argumente pro SUBIECTIVĂ

1.Pasul I
  Iau ca punct de plecare în raţionamentul meu enunţul (propoziţia) „Mama este prietena mea”, în care verbul "a fi" este copulativ, creând echivalenţa semantică între cele două substantive, ambele articulate hotărât, ambele în nominativ, cu pondere egală şi "forţă" semantică şi gramaticală suficientă pentru a îndeplini funcţia de subiect, adică cu acelaşi potenţial sintactic. Dar clar nu pot fi amândouă subiect, unul e subiect si celalalt - nume predicativ. Cine face aici, în această situaţie, distincţia între cele două, adică diferenţierea sintactica? TOPICA, în absenţa altor criterii de diferenţiere şi în mod convenţional, stabileşte prima poziţie (I ) ca fiind subiect şi a doua (II) - nume predicativ .
            I (Sb)          II (Np)
Deci Mama  este prietena  mea.
           A        =        B   (putem schematiza şi reprezenta asta simbolic, ca la matematică)
Schimbarea de topică, adică inversarea pozitiilor (şi a substantivelor), implica automat schimbarea sau inversarea funcţiilor .
           I (Sb)                  II (Np)
Deci Prietena mea este mama.
            A       =        B
Menţionez că, în favoarea menţinerii uneia dintre funcţii, indiferent de topică, ar putea interveni şi INTONAŢIA, dar e dificil de sesizat o modificare de intonaţie în scris, în absenţa vorbitorului care să o imprime şi, în general, intonaţia, ca mijloc de exprimare a relaţiilor sintactice, este rareori utilizată ca un criteriu unic de stabilire a funcţiei (eventual  împreună cu topica).
Menţinerea unei funcţii (cea de subiect spre exemplu), indiferent de topică, o poate decide uneori şi modul în care un substantiv este articulat. Astfel, atât într-un enunţ de genul „Viaţa este un sacrificiu”, cât şi în cel cu topica inversă „Un sacrificiu este viaţa”, se preferă ca subiect, indiferent de topică, substantivul articulat hotărât, în detrimentul celui nearticulat sau articulat nehotărât, considerat fiind mai puternic evidenţiat şi elementul central al enunţului.
  Aceasta este însă o altă situaţie, nu cea oferită de mine drept punct de plecare în raţionament, în care eu mă refeream strict la două substantive cu pondere egală şi aceleaşi caracteristici gramaticale, ambele articulate hotărât.

Pasul II :
Facem trecerea de la nivel de propoziţie la nivel de frază, în virtutea analogiei şi a posibilităţii de echivalare semantică şi sintactică a unei părţi de propoziţie cu o propoziţie subordonată corespunzătoare, prin cele două fenomene sintactice: contragerea şi expansiunea.
Astfel, prin analogie, şi la nivel de frază, dacă se întâlneşte o situaţie similară celei din propozitie de tip "A=B" (unde A este o propoziţie subordonată echivalentă semantic cu un substantiv şi B este tot un substantiv, ambele articulate hotărât şi puse pe pozitie de egalitate semantică de către verbul "a fi" copulativ),  cea care ar trebui să facă diferenţierea sintactică este tot TOPICA. În mod convenţional , prima poziţie e ocupată de subiect sau o propozitie cu rol de subiectsubiectivă, iar a doua  poziţie, de nume predicativ sau propoziţie echivalentă = predicativă.
 
Pasul III :                                                                 I(SB)                             II(Np)
Ne plasăm în situaţia noastră concretă, fraza: "Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii".
Propozitia subordonată „ceea ce mă jenează” se poate contrage printr-un substantiv de genul „inconvenientul”, „jena”, deranjul”, „problema”, „faptul (jenant)”, toate articulate.
Echivalenta semantică creată prin verbul „a fi”, între oricare din acestea şi substantivul „dificultatea”, face dificilă deosebirea de funcţie sintactică, ambele substantive fiind posibile „candidate” la functia de subiect, având aceeaşi „forţă” şi caracteristici gramaticale. Şi aici trebuie să intervină TOPICA, care va acorda prioritate la funcţia de subiect poziţiei I.In cazul nostru, pozitia e ocupata de o întreagă propoziţie cu rol de subiect, adică de o SUBIECTIVĂ.

Pasul IV:
Continuăm demersul analogic şi facem o expansiune, pornind de la substantivul din enunţ „dificultatea” şi obţinem : „Ceea ce mă jenează / este / că e dificilă răsfoirea /...”
Asta numesc eu un enunţ ambiguu din punct de vedere semantic, cu o principala redusa la un simplu verb copulativ (asemantic), cu un subiect transformat într-o subiectivă şi un nume predicativ dezvoltat într-o predicativă. Şi, cu toate astea, un enunţ cât se poate de clar gramatical, cu claritatea matematica a lui A = B ,  in care A = SUBIECT, iar B= PREDICAT, care îmi aminteşte de o vorbă a unui remarcabil profesor de-al meu din facultate, prof. dr. D.D.Drasoveanu: ” Gramatica nu e semantică”. În gramatică nu-şi au loc nuanţele, interpretările. Eu cred că modul de gândire şi abordare gramaticală trebuie să fie unul aproape matematic (logic, obiectiv, precis).
Nu cred  sincer că, într-o astfel de frază, ar fi optat cineva pentru a II-a subordonată ca fiind subiectivă, ca echivalenţă, prin contragere, a unui substantiv cu rol de subiect - „dificultatea”.

Concluzia :

Propozitia subordonată luată în discuţie este SUBIECTIVĂ, iar principalul argument este echivalenţa acesteia, prin contragere, cu un substantiv contextual articulat hotărât, cu acelaşi potenţial sintactic ca şi substantivul „dificultatea”, dar  avantajat la funcţia de subiect faţă de acesta de poziţia (TOPICA) sa antepusă verbului copulativ „a fi”.


Argumente contra PREDICATIVĂ

  Am întrebat copiii care le-au fost justificările atunci când au optat pentru predicativă. Majoritatea mi-au răspuns ca au ales aşa, pentru că în regentă exista deja un subiect („dificultatea”), deci subordonata nu putea fi şi ea subiectivă, ci doar predicativă, verbul „a fi”, în context, fiind copulativ. Unii au adăugat şi că, prin inversiunea subordonatei cu substantivul "dificultatea", considerat subiect, au obtinut clar o predicativă.
  Problemele sunt urmatoarele: cum au stabilit ei calitatea de subiect a substantivului „dificultatea”(întrebarea „ce?” fiind aici irelevantă), prin ce au contras ei subordonata, pentru a-i stabili mai clar rolul sintactic, ce i-a îndreptăţit să acorde o importanţă mai mare şi prioritate la funcţia de subiect substantivului „dificultatea”, faţă de substantivul obţinut prin contragerea subordonatei şi dacă este sau nu permisă inversiunea celor doua poziţii (ce consecinte ar avea un astfel de demers de schimbare a topicii).
  O sa le iau pe rând:

1. În general, copiii au considerat „de la sine-înţeles” că substantivul „dificultatea”este subiect , fără o justificare gramaticală anume.
2. Nu există contextual niciun motiv pentru a acorda o mai mare importanţă substantivului „dificultatea”, faţă de  substantivul obţinut printr-o posibilă contragere, ambele fiind articulate, în aceeasi măsură evidenţiate şi îndeplinind condiţiile pentru a fi subiect, având deci acelaşi potenţial sintactic.
3. Intonaţia, pentru că unii, nu ma refer aici la copii, au folosit-o ca argument, afirmand: ”Cu o anumită intonaţie, ar putea fi predicativă” (sugerând că o accentuare intenţionată a unui segment din frază ar fi putut evidenţia sau clarifica o functie sau alta)  nu e verificabilă, pentru că e percepută la nivel oral şi e strict legata de intenţia vorbitorului, pe care nu o cunoastem. Nu văd cum am putea să o aplicăm aici ca un criteriu de stabilire şi diferenţiere a funcţiilor.
4.Inversiunea poziţiilor  propoziţie subordonată - substantivul „dificultatea” nu e permisă, pentru că, fiind vorba de de subiect sau subiectivă şi nume predicativ sau predicativă, schimbarea de topica ar conduce automat, la fel ca în propoziţie, între două substantive la fel de „puternice”, echivalate prin verbul copulativ „a fi”, la schimbarea funcţiilor între ele. Deci, da, ar fi putut să fie predicativă subordonata noastră în topica inversă, dar pe noi ne interesează strict ce este în acest context, în poziţia dată, antepusa verbului copulativ „a fi”, deci în această topică „privilegiată”care îi impune statutul de subiectivă, nu de predicativă.
5. O propozitie introdusă prin pronumele relativ „ceea ce” are un sens neutral şi nu se poate contrage decat printr-un substantiv, în general, abstract şi articulat de genul: ”faptul”, ”chestiunea”, ”lucrul”, etc. Şi nici într-un caz printr-un adjectiv. Deci cei care au încercat o contragere a subordonatei „ceea ce ma jenează” prin adjectivul „jenantă”, acordat deja la feminin, singular cu substantivul „dificultatea”, presupus astfel din start subiect, pentru a-i justifica statutul de nume predicativ şi a ajunge astfel la o predicativă, au greşit, acest demers fiind forţat şi nepermis în limba română.
6. Rareori se întâlnesc predicative antepuse verbului copulativ „a fi” şi introduse prin pronumele relativ compus „ceea ce”. Mai întâlnite sunt predicativele antepuse verbului copulativ „a deveni” (şi sinonimelor lui) şi atunci confuzia predicativă–subiectivă se evită prin contragerea subordonatei în substantiv, de obicei, nearticulat, cu valoare generică, denumind o calitate, un statut atribuit subiectului de genul: ”medic”, „profesor”, „sportiv”, etc., care înclină înspre funcţia de nume predicativ:
         PR                                Sb
 Ceea ce a vrut a devenit tânărul.
(medic, sportiv, etc)
Aici, de cele mai multe ori, topica are doar rol de evidenţiere, ca şi intonaţia care poate interveni, pentru a ajuta la diferenţierea functiilor. În plus, acordul între subiect şi verbul-predicat din regentă, mai ales dacă se face la o altă persoană decat a III-a singular, este aici decisiv: "Ceea ce doreşti tu o să devii". ("tu"- subiect clar al verbului "o sa devii" / verbul "a deveni" e copulativ / subordonata nu poate fi decât predicativă).


Şi , in final, CONCLUZIILE mele ar fi:

  1. Subordonata în discuţie este subiectivă şi nu predicativă şi tind să cred că mi-am susţinut această opinie în mod argumentat, având la bază norme gramaticale şi explicaţii suficient de clare.
  2. Nu e vorba aici de o controversa gramaticală sau de imposibilitatea stabilirii cu exactitate în acest context a unui tip de subordonată, ci doar de o dificultate mai mare de identificare a unei subiective, combinată în frază cu un substantiv articulat, susceptibil a fi interpretat drept subiect, situaţie care a lasat loc confuziei SB/Pr si Sb/Np.
  3. Discuţiile create în jurul acestei subordonate şi mai ales optarea unui numar aşa de mare de elevi pentru varianta greşită (PR) sunt motive suficiente nu pentru modificarea baremului spre a deveni convenabil, ci pentru a căuta soluţii de argumentare optimă a variantei corecte, în aşa fel încât ea să devina imbatabilă şi să nu mai permită interpretări şi echivocuri.
  4. Controversa creată în jurul acestei probleme, desi falsă, ca şi incapacitatea atâtor elevi de a opta pentru varianta corectă, şi nu numai a lor, ci şi a multor dintre profesorii consultaţi, mă fac să cred că dificultatea cerinţei a fost prea ridicată, depăşind limita acceptabilă şi nivelul mediu impus unor subiecte de evaluare naţională.
  5. Baremul fiind corect, el nu trebuie modificat doar sub presiunea unei majorităţi de opinie sau pentru a stinge o situaţie conflictuală născută din absenţa argumentelor suficiente, pentru că se creeaza un precedent şi se acordă opiniei publice o forţă de influenţă şi decizie nejustificat de mare, într-o chestiune de ordin gramatical în care ar trebui să primeze doar argumentul lingvistic şi fundamentarea ştiinţifică.
  6. Situaţia creată nu e o controversă lingvistică, ci o problema de alegere potrivită a subiectelor, în conformitate cu cunoştinţele elevilor şi cu prevederile programei de examen. Asta presupune nu un barem mai „flexibil”, care să permită acceptarea a doua variante de raspuns, acolo unde logic şi corect nu e posibil decât una, ci mai multă atenţie la conceperea subiectelor şi formularea cerinţelor, pentru a evita pe viitor astfel de situaţii conflictuale.
  7. Copiii au greşit, pentru că nu au avut suficiente informaţii care să-i conducă la recunoaşterea şi argumentarea variantei corecte, şi, mi-am dat seama, nici nu ar fi  putut să le aiba conform programei. Aceasta se concentrează prea puţin asupra topicii sau a intonaţiei, ca mijloace de exprimare a relaţiilor sintactice, iar manualele nu prevad deloc situaţii în care TOPICA ar fi decisivă şi la nivel de frază în stabilirea unui rol sintactic şi, prin asta, a unui tip de subordonată.
  8. În predarea/învăţarea fiecarui tip de subordonată este prevăzută şi o secţiune numită „topică şi punctuaţie”, dar sunt neglijate situaţiile în care o schimbare de topică ar conduce la inversarea funcţiilor, cum ar fi cazul, de exemplu, al unei subiective combinate în frază cu o predicativă având ca termen regent verbul copulativ „a fi”.
  9. A cere însă spre analiză o subordonată al carui statut sintactic „atârnă”, depinde în mod decisiv strict de topica ei în frază, mi se pare o greşeală , o cerinţă inadecvată într-un test de evaluare naţională şi irelevantă în verificarea autentică a cunoştinţelor deţinute de elevi cu privire la subordonate.
  10. O parte din argumentele mele prezentate anterior, eu le-am folosit şi la clasă, când a fost vorba de situaţii asemănătoare celei actuale. Am constatat că prea puţini elevi le-au ţinut minte şi le-au folosit pentru a ajunge la varianta corecta. Asta, probabil, fie pentru că situaţiile de acest gen au fost destul de rare şi nu s-a insistat în mod special pe ele, fie pentru că informaţiile folosite în argumentare sunt mai complexe şi depăşesc nivelul de înţelegere al elevului şi capacitatea lor de a le procesa în mod corespunzator.
  11. Puţini din elevii cunoscuţi de mine au ales varianta corectă (SB) în mod argumentat. Majoritatea au facut-o intuitiv sau prin „ghicit”, lucru posibil şi previzibil în cazul unui item cu alegere multiplă (subiect de tip-grila). Fiind vorba de un aspect unic vizat şi un singur răspuns corect posibil, la un astfel de exerciţiu nu se puteau acorda decat 0 sau 6 puncte.
As recomanda pentru viitor concentrarea celor care concep subiectele mai putin pe acest gen de itemi, restrictivi în alegerea raspunsului corect şi în stabilirea punctajului, şi mai mult pe acel tip de cerinţe care să permită defalcarea punctajului sau acordarea punctelor în trepte.     

  Aş fi vrut să închei cu o pledoarie în favoarea respectării baremului considerat corect, indiferent de consecinţele negative pe care le-ar fi avut atât pentru elevii care au ales greşit, dar nu au fost vinovaţi, cât şi pentru cei care au conceput subiectele şi au oferit spre analiză enunţuri ambigue, deschizând calea interpretărilor şi a controverselor.
  Aş fi vrut să fac un apel elevilor (care se simt nedreptăţiţi sau nelamuriţi) la calm şi cumpătare , la adoptarea unei atitudini mature şi onorabile de acceptare şi înţelegere a faptului că, atâta timp cât un barem e susţinut prin argumente şi soluţia propusă prin el nu e combătută, el trebuie respectat.
  Pentru ca varianta aleasa de ei (PR) nu se putea argumenta în mod corect, le-am explicat că ea nu poate fi acceptată şi, nici într-un caz alături de cealaltă, deja considerată corecta în barem, pentru că e absurd şi se încalcă un principiu de bază al gramaticii, cel al unicitatii de funcţie într-un context dat. Ori e una, ori e alta.
  Acum însă, dupa noua „ieşire” a ministrului şi hotărârea de a se accepta ambele variante, dată fiind „ambiguitatea enunţului”, nu ştiu ce să mai spun... E regretabil ce se întâmplă. Un barem modificat sub presiune, de orice natură ar fi ea, deşi corect, şi, mai ales, maniera în care s-a ales să se soluţioneze o problemă de acest tip mi se par de neconceput.
  Dacă nicicum nu se putea stabili clar, fără echivoc, statutul sintactic al subordonatei respective în enunţul dat, considerat ambiguu şi dacă şi-ar fi asumat vina pentru controversele create cei care ar fi trebuit să o facă, o soluţie onorabilă de rezolvare a problemei ar fi fost mai degraba anularea subiectului respectiv, dar cu repartizarea celor 6 puncte aferente lui, într-un mod stabilit ulterior, celorlalte cerinţe prevăzute în test.
  E posibil ca şi aşa să fi fost dezavantajaţi cei care au raspuns corect conform baremului iniţial, dar, repet , ar fi fost mai onorabil.

Autor : prof. Buzea Mihaela

---------------------------
Cele de mai sus sunt cuvintele prietenei mele, dar la care subscriu deplin. Am onoarea de a fi suportul său publicistic, aşadar eventualele comentarii, aprobări sau reproşuri i le puteţi adresa prin mine (blog sau email).

În subiect: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/06/despre-ministrul-cel-bun-subordonata-cu.html

Despre ministrul cel bun, subordonata cu două capete şi copiii oropsiţi…

(basm contemporan)

După trei zile de discuţii “aprinse“ în jurul unei subordonate considerate “controversată”, în mare parte lipsite de temei lingvistic şi bază ştiinţifică reală şi tot atâtea “ieşiri la rampă” ale ministrului nostru, ca să ne asigure că totul e în ordine, baremul e corect şi el nu va fi modificat, constat acum cu stupoare că acelaşi ministru s-a răzgândit şi a trecut la un barem flexibil, tolerant şi deschis la schimbare, “îngăduitor”, aş putea spune, cu ambele variante luate în discuţie, subiectivă şi predicativă.

Înteleg că a făcut acest lucru dintr-o extremă “bunătate”, pentru că strict pe raţiuni ştiinţifice şi pe baza unor argumente de ordin lingvistic n-ar fi putut s-o facă. Ca să calmeze spiritele..., să împace o opinie publică inflamată şi copiii necăjiti de o situaţie care îi depăşeşte. Probabil de-asta. Cu siguranţă de-asta.

Sub presiunea opiniei publice, mai mult sau mai putin avizată, şi a unei adevărate campanii iniţiate de elevi şi susţinute de părinţi şi unii profesori, pe care aş numi-o “60 de sutimi pentru fiecare elev”, dupa modelul ”Un smartphone pentru fiecare român”, s-a transformat un barem incomod, dar corect, într-unul dacă nu absurd, cel puţin dubios prin toleranţa nejustificată cu care acceptă două soluţii de răspuns la o cerinţă gramaticală strictă, ce nu ar trebui să permită decât o singură variantă corectă.

Le explicam copiilor zilele trecute că e imposibil să obţină acceptarea ambelor variante alese, pentru că se încalcă un principiu de bază al gramaticii, cel al unicităţii de funcţie (sintactică) într-un context dat. O propoziţie subordonată nu poate fi şi subiectivă şi predicativă în acelaşi timp şi trebuie judecată şi analizată strict în contextul ei de apariţie. Corect este să-i stabileşti statutul sintactic, fără niciun fel de modificare contextuală, de topică, de intonaţie sau de altă natură.

Dar iată că m-am înşelat... Nu e imposibil. Am uitat că suntem într-un basm şi că, în mod convenţional, aici totul e posibil...
Şi aşa s-a născut subordonata cu doua capete, după cum se vede, singurul personaj negativ în toată povestea asta. A nu se înţelege cumva că ar fi vorba, Doamne fereşte, de vreun balaur fioros cu care ministrul nostru cel bun se luptă de vreo trei zile şi se chinuie să-l îmblânzească, ca să nu le mai facă rău copiilor oropsiti. Nu. E doar o subordonata “controversată”, deci urâtă, şi “interpretabilă” de la stânga la dreapta – subiectiva, de la dreapta la stânga - predicativa, depinde din ce capăt (unghi) o privesti . Clar! Nu e o subordonată ca oricare alta. E o subordonată năzdrăvană. Prin convenţie e subiectivă, dacă se dă peste cap (a se înţelege aici - schimbare de topică), se transformă în predicativă, dacă e scuturată un pic, aşa, uşor pişcată, ca să se trezească (a se intelege aici - cu intonaţie), devine ceva incert, iar dacă o forţăm un pic şi o scoatem din ale ei (a se înţelege aici - schimbare de context), pun pariu ca se face şi atributivă.

Vă întrebaţi cu cine ne luptăm noi aici de fapt? Ce este în realitate aceasta ciudăţenie? Mergând pe principiul flexibilităţii şi pornind de la firescul răspuns al contabilului la întrebarea “Cat fac 1+1?” - “Cam cât aţi vrea să facă?“, răspunsul unui profesor competent, al unui “elev olimpic” sau al unui mare lingvist, ar fi: ”Cam ce aţi vrea să fie?”
1. Subiectivă? Este prin conventie (în topica dată)
2. Predicativă? O facem!(prin schimbare de topică)
3. Atributivă? Mai greu..., dar se rezolvă! Dacă trebuie, se face! Şi uite cum se face asta, dacă forţăm lucrurile, schimbăm aşa, “un pic” contextul, “prin părţile esenţiale” şi ţinem neapărat să ajungem la rezultatul dorit.
Luam enunţul cel ambiguu din poveste “Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii...”
Se ştie că “ceea ce“ este singurul pronume relativ compus, are un sens neutral (echivalent cu “asta”, “lucrul”, “chestia”, “faptul”, etc) şi se analizează ca o unitate lingvistică, cerând o funcţie unică în subordonată, spre deosebire de constructiile similare: ”cel/ce”, “cei/ce”,”cele/ce”... care obligă la disociere în două elemente distincte: un pronume demonstrativ – forma scurtă (“cel”) şi un pronume relativ simplu (“ce”), impunand un alt tip de analiză: “cel” ramâne în regentă, cu o funcţie sintactică, iar “ce” deschide o subordonată atributivă (!!) , având ca termen regent exact pronumele antepus.
Deci... dacă am face la fel şi cu pronumele nostru “ceea ce”? El ce-are?? Are un sens neutral? Păi îi dăm statut de pronume cumulant (de funcţii), îl defalcăm şi îl echivalăm semantic cu o construcţie de genul “lucrul sau faptul ce (sau care)”, lăsăm substantivul subiect în regentă şi obţinem o atributiva (!!) introdusă prin pronumele relativ “ce” (sau “care”) pe lângă acest termen regent. Deci : “Lucrul ce (care) mă jeneaza este dificultatea răsfoirii...” (“care ma jeneaza” = ATRIBUTIVĂ)
Gata! S-a rezolvat!

Vi se pare absurd? Poate. Dar nu mai absurd decăt a ”confecţiona” o predicativă prin schimbarea contextului sau a topicii date iniţial sau a accepta într-un context unic şi nemodificabil două statuturi sintactice diferite ale aceleiaşi subordonate.
E imposibil? Nu e voie? Eu v-am avertizat ca totul e posibil...

Şi uite aşa subordonata noastră cu doua capete, ar putea avea trei..., dacă suntem absurzi până la capăt şi vrem să o încadrăm clar în categoria personajelor fantastice, tipice de basm.

Am uitat că noi ne tot luptăm aici, iar victimele sunt de fapt copiii nevinovaţi, dar oropsiţi şi nelămuriţi. Noroc că a intervenit ministrul nostru cel bun şi a salvat situaţia: ”Staţi liniştiţi! Totul va fi bine.” Şi, pe principiul egalităţii de şansă sau, mai degrabă, pe cel fundamental în societatea noastră actuală: ”merge şi aşa (şi aşa)”, a acordat dreptate şi celor care au greşit, dar nu sunt vinovaţi, şi celor care n-au greşit, dar “au gândit ca la clasa a IV-a” (o citez aici pe o ilustra cercetatoare la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”).

Şi aşa copiii oropsiţi au devenit mulţumiţi, mai puţin cei care au răspuns corect care, pe lângă că nu au niciun avantaj din noua măsură luată şi au toate şansele de a fi dezavantajaţi prin noua “corectare”, îşi pierd şi mândria sau satisfacţia unui răspuns corect într-o situaţie controversată (pentru care nici ei nu sunt vinovaţi) sau un enunt ambiguu, pe care ei l-au “dezambiguizat”.
Şi, în continuarea demersurilor noastre absurde şi vorbind de copiii oropsiţi, la cei care au ales ca răspuns atributiva de ce nu ne gândim? Ei nu sunt oropsiţi sau nedreptăţiţi? Ei n-au dreptul la egalitate de şanse? Pentru ei, enunţul n-a fost ambiguu?? N-aţi văzut ce frumos se poate “construi“ o atributivă şi acolo, dacă trebuie...? Ei n-au argumente, dar nici cei care au ales predicativa şi, din cei care au ales subiectiva, prea puţini sunt care au. De altfel, nici nu li s-au cerut. Dacă s-au acceptat doua variante de răspuns, fără argumente prea convingatoare pentru niciuna dintre ele, la o cerinţă gramaticală strictă, ce nu ar fi trebuit să permită decât un singur raspuns corect, de ce nu s-ar accepta şi trei? Asa... ca să nu dezavantajăm chiar pe nimeni din cauza unui enunt ambiguu... În virtutea egalităţii de şanse sau măcar din bunatate... sau generozitate...

E absurd?? Păi dacă tot am vorbit de campania ”60 de sutimi pentru fiecare elev”, atunci măcar să fie pentru fiecare... Şi ar mai putea începe una: ”60 de sutimi doar pentru ce este corect!“ O! ...Dar nu-i dorim aşa ceva noului nostru ministru! De-abia de-o zi respiră şi el uşurat...

A fost o poveste interesantă, nu-i aşa? Ca pe la noi... Cu un final fericit, ca-n orice basm, dar ambiguu... ca enunţul... Cine câştigă în final din toate astea şi cine pierde? Greu de spus...

Autor: prof. Buzea Mihaela

---------------------------
Cele de mai sus sunt cuvintele prietenei mele, dar la care subscriu deplin. Am onoarea de a fi suportul său publicistic, aşadar eventualele comentarii, aprobări sau reproşuri i le puteţi adresa prin mine (blog sau email).

În subiect: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/06/subiectiva-sau-predicativa.html

24 iunie 2012

Cum l-a făcut Dumnezeu pe Adam...

O istorie succintă a devenirii noastre ca oameni este comprimată în primele trei luni de viaţă intrauterină. Acolo se vede cum divinitatea "construieşte din materialul primordial" (noroi?) chipul Său: "Şi a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie." (1.27).
În clipul de mai jos (animaţie construită după scanări ale feţelor de embrioni) se observă cum prin înmulţirea şi specializarea celulelor se construiesc organele componente ale feţei umane: ochii, gura, nasul, cutia craniană etc.



Este interesant că nările apar în vârful capului, apoi acestea migrează spre centrul feţei. Maxilarele sunt "deschise", reminiscenţă a branhiilor, şi apar undeva jos, în dreptul gâtului. Ochii sunt pe lateral, abia spre sfârşitul perioadei poziţionându-se frontal.



După care faţa începe să semene cu o... "faţă", deşi "gura" este încă o cavitate nedefinită.



Mai întâi cu faţa unui şoarece... sau a unui porcuşor.



Ochii sunt printre ultimele organe construite, după ce faţa devine "umană".



Să fi greşit Biblia? Adică noi nu suntem construiţi direct din mâinile Domnului? Om fi evoluat din alte animale mai simple? Dacă nu am evoluat de ce trebuie să trecem, fiecare, prin morfologia acestora? Nu ar fi fost mai eficient ca nasul să se dezvolte exact unde trebuie, la fel gura sau ochii?

7 iunie 2012

Fără slujbe la festivităţile şcolare

Iată că se poate!
Felicit pe această cale direcţiunea Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, în frunte cu directorul Constantin Rus, ce a pus piciorul în prag şi a delimitat clar acţiunile propagandei religioase de actul educativ. Directorii celui mai performant colegiu din judeţ au refuzat să aprobe o cerere scrisă a profesorului de religie Florin Ioan Bojor de a se efectua un tedeum în cadrul deschiderii oficiale a anului şcolar. Şi au persistat în a-şi menţine decizia chiar după ce acesta a făcut presiuni prin intermediul elevilor săi pe care i-a convins să semneze un memoriu prin care solicitau „Libertate şi pentru creştini ca să se roage public în cadrul festivităţii de deschidere şi încheiere a anului şcolar.” (întrebare - cine sunt cei ce au această libertate dorită şi de creştini? - că asta se desprinde din persuasiva solicitare...) Trebuie ca domnul profesor de religie să ştie că elevii sunt la şcoală în calitate de elevi şi nu în calitate de adepţi ai vreunui cult religios. Faptul că şi-a permis să facă presiuni de natură emoţională asupra elevilor săi arată că acesta este doar unul dintre profesorii de religie descrişi de mine: mai mult propagandist decât dascăl, mai mult creştin decât om.
Acum domnul profesor de religie a plecat la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Beclean - Bistriţa Năsăud. Poate acolo va avea mai mult succes cu propaganda creştină.

Sunt curios de publică comentariul pe care l-am postat pe blogul său, reprodus mai jos din memorie:
Nu aveţi decât să vă exprimaţi după ce manifestările oficiale au luat sfârşit. Să obligi pe cineva să participe la manifestări religioase este imoral şi ilegal. Şi asta este valabil chiar dacă o singură persoană este de altă opinie religioasă. Este ca şi cum ai fi obligat, ortodox fiind, să participi la slujbele unor sectanţi (poate chiar satanişti) pentru că te afli la acea manifestare ca elev.

PS: Ştiu că sunt mult mai multe licee şi şcoli la ale căror evenimente nu sunt permise manifestări religioase. Unul dintre ele este Colegiul Naţional „Unirea” Braşov (experienţă personală). Şi mai ştiu că presiunea pusă pe directorii acestora este imensă. Felicitări tuturor pentru verticalitate. Şi dacă aveţi şi alte exemple pozitive, nu ezitaţi a le face publice aici, la comentarii.