SUBIECTIVĂ sau PREDICATIVĂ?

    În calitate de profesor de limba română (absolventă de Litere într-un important centru universitar - Cluj –Napoca - şi a unui master în “Dinamica limbii române contemporane”), îmi permit să-mi exprim opinia, tind să cred avizată, cu privire la aşa-numita “controversă”declanşată în urma Evaluării Naţionale la limba română şi legată de felul unei subordonate extrase din textul-suport.

  Am ales sa fac asta, de fapt, într-o oarecare măsură, m-am simtit obligată (deci m-am autosesizat), pentru că am constatat că, dupa trei zile de discuţii ”aprinse” pe forumuri , site-uri diverse, prin cancelarii, pe-acasă sau pe la colşul străzii, dezbateri prin mass-media şi apel la specialişti, copiii cer în continuare lămuriri, soluţia corecta fiind acceptată, dar insuficient argumentată, iar a lor, respinsă , fară a fi combătută.

   După apariţia baremului , care stabilea ca soluţie corectă  c. “subiectivă“, s-au iscat toate discuţiile, dat fiind faptul că majoritatea elevilor au optat pentru varianta “predicativă”. Specialiştii, în loc să ofere argumente în favoarea soluţiei corecte şi în combaterea celei greşite, deşi aparent majoritară, au preferat să se rezume la afirmaţii de genul: ”Baremul este corect. Propoziţia este subiectivă, dar enunţul este ambiguu” sau “Soluţia corectă este cea din barem, deci el nu va suferi modificări.”

  Alţii au evitat să adopte o poziţie categorică, preferând una “neutră” sau mai flexibilă, tolerantă cu ambele variante, total nerecomandabilă când vine vorba de gramatică, ştiinţa care ar trebui să impună norme şi să permită delimitarea clară de tip corect-incorect, excluzând interpretările şi situarea pe o poziţie intermediară sau incertă cu privire la un statut sintactic.

  S-a afirmat „Ar fi putut să fie predicativă...dacă ar fi avut o anumită intonaţie sau am fi schimbat topica sau contextul...”, ceea ce e adevărat, dar irelevant în stabilirea soluţiei corecte, atâta timp cât nu contează ce „ar fi putut să fie” subordonata în alte condiţii, ci ceea ce este în situaţia concretă, strict contextual, în condiţiile date, în această topică şi cu o intonaţie obişnuită.

  Mulţi profesori de limba română, înainte chiar de apariţia baremului, au susţinut şi ei varianta „predicativă”, cea aleasă de majoritatea elevilor, dar au făcut asta fără argumente convingatoare, probabil din spirit de „solidaritate” sau pe principiul „majoritatea decide” sau „are întotdeauna dreptate”, uitând că trebuie să primeze principiul corectitudinii şi nu al majorităţii.

  In lipsa argumentelor ştiinţifice, cu bază lingvistică solidă, oferite în mod „oficial” de specialişti şi reprezentanţi ai ministerului, şi incurajaţi de atitudinea „solidară” a multor profesori, nu e de mirare că elevii s-au simţit îndreptăţiţi să protesteze şi au trecut la petiţii şi memorii, antrenându-se într-o campanie pe care eu am numit-o „60 de sutimi pentru fiecare elev”. Ce cer concret ? Acceptarea ambelor variante. Nu le explică nimeni de ce e considerat baremul corect, de ce varianta lor e greşită, dacă e sau nu o controversă gramaticală, de ce nu poate fi o soluţie interpretabilă şi că, în virtutea unicităţii de funcţie (sintactică) într-un context dat, nu e posibilă acceptarea ambelor variante, pentru că se contrazic principii ale gramaticii. Un barem corect trebuie respectat, indiferent de numarul celor care nu au răspuns conform lui.

  Pozitia mea în această chestiune este clară şi mi-am susţinut-o, cu aceleaşi argumente pe care le voi prezenta şi aici, încă din dimineaţa zile de examen, înainte de apariţia baremului, atunci când elevii mei mi-au solicitat opinia cu privire la felul subordonatei considerate de ei predicativă.

  Propoziţia subordonată în discuţie este subiectivă şi nu predicativă şi voi aduce argumente in sprijinul afirmaţiei mele, prezentând, pas cu pas, raţionamentul care m-a condus la această concluzie:

Argumente pro SUBIECTIVĂ

1.Pasul I

  Iau ca punct de plecare în raţionamentul meu enunţul (propoziţia) „Mama este prietena mea”, în care verbul "a fi" este copulativ, creând echivalenţa semantică între cele două substantive, ambele articulate hotărât, ambele în nominativ, cu pondere egală şi "forţă" semantică şi gramaticală suficientă pentru a îndeplini funcţia de subiect, adică cu acelaşi potenţial sintactic. Dar clar nu pot fi amândouă subiect, unul e subiect si celalalt - nume predicativ. Cine face aici, în această situaţie, distincţia între cele două, adică diferenţierea sintactica? TOPICA, în absenţa altor criterii de diferenţiere şi în mod convenţional, stabileşte prima poziţie (I ) ca fiind subiect şi a doua (II) - nume predicativ .

            I (Sb)          II (Np)

Deci Mama  este prietena  mea.

           A        =        B   (putem schematiza şi reprezenta asta simbolic, ca la matematică)

Schimbarea de topică, adică inversarea pozitiilor (şi a substantivelor), implica automat schimbarea sau inversarea funcţiilor .

           I (Sb)                  II (Np)

Deci Prietena mea este mama.

            A       =        B

Menţionez că, în favoarea menţinerii uneia dintre funcţii, indiferent de topică, ar putea interveni şi INTONAŢIA, dar e dificil de sesizat o modificare de intonaţie în scris, în absenţa vorbitorului care să o imprime şi, în general, intonaţia, ca mijloc de exprimare a relaţiilor sintactice, este rareori utilizată ca un criteriu unic de stabilire a funcţiei (eventual  împreună cu topica).

Menţinerea unei funcţii (cea de subiect spre exemplu), indiferent de topică, o poate decide uneori şi modul în care un substantiv este articulat. Astfel, atât într-un enunţ de genul „Viaţa este un sacrificiu”, cât şi în cel cu topica inversă „Un sacrificiu este viaţa”, se preferă ca subiect, indiferent de topică, substantivul articulat hotărât, în detrimentul celui nearticulat sau articulat nehotărât, considerat fiind mai puternic evidenţiat şi elementul central al enunţului.

  Aceasta este însă o altă situaţie, nu cea oferită de mine drept punct de plecare în raţionament, în care eu mă refeream strict la două substantive cu pondere egală şi aceleaşi caracteristici gramaticale, ambele articulate hotărât.

Pasul II :

Facem trecerea de la nivel de propoziţie la nivel de frază, în virtutea analogiei şi a posibilităţii de echivalare semantică şi sintactică a unei părţi de propoziţie cu o propoziţie subordonată corespunzătoare, prin cele două fenomene sintactice: contragerea şi expansiunea.

Astfel, prin analogie, şi la nivel de frază, dacă se întâlneşte o situaţie similară celei din propozitie de tip "A=B" (unde A este o propoziţie subordonată echivalentă semantic cu un substantiv şi B este tot un substantiv, ambele articulate hotărât şi puse pe pozitie de egalitate semantică de către verbul "a fi" copulativ),  cea care ar trebui să facă diferenţierea sintactică este tot TOPICA. În mod convenţional , prima poziţie e ocupată de subiect sau o propozitie cu rol de subiect = subiectivă, iar a doua  poziţie, de nume predicativ sau propoziţie echivalentă = predicativă.

 

Pasul III :                                                                 I(SB)                             II(Np)

Ne plasăm în situaţia noastră concretă, fraza: "Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii".

Propozitia subordonată „ceea ce mă jenează” se poate contrage printr-un substantiv de genul „inconvenientul”, „jena”, „deranjul”, „problema”, „faptul (jenant)”, toate articulate.

Echivalenta semantică creată prin verbul „a fi”, între oricare din acestea şi substantivul „dificultatea”, face dificilă deosebirea de funcţie sintactică, ambele substantive fiind posibile „candidate” la functia de subiect, având aceeaşi „forţă” şi caracteristici gramaticale. Şi aici trebuie să intervină TOPICA, care va acorda prioritate la funcţia de subiect poziţiei I.In cazul nostru, pozitia e ocupata de o întreagă propoziţie cu rol de subiect, adică de o SUBIECTIVĂ.

Pasul IV:

Continuăm demersul analogic şi facem o expansiune, pornind de la substantivul din enunţ „dificultatea” şi obţinem : „Ceea ce mă jenează / este / că e dificilă răsfoirea /...”

Asta numesc eu un enunţ ambiguu din punct de vedere semantic, cu o principala redusa la un simplu verb copulativ (asemantic), cu un subiect transformat într-o subiectivă şi un nume predicativ dezvoltat într-o predicativă. Şi, cu toate astea, un enunţ cât se poate de clar gramatical, cu claritatea matematica a lui A = B ,  in care A = SUBIECT, iar B= PREDICAT, care îmi aminteşte de o vorbă a unui remarcabil profesor de-al meu din facultate, prof. dr. D.D.Drasoveanu: ” Gramatica nu e semantică”. În gramatică nu-şi au loc nuanţele, interpretările. Eu cred că modul de gândire şi abordare gramaticală trebuie să fie unul aproape matematic (logic, obiectiv, precis).

Nu cred  sincer că, într-o astfel de frază, ar fi optat cineva pentru a II-a subordonată ca fiind subiectivă, ca echivalenţă, prin contragere, a unui substantiv cu rol de subiect - „dificultatea”.

Concluzia :

Propozitia subordonată luată în discuţie este SUBIECTIVĂ, iar principalul argument este echivalenţa acesteia, prin contragere, cu un substantiv contextual articulat hotărât, cu acelaşi potenţial sintactic ca şi substantivul „dificultatea”, dar  avantajat la funcţia de subiect faţă de acesta de poziţia (TOPICA) sa antepusă verbului copulativ „a fi”.

Argumente contra PREDICATIVĂ

  Am întrebat copiii care le-au fost justificările atunci când au optat pentru predicativă. Majoritatea mi-au răspuns ca au ales aşa, pentru că în regentă exista deja un subiect („dificultatea”), deci subordonata nu putea fi şi ea subiectivă, ci doar predicativă, verbul „a fi”, în context, fiind copulativ. Unii au adăugat şi că, prin inversiunea subordonatei cu substantivul "dificultatea", considerat subiect, au obtinut clar o predicativă.

  Problemele sunt urmatoarele: cum au stabilit ei calitatea de subiect a substantivului „dificultatea”(întrebarea „ce?” fiind aici irelevantă), prin ce au contras ei subordonata, pentru a-i stabili mai clar rolul sintactic, ce i-a îndreptăţit să acorde o importanţă mai mare şi prioritate la funcţia de subiect substantivului „dificultatea”, faţă de substantivul obţinut prin contragerea subordonatei şi dacă este sau nu permisă inversiunea celor doua poziţii (ce consecinte ar avea un astfel de demers de schimbare a topicii).

  O sa le iau pe rând:

1. În general, copiii au considerat „de la sine-înţeles” că substantivul „dificultatea”este subiect , fără o justificare gramaticală anume.

2. Nu există contextual niciun motiv pentru a acorda o mai mare importanţă substantivului „dificultatea”, faţă de  substantivul obţinut printr-o posibilă contragere, ambele fiind articulate, în aceeasi măsură evidenţiate şi îndeplinind condiţiile pentru a fi subiect, având deci acelaşi potenţial sintactic.

3. Intonaţia, pentru că unii, nu ma refer aici la copii, au folosit-o ca argument, afirmand: ”Cu o anumită intonaţie, ar putea fi predicativă” (sugerând că o accentuare intenţionată a unui segment din frază ar fi putut evidenţia sau clarifica o functie sau alta)  nu e verificabilă, pentru că e percepută la nivel oral şi e strict legata de intenţia vorbitorului, pe care nu o cunoastem. Nu văd cum am putea să o aplicăm aici ca un criteriu de stabilire şi diferenţiere a funcţiilor.

4.Inversiunea poziţiilor  propoziţie subordonată - substantivul „dificultatea” nu e permisă, pentru că, fiind vorba de de subiect sau subiectivă şi nume predicativ sau predicativă, schimbarea de topica ar conduce automat, la fel ca în propoziţie, între două substantive la fel de „puternice”, echivalate prin verbul copulativ „a fi”, la schimbarea funcţiilor între ele. Deci, da, ar fi putut să fie predicativă subordonata noastră în topica inversă, dar pe noi ne interesează strict ce este în acest context, în poziţia dată, antepusa verbului copulativ „a fi”, deci în această topică „privilegiată”care îi impune statutul de subiectivă, nu de predicativă.

5. O propozitie introdusă prin pronumele relativ „ceea ce” are un sens neutral şi nu se poate contrage decat printr-un substantiv, în general, abstract şi articulat de genul: ”faptul”, ”chestiunea”, ”lucrul”, etc. Şi nici într-un caz printr-un adjectiv. Deci cei care au încercat o contragere a subordonatei „ceea ce ma jenează” prin adjectivul „jenantă”, acordat deja la feminin, singular cu substantivul „dificultatea”, presupus astfel din start subiect, pentru a-i justifica statutul de nume predicativ şi a ajunge astfel la o predicativă, au greşit, acest demers fiind forţat şi nepermis în limba română.

6. Rareori se întâlnesc predicative antepuse verbului copulativ „a fi” şi introduse prin pronumele relativ compus „ceea ce”. Mai întâlnite sunt predicativele antepuse verbului copulativ „a deveni” (şi sinonimelor lui) şi atunci confuzia predicativă–subiectivă se evită prin contragerea subordonatei în substantiv, de obicei, nearticulat, cu valoare generică, denumind o calitate, un statut atribuit subiectului de genul: ”medic”, „profesor”, „sportiv”, etc., care înclină înspre funcţia de nume predicativ:

         PR                                Sb

 Ceea ce a vrut a devenit tânărul.

(medic, sportiv, etc)

Aici, de cele mai multe ori, topica are doar rol de evidenţiere, ca şi intonaţia care poate interveni, pentru a ajuta la diferenţierea functiilor. În plus, acordul între subiect şi verbul-predicat din regentă, mai ales dacă se face la o altă persoană decat a III-a singular, este aici decisiv: "Ceea ce doreşti tu o să devii". ("tu"- subiect clar al verbului "o sa devii" / verbul "a deveni" e copulativ / subordonata nu poate fi decât predicativă).

Şi , in final, CONCLUZIILE mele ar fi:

1. Subordonata în discuţie este subiectivă şi nu predicativă şi tind să cred că mi-am susţinut această opinie în mod argumentat, având la bază norme gramaticale şi explicaţii suficient de clare.
2. Nu e vorba aici de o controversa gramaticală sau de imposibilitatea stabilirii cu exactitate în acest context a unui tip de subordonată, ci doar de o dificultate mai mare de identificare a unei subiective, combinată în frază cu un substantiv articulat, susceptibil a fi interpretat drept subiect, situaţie care a lasat loc confuziei SB/Pr si Sb/Np.
3. Discuţiile create în jurul acestei subordonate şi mai ales optarea unui numar aşa de mare de elevi pentru varianta greşită (PR) sunt motive suficiente nu pentru modificarea baremului spre a deveni convenabil, ci pentru a căuta soluţii de argumentare optimă a variantei corecte, în aşa fel încât ea să devina imbatabilă şi să nu mai permită interpretări şi echivocuri.
4. Controversa creată în jurul acestei probleme, desi falsă, ca şi incapacitatea atâtor elevi de a opta pentru varianta corectă, şi nu numai a lor, ci şi a multor dintre profesorii consultaţi, mă fac să cred că dificultatea cerinţei a fost prea ridicată, depăşind limita acceptabilă şi nivelul mediu impus unor subiecte de evaluare naţională.
5. Baremul fiind corect, el nu trebuie modificat doar sub presiunea unei majorităţi de opinie sau pentru a stinge o situaţie conflictuală născută din absenţa argumentelor suficiente, pentru că se creeaza un precedent şi se acordă opiniei publice o forţă de influenţă şi decizie nejustificat de mare, într-o chestiune de ordin gramatical în care ar trebui să primeze doar argumentul lingvistic şi fundamentarea ştiinţifică.
6. Situaţia creată nu e o controversă lingvistică, ci o problema de alegere potrivită a subiectelor, în conformitate cu cunoştinţele elevilor şi cu prevederile programei de examen. Asta presupune nu un barem mai „flexibil”, care să permită acceptarea a doua variante de raspuns, acolo unde logic şi corect nu e posibil decât una, ci mai multă atenţie la conceperea subiectelor şi formularea cerinţelor, pentru a evita pe viitor astfel de situaţii conflictuale.
7. Copiii au greşit, pentru că nu au avut suficiente informaţii care să-i conducă la recunoaşterea şi argumentarea variantei corecte, şi, mi-am dat seama, nici nu ar fi  putut să le aiba conform programei. Aceasta se concentrează prea puţin asupra topicii sau a intonaţiei, ca mijloace de exprimare a relaţiilor sintactice, iar manualele nu prevad deloc situaţii în care TOPICA ar fi decisivă şi la nivel de frază în stabilirea unui rol sintactic şi, prin asta, a unui tip de subordonată.
8. În predarea/învăţarea fiecarui tip de subordonată este prevăzută şi o secţiune numită „topică şi punctuaţie”, dar sunt neglijate situaţiile în care o schimbare de topică ar conduce la inversarea funcţiilor, cum ar fi cazul, de exemplu, al unei subiective combinate în frază cu o predicativă având ca termen regent verbul copulativ „a fi”.
9. A cere însă spre analiză o subordonată al carui statut sintactic „atârnă”, depinde în mod decisiv strict de topica ei în frază, mi se pare o greşeală , o cerinţă inadecvată într-un test de evaluare naţională şi irelevantă în verificarea autentică a cunoştinţelor deţinute de elevi cu privire la subordonate.
10. O parte din argumentele mele prezentate anterior, eu le-am folosit şi la clasă, când a fost vorba de situaţii asemănătoare celei actuale. Am constatat că prea puţini elevi le-au ţinut minte şi le-au folosit pentru a ajunge la varianta corecta. Asta, probabil, fie pentru că situaţiile de acest gen au fost destul de rare şi nu s-a insistat în mod special pe ele, fie pentru că informaţiile folosite în argumentare sunt mai complexe şi depăşesc nivelul de înţelegere al elevului şi capacitatea lor de a le procesa în mod corespunzator.
11. Puţini din elevii cunoscuţi de mine au ales varianta corectă (SB) în mod argumentat. Majoritatea au facut-o intuitiv sau prin „ghicit”, lucru posibil şi previzibil în cazul unui item cu alegere multiplă (subiect de tip-grila). Fiind vorba de un aspect unic vizat şi un singur răspuns corect posibil, la un astfel de exerciţiu nu se puteau acorda decat 0 sau 6 puncte.

As recomanda pentru viitor concentrarea celor care concep subiectele mai putin pe acest gen de itemi, restrictivi în alegerea raspunsului corect şi în stabilirea punctajului, şi mai mult pe acel tip de cerinţe care să permită defalcarea punctajului sau acordarea punctelor în trepte.     

  Aş fi vrut să închei cu o pledoarie în favoarea respectării baremului considerat corect, indiferent de consecinţele negative pe care le-ar fi avut atât pentru elevii care au ales greşit, dar nu au fost vinovaţi, cât şi pentru cei care au conceput subiectele şi au oferit spre analiză enunţuri ambigue, deschizând calea interpretărilor şi a controverselor.

  Aş fi vrut să fac un apel elevilor (care se simt nedreptăţiţi sau nelamuriţi) la calm şi cumpătare , la adoptarea unei atitudini mature şi onorabile de acceptare şi înţelegere a faptului că, atâta timp cât un barem e susţinut prin argumente şi soluţia propusă prin el nu e combătută, el trebuie respectat.

  Pentru ca varianta aleasa de ei (PR) nu se putea argumenta în mod corect, le-am explicat că ea nu poate fi acceptată şi, nici într-un caz alături de cealaltă, deja considerată corecta în barem, pentru că e absurd şi se încalcă un principiu de bază al gramaticii, cel al unicitatii de funcţie într-un context dat. Ori e una, ori e alta.

  Acum însă, dupa noua „ieşire” a ministrului şi hotărârea de a se accepta ambele variante, dată fiind „ambiguitatea enunţului”, nu ştiu ce să mai spun... E regretabil ce se întâmplă. Un barem modificat sub presiune, de orice natură ar fi ea, deşi corect, şi, mai ales, maniera în care s-a ales să se soluţioneze o problemă de acest tip mi se par de neconceput.

  Dacă nicicum nu se putea stabili clar, fără echivoc, statutul sintactic al subordonatei respective în enunţul dat, considerat ambiguu şi dacă şi-ar fi asumat vina pentru controversele create cei care ar fi trebuit să o facă, o soluţie onorabilă de rezolvare a problemei ar fi fost mai degraba anularea subiectului respectiv, dar cu repartizarea celor 6 puncte aferente lui, într-un mod stabilit ulterior, celorlalte cerinţe prevăzute în test.

  E posibil ca şi aşa să fi fost dezavantajaţi cei care au raspuns corect conform baremului iniţial, dar, repet , ar fi fost mai onorabil.

Autor : prof. Buzea Mihaela

---------------------------
Cele de mai sus sunt cuvintele prietenei mele, dar la care subscriu deplin. Am onoarea de a fi suportul său publicistic, aşadar eventualele comentarii, aprobări sau reproşuri i le puteţi adresa prin mine (blog sau email).

În subiect: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/06/despre-ministrul-cel-bun-subordonata-cu.html