Codul genetic al lui Iisus Hristos

Întrebarea de mai sus a fost pusă pe forumul Scienţia Q&A.

Să considerăm că divinitatea este o conştiinţă superioară, atotcuprinzătoare, dar imaterială. Nu are masă, nu are energie. Aceste lucruri se pot evidenţia pe când evidenţierea divinităţii este peste puterile umane prin definiţie. Avem acces la revelarea acesteia, personal, dar nu la atingerea şi cuprinderea fizică a ei. Deoarece nu are la îndemână (de fapt nu are nici mâini) posibilitatea de a deţine materie, Dumnezeu nu are nici ADN, deci nu are nici ce să transmită în mod concret, singura formulă fiind capacitatea de a interveni în materie, folosind ceea ce găseşte la faţa locului.

Această conştiinţă este totuşi raţională, odată ce existenţa generată de ea este inteligibilă. De altfel ştiinţa modernă a apărut din dorinţa de a justifica raţional existenţa divinităţii creştine: http://profudereligie.blogspot.ro/2011/12/stiinta-moderna-necesitate-teologica.html

Aşa încât putem presupune, motivat, că alegerea şi metoda însărcinării Fecioarei Maria s-a efectuat cu mult înainte de existenţa acesteia, odată ce Fiul a existat spiritual încă dintru-nceput, fiind parte şi totodată unitate cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh. Singura formulă acceptabilă raţional este că sarcina Mariei a fost generată prin procese biologice "normale", extraordinare din punct de vedere a efectelor, dar evidenţiabile şi deci raţionale, inteligibile. Asta şi datorită faptului că divinitatea creştină are capacitatea cunoaşterii trans-temporale, ante-cunoscând ceea ce se va întâmpla cu omenirea, inclusiv cu structura genetică a indivizilor umani. Astfel că avea posibilitatea de a concepe un mecanism biologic de reproducere, înscris de la început în codul genetic al primilor oameni. Generaţi în concret de Dumnezeu, Adam şi Eva aveau înmagazinată formula ADN prin care organismul Fecioarei Maria să dea naştere Pruncului Iisus. De altfel ovulele deţinute de mamă sunt concepute, fizic, încă de pe vremea când este embrion, adică bunica deţine în uter corpul mamei ce generează ovulele din care se vor dezvolta viitorii nepoţi. La naştere mama are toate ovulele pe care le va elibera pe parcursul vieţii sale, gata programate. Aşa încât Imaculata Concepţie a avut loc cu mult înainte ca Fecioara Maria să se nască, pe vremea când era încă în uterul mamei sale, Sfânta Ana.

Dar cum era programat genetic corpul Fecioarei Maria? Să nu uităm că aceasta era fertilă şi a mai avut şi alţi copii (Matei 13:55,56).
În mod normal femeile au perechea de cromozomi sexuali XX, iar bărbaţii XY. În reproducere un ovul de la mamă ce deţine un singur cromozom sexual, X, se uneşte cu un spermatozoid de la tată ce are şi el un singur cromozom sexual. Dacă spermatozoidul are un cromozom X rezultă o fată (XX) şi dacă are cromozomul Y rezultă un băiat (XY). Numai că asta se întâmplă când există un contact între un ovul şi un spermatozoid. Dar de la Dumnezeu nu a venit nici un spermatozoid deoarece concepţia respectivă a fost imaculată. În acest caz a fost vorba de un fenomen asemănător clonării. Clonarea este un fenomen natural, nu numai microbii având această posibilitate, ci chiar unele insecte, păduchii de plante, de exemplu. În cazul în care programarea genetică divină făcea posibilă clonarea umană ambii cromozomi sexuali au fost ai mamei, respectiv XX. Adică un fenomen de partenogeneză.
Iisus Hristos a fost femeie.

Numai că Fecioara Maria a fost un caz special, preprogramat de divinitate, iar Iisus nu a fost copia fidelă a mamei sale. Avea aceasta anumite structuri extraordinare? Mai mulţi cromozomi, de exemplu? Există astfel de persoane. Aceştia au mai mulţi cromozomi sexuali devenind superfemei (XXX) sau hermafrodiţi (XXY). În cazul unei superfemei genetice organismul este feminin dar o eventuală clonare va da naştere tot unei femei, neexistând posibilitatea existenţei unui cromozom masculin Y.
Şi în acest caz Iisus Hristos a fost femeie.

Mai este o soluţie, în care Iisus Hristos să fie totuşi bărbat: Fecioara Maria a fost o persoană hermafrodită şi a reuşit o autofecundare.

Creştinopaţii blamează Antipa

Expoziția „THE HUMAN BODY” se deschide pe data de 22 martie 2013 la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” unde poate fi vizitată până pe data de 30 iunie 2013. Pudibonzii de serviciu au sărit în sus deoarece "Copiii cu vârste mai mici de 7 ani beneficiază de acces gratuit." Vezi doamne, cum să privească nişte "cadavre" copiii sub 7 ani? Şi gratis.

Ce interesant! Copiii sub 7 ani nu consumă cadavre (de animale, binenţeles, dar tot cadavre, că doar nu mai sunt vii). Sunt hrăniţi numai cu plante. Ei nu trebuie să cunoască mecanismele corpului lor, vor afla asta direct la facultate. De medicină, că toţi vor face medicina (de preferat homeopatie, că aia "alopată" e toxică). Până şi a discuta cu copiii despre sex sau erotism este interzis, deşi, contrar indicaţiilor şi "legii" câinii vagabonzi sunt chiar în acestă perioadă în călduri şi îi văd îmbârligaţi pe străzi (repede nişte ochelari "de cal" pentru inocentele vederi). Moaştele creştine în schimb sunt indicate, că acele cadavre-s îmbălsămate cu fast şi "miros" frumos. Ba trebuie atinse de buzele copiilor, ca nu cumva să scape vreo rămăşiţă de forţă divină neutilizată. Mi-a plăcut un comentariu la postul lui Dan Negru: Sf.Paraschiva - "Ei lasă maică, şi la hoitul meu s-au perindat copiii iar adulţii îi puneau să-mi pupe racla. Măcar la Antipa nu o să-i pună şi să aduleze cadavrele. De ce esti ipocrit, evlaviosule? Unele cadavre sunt bune, altele nu? Ei hai!"

Chiar mă gândeam cum va scăpa societatea (mai exact familia mea, că pe ei îi obligă la asta) de cadavrul meu. Arderea e ineficientă energetic, iar depozitarea în sol durează prea mult. Şi mai e şi monopolizată de afacerişti veroşi cu sau fără sutană. Dacă e să fie ceva utilizabil la o transplantare, foarte bine, dar cu restul? Soluţia de a deveni exponat de muzeu, sau chiar de laborator modest de biologie dintr-o şcoală rurală, devine din ce în ce mai convenabilă. Bănuiesc că cheltuielile de plastinaţie vor reveni celor ce doresc un asemenea exponat. Mai ales că preţul biletelor pentru vizitarea expoziţiei nu-s de colo...

Cum "funcţionează" homosexualitatea

Domnilor si doamnelor care iubiti atat de mult homosexualii, va pun o intrebare: Ii IUBITI tot atat de mult si pe PEDOFILI? - Ca si ei, saracii, au o placere si o orientare sexuala...

A încerca o similitudine între pedofilie şi homosexualitate este ca şi cum ai considera că violatorul şi bărbatul heterosexual sunt sinonime. Probabil sunt: conform Bibliei femeia nu e om, e doar coastă a bărbatului, deci bărbatul are drepturi depline asupra ei.
O relaţie între doi adulţi este liber consimţită indiferent dacă este hetero- sau homo- sexuală, o relaţie dintre un adult pedofil şi un minor victimă nu este liber consimţită şi nici înţeleasă de minor, deşi poate că el susţine contrariul, pentru că nu are maturitatea necesară.

Preferinţa în materie de sexualitate începe să se lămurească abia la pubertate, când instinctul sexual începe a se manifesta.
Cât de natural este? În cazul oilor, de exemplu, unde sunt turme doar de berbecuţi crescute pentru carne, "homosexualitatea" e în floare. Natural. Ca să nu mai vorbim de hiene, societăţi matriarhale, unde conflictele şi ierarhia se stabilesc prin favoruri sexuale între femele. Tot natural, în sălbăticie. Natura nu hotărăşte, conştient, ce este şi ce nu este "normal". Pentru ea toate opţiunile sunt normale. Doar noi "normalizăm" conştient manifestările naturii, încercând a o înţelege.

La om, având conştiinţă despre sine şi capacitatea de a înţelege, maturizarea sexuală este şi un act cultural, social şi informaţional şi nu doar unul instinctual şi biologic. Homosexualul adolescent este la fel de normal ca şi heterosexualul adolescent, el nu ştie că este homosexual sau heterosexual, abia de-acum va începe să descopere cine este cu adevărat. În jocurile specifice adolescenţei (mângâieri, săruturi, ocheade şi, de ce nu, sex) se face de fapt o cercetare a sexualităţii proprii precum şi a celorlalţi. Ce înseamnă să descoperi, ca fată, că sărutul cu un băiat te dezgustă, chiar dacă schimbi băiatul? Sau că apropierea de o fată sau atingerea sânilor ei te lasă indiferent, ca băiat? Conform "definiţiilor" impuse de majoritatea heterosexuală, gata, eşti damnat, nu este nici o diferenţă între tine şi un "pedofil"? Ce prostie! Pur şi simplu corpul tău reacţionează altfel şi atât. Este posibil ca din acestă cauză să descoperi mult mai greu un partener compatibil şi pe plan sexual, dar asta nu este imposibil. Probabil de asta homosexualii se "adună" instinctiv în locuri în care potenţialul de a-şi găsi parteneri este mai mare: armată, corpuri de balet sau echipe sportive, mânăstiri.

Numai că nu la sex se reduce totul şi nu neapărat aşa. Sexualitatea este doar corolarul, este intimitatea. De fapt noi avem nevoie de un coechipier, de un tovarăş, de o "cea mai bună prietenă" şi de "un cel mai credincios camarad". Şi este normal ca pe acela să-l alegem şi din considerente de afinitate sexuală. O fată alege băiatul nu numai pentru că este băiat, ci pentru că ascultă acelaşi tip de muzică. Iar băiatul preferă acea fată nu numai pentru sânii ei (deşi ăsta este primul lucru care-i sare-n ochi) ci şi pentru că are aceleaşi preferinţe culinare. Dar lucrul se întâmplă şi invers, prietenii noştri de acelaşi sex cu noi (camarazii) îi selectăm şi sexual: în funcţie de cum miros (mirosul joacă un rol major în sexualitate), cum ne zâmbesc, dacă atunci când ne iau în braţe ne simţim mai bine sau dacă ne place când ne mângâie pe cap. Aşa că a fi heterosexual sau homosexual este de fapt o interpretare personală a fiecăruia şi nu o condiţie genetică, boală, posedare demonică sau gândire infracţională. De asta manifestările noastre sunt normale dacă sunt mature şi se adresează maturilor, chiar dacă unii le clasifică ca fiind hetereosexuale sau homosexuale.

Numai că societatea nu este corectă cu toţi. Cu cei ce au găsit că "cel mai bun prieten şi tovarăş de viaţă" este o persoană de acelaşi sex societatea este încă discriminatorie (nu au voie să certifice relaţia lor, nu au voie să se realizeze prin creşterea unor copii, nu au voie nici măcar să se afişeze în public). Certificarea relaţiei ce le poate aduce drepturile pe care le au ceilalţi este necesară. Au nevoie să aibă dreptul de a-şi vizita consortul la spital, au dreptul de a decide ce se va întâmpla cu averea comună după deces, au dreptul ca eventualii copii să poată fi adoptaţi de consort şi astfel protejaţi social. Au dreptul să fie consideraţi "în regulă" (păcat că nu aţi văzut filmul: este despre dragoste şi nu despre sex). Să nu uităm că sunt destui copii din familii hetero- lăsaţi de izbelişte, pentru că aceştia au apărut în urma sexului şi nu a dragostei. Ca să nu mai vorbim de părinţi singuri ce-şi cresc copiii. Şi ce? Copiii respectivi vor deveni nişte însinguraţi cum se sugerează despre copiii familiilor homo- că vor deveni homosexuali?

Şi pentru pudibonzii cu fantasme sexuale... Staţi liniştiţi! Sexul în public este contrar normelor de conduită socială şi este penalizat legal. Chiar şi cel heterosexual. Aşa că până veţi avea satisfacţia de a trage cu ochiul la nişte homosexuali dezbrăcaţi va mai dura.

Cică cei care sunt împotriva homosexualităţii nu au dreptul la opinie... De fapt pseudo-hetero-sexualii ce se erijează în "apărători ai normalităţii (heterosexualităţii???)" vor să aibă dreptul de a interzice. De a interzice altora să aibă o viaţă împlinită. Sau să vadă liniştiţi un film. Nu de alta, dar filmul n-a mai putut fi difuzat iar asta înseamnă violenţă. Problema şi mai gravă nu este că sunt câţiva exaltaţi violenţi, ci că poliţia şi jandarmeria nu aplică legea şi permite asta.
Şi să nu-mi veniţi aici cu exemple de tipul "crima de ce e interzisă?". A pune bazele unei relaţii între doi adulţi nu este crimă. Chestia respectivă se numeşte familie. Dacă un bărbat şi o femeie au dreptul de a întemeia o familie de ce trebuie să mergem cu gândul că o fac pentru cine ştie ce manifestări specifice, noaptea, în pat? Nu. O fac pentru a putea fi protejaţi social. Şi pentru a-şi creşte, împreună, copiii. Care sunt "în regulă". Exact ca cei din film.

Biblia - geneză şi metamorfoză VIII

1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"
2. Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".
6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
8. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.
9. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?"
10. Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns".
11. Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?"
12. Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat".
13. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat".


Cine a pus pomul cunoaşterii binelui şi răului în mijlocul raiului? Dumnezeu.
Înainte de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului femeia şi Adam ştiau că fac un lucru "rău"? Nu. Pentru că nu aveau de unde să ştie asta, odată ce abia după ce ar fi mâncat ar fi aflat ce e bine şi ce e rău.
Cine l-a făcut pe şarpe "cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ"? Dumnezeu.
Dumnezeu ştia că şarpele îi va convinge să mănânce? Da. Altfel cu ce scop l-ar fi creat aşa de şiret?
Dumnezeu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se întâmple asta? Da. Dacă nu dorea asta pur şi simplu nu punea acel pom acolo.
Cine a decis ca femeia să ia din pomul cunoaşterii binelui şi răului, odată ce toate condiţiile pentru a se întâmpla asta au fost pregătite de Dumnezeu? Dumnezeu.
Cum poţi pedepsi pe cineva cum că a făcut un lucru rău odată ce nu are voie să cunoască ce e rău şi ce e bine, interzicându-i acestă cunoaştere? Poţi, dacă eşti imoral.
În acestă poveste cine este imoral? Dumnezeu.

Iată ce spune Gerald Messadié în cartea sa "Diavolul":
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease.

Sexualitate, morală, religie V

Nici nu am apucat să argumentez motivaţiile religioase în privinţa sexualităţii că o parte a politicului românesc face mişcarea fundamentalismului religios antiavort, încercând să traseze conduite peste capul celor implicaţi direct, respectiv femeia însărcinată şi, eventual, bărbatul ce a fecundat-o. Mă aliez şi eu protestului Asociaţiei Secular-Umaniste din România faţă de legea ce doreşte să reglementeze procedura avortului apelând la mişculaţii psihologice şi impedimente funcţionăreşti, în idioata credinţă că embrionul este mai mult decât un parazit uterin.
Mai jos comunicatul de presă:

Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR) își declară surprinderea și îngrijorarea cu privire la recentul proiect de lege anti-avort, promovat de deputații PD-L Marius Dugulescu și Sulfina Barbu.
Cei doi inițiatori doresc ca prin prin bariere administrative să îngreuneze cât mai mult avorturile, urmând ca într-o etapă ulterioară acestea să fie interzise total. De altfel, acest lucru este recunoscut chiar de dl. Dugulescu; în urmă cu doi ani, într-o conferință de presă, domnia sa declarând: ”Acesta (consilierea – n.r.) este un prim pas pe care trebuie să-l facem în România. Nu putem discuta deocamdată [s.n.] de interzicerea avorturilor, ci putem să ne gândim că un prim pas ar fi acesta [s.n.].”[i]
“Ne aflăm în fața unui proiect de lege înspăimântător și ridicol, în același timp. Este ridicol să vezi cum persoane apropiate cercurilor baptiste, cum parlamentari auto-intitulați ‘creștin-democrați’, apelează la același tip de argumentație ca și Ceaușescu. La fel cum celebrul decret 770/1966[xiv] prin care erau interzise avorturile justifica măsura prin ‘gravele consecințe asupra sănătății femeii’ și ‘marile prejudicii aduse natalității și sporului natural al populației’, și în expunerea de motive ale acestei legi, Dugulescu-Ceaușescu, se face referire la ‘sănătatea fizică și psihică a națiunii noastre’ sau la efectele avorturilor asupra ‘femeii și asupra viitorului națiunii.’ Pe de altă parte, este înspăimântator cum 51 de parlamentari, majoritatea aparținând PD-L, principalul partid din coaliția aflată încă la putere, girează prin semnătura lor o colecție de falsuri grosolane. Una din două, ori nu știu ce au semnat, ori consideră că mințirea opiniei publice este o tactică permisă – nu știu care dintre variante este mai cumplită.” a declarat Toma Pătrașcu, vicepreședinte ASUR.
Sub pretextul “informării” femeilor, proiectul de lege (BP58/13.03.2012[ii]) se face expresia unei ideologii fundamentalist religioase. Dovada o constituie expunerea de motive[iii], calchiată după pretinsele “argumente” anti-avort[iv] promovate de gruparea americană “Baptiști pentru viață”[v]. Mai mult, unele dintre asociațiile care sprijină proiectul legii anti-avort apar listate în directorul grupării baptiste sus-menționate[vi].
Expunerea de motive este construită în jurul unui ansamblu de falsuri; ilustrăm cu câteva exemple:

• În repetate rânduri (pag. 2, 3 si 7) se încearcă prezentarea avortului drept un act medical înfricoșător, capabil să afecteze grav sănătatea femeii: “femeile trebuie să cunoască complicațiile și consecințele [...] acestei intervenții: [...] hemoragie abundentă, perforație uterină, infecția uterului [...]“FALS! Un studiu prezentat de Organizația Mondială a Sănătății afirmă clar: “Avorturile efectuate legal în țările dezvoltate se numără printre cele mai sigure proceduri medicale existente, cu o rată a deceselor mai mică de unu la 100.000“[vii] Ca sa ilustrăm cu cifre, o recentă cercetare efectuată în Statele Unite indică o rată a deceselor de 15 (!) ori mai mare în cazul nașterilor în raport cu avorturile (8,8 decese la 100.000 de născuți vii față de 0,6 decese la 100.000 de avorturi[viii]).
• În multiple instanțe se menționează o pretinsă legătură de cauzalitate între avort și îmbolnăvirile de cancer de col uterin și, respectiv, mamar; de exemplu, la pagina 2, se afirmă că “medicii de specialitate numesc printre cauzele generale avortul cu consecințele sale [...]“, iar la pagina 3 “predispoziția crescută la cancer de col uterin sau de sân” este listată drept consecință directă a avorturilor. FALS! Principala cauză a cancerului de col uterin este infecția cu HPV (și este interesant de constatat că dl. Dugulescu este un opozant al vaccinarii anti-HPV![ix]), printre factorii de risc numărându-se nu avorturile, ci... nașterile multiple! Conform CDC (Autoritatea de sănătate publică din Statele Unite): “Aproape toate cancerele de col uterin sunt cauzate de HPV. [...] riscul de a contracta o astfel de boală este crescut de fumat, infecția cu HIV [...] sau de nașterea a trei sau mai mulți copii.“[x]De asemeni, în ceea ce privește cancerul mamar, nu există nici o legătură dovedită științific între acesta și avorturi, American Cancer Society explicând că: “În februarie 2003, Institutul Național pentru Cancer din Statele Unite a organizat un atelier cu peste 100 dintre cei mai reputați experți mondiali care studiază graviditatea și riscul de cancer mamar. Expertii au trecut în revista studiile pe oameni și animale cu privire la legătura dintre graviditate și riscul de cancer mamar, inclusiv cercetările asupra avorturilor induse sau spontane. Câteva dintre concluzii sunt:
  
  • Riscul de cancer mamar este ușor crescut pentru un timp limitat după o naștere dusă la termen [s.n.] (adică o sarcină care a rezultat în nașterea unui copil viu);
  • Avortul indus nu [s.n.] este legat de nici o creștere în riscul de cancer mamar;
  • Avortul spontan nu [s.n.] este legat de nici o creștere în riscul de cancer mamar.

Credibilitatea dovezilor care sprijină aceste concluzii a fost estimată drept “bine stabilită” (adica de cel mai înalt nivel)“[xi]

• Se încearca acreditarea ideii că femeile care fac avort riscă să sufere de consecințe psihice grave, așa numitul “sindrom post-avort”. FALS! Nici Asociația Psihologilor Americani[xii] și nici Asociația Psihiatrilor Americani nu recunosc existența unei astfel de afecțiuni. Mai mult, Academia Colegiilor Regale de Medicină din Marea Britanie a derulat recent o analiză a cercetărilor privind potențiala influență a avorturilor asupra stării mintale a pacientelor, iar concluziile sunt fără echivoc: “O trecere sistematică în revistă a cercetărilor privind legătura dintre avort și sănătatea mintală a fost publicată […]. Concluzia studiului este că efectuarea unui avort nu [s.n.] crește riscul unor probleme de sănătate mintală. [...] nu [s.n.] există nici o diferență din punct de vedere al sănătății mintale a femeilor dacă acestea aleg să efectueze un avort sau să continue sarcina.“[xiii]

Dezinformarea practicată de autorii proiectului de lege anti-avort este accentuată prin omiterea contextului general. Analizând datele privind avorturile și natalitatea[xv] disponibile pe site-ul Organizației Mondiale a Sănătății, putem constata că:

1. Incidența avorturilor în Romania a scăzut mult în ultimii 22 de ani, reprezentând în 2010 doar 15% din valoarea atinsă în 1990; cu excepția anilor 2001 și 2002, s-au înregistrat scăderi în fiecare an.
2. În 2010, rata avorturilor în Romania a ajuns, practic, la minimul absolut, atins în perioada Ceaușescu – 480 de avorturi la mia de născuți vii față de 476 in 1987. Valoarea din 2010 este mai mică decât cea înregistrată în 1986, 1988 și 1989 și de aproape 3 (trei!) ori mai mică decât cea din 1982 – deși în acea perioada avorturile erau strict interzise!
3. Tendința de scădere marcată a incidenței avorturilor din Romănia este similară celei înregistrate în alte țări ex-comuniste din zonă, în 2010 situația din România fiind aproape identică cu cea din Ungaria și Bulgaria.
4. Liberalizarea avorturilor sau interzicerea lor nu au influențe durabile asupra natalității. Spre deosebire de România, în Malta, avorturile sunt strict interzise; cu toate acestea, începând cu 2004 rata natalității din țara noastră a depășit, an de an, cea înregistrată în statul mediteraneean.
5. Dacă analizăm situația natalității din România după 1995, în condițiile în care regimul avorturilor s-a păstrat relativ constant, constatăm o variație a ratei nașterilor în corelație cu evoluția economiei; evident cu o întârziere de cca. 1 an. De exemplu, perioadele de criză din 1999 – 2000 și, respectiv, 2009 s-au tradus într-o scadere cu 6% (2001 față de 2000) și, respectiv, 4.5% a natalității (2010 fata de 2009). Similar, între 2009 și 2007 s-a înregistrat o creștere de 4%, corespunzătoare boom-ului economic din 2007 – 2008.

Trebuie menționate și fondurile imense ce se prevede a fi deturnate de la bugetul Ministerului Sănătății către doritele “cabinete de consiliere” anti-avort, articolul 15 din proiectul legii spune că unitățile spitalicești au obligația, fie de a înființa (și finanța…) cabinete de consiliere, fie de a apela la furnizori privați. Ținând cont de numărul avorturilor și de prețurile practicate curent de psihologi, estimăm la cca. 10 milioane de euro costurile anuale asociate.
În fine, ținând cont de presiunea emoțională intensă pe care legea promovată de către dna. Sulfina Barbu și dl. Dugulescu, în caz de adoptare, o va exercita asupra unor femei aflate deja într-o situație limită, putem să descriem această inițiativă legislativă drept un atentat asupra bunăstării fizice, psihice și materiale a femeilor și a familiilor. Reamintim mesajul esențial din studiul prezentat de Organizația Mondială a Sănătății, menționat anterior:
“Atunci când avorturile sunt legale, sigure și ușor accesibile, sănătatea femeilor se îmbunătățeste rapid. Prin contrast, sănătatea femeilor se deteriorează atunci când accesul la proceduri sigure de avort este îngreunat sau interzis.“[xvi]
În lumina celor de mai sus, noi, Asociația Secular-Umanistă din Romania (ASUR) solicităm:

• Co-semnatarilor proiectului de lege anti-avort retragerea sustinerii acestuia, în virtutea falsurilor pe care este fundamentat
• Guvernului României și, în special, Ministerului Sănătății, precum și comisiilor pentru sănătate, drepturile omului, egalitate de șanse și buget să respingă această inițiativă legislativă nocivă
• Opoziției parlamentare, în special dlor. Victor Ponta și Crin Antonescu, să decidă revenirea în Parlament pentru a ajuta la respingerea proiectului de lege
• Tuturor parlamentarilor care pun drepturile omului și interesul femeilor și al familiilor mai presus decât o doctrina fundamentalist religioasă să respingă proiectul de lege.

ASUR este co-semnatară alături de alte 21 de ONG-uri a documentului de poziție privind necesitatea respingerii inițiativei legislative anti-avort. Detalii găsiți la: http://www.ecpi.ro/wp-content/uploads/2012/04/Comunicat-de-presa.pdf

Felicit ONG-urile ce au luat atitudine împotriva acestei absurde iniţiative legislative:
ECPI – Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice
IPP – Institutul pentru Politici Publice
CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate
SECS – Societatea de Educaţie Sexuală si Contraceptivă
Fundaţia Pro Women
CPSS - Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănǎtate
APFR - Asociaţia de Planificare Familială din România
Filia – Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de gen
Asociaţia Mame pentru Mame
CJI - Centrul pentru Jurnalism Independent
Fundaţia Tineri pentru Tineri
AnA - Societatea de Analize Feministe
CeRe – Centrul de Resurse pentru Participare Publică
ASUR – Asociaţia Secular-Umanistă din România
Asociaţia FRONT
CED – Centrul Euroregional pentru Democraţie
Romani CRISS – Centru Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii
APADOR – Comitetul Helsinki
CRJ – Centrul de Resurse Juridice
ALEG – Asociaţia pentru Libertate şi Egalitate de Gen
Fundaţia pentru Tineri si Femei
Liga Pro Europa

Sexualitate, morală, religie IV

Încep cu o paranteză datorată unui email primit de curând. O adolescentă (presupun) ridică, telegrafic, câteva întrebări cu privire la subiectul abordat în anterioarele articole (Sexualitate şi înmulţire, Sexualitate, morală, religie, Sexualitate, morală, religie II, Sexualitate, morală, religie III). Iată întrebările:
1. De ce putem vorbi despre o morală sexuală? Care este marea problemă a relaţiei dintre limbaj, trăire, sens şi interpretare?
2. Care sunt cele trei culte, sisteme de gândire, viziuni la care am raportat sexualitatea? Care este teza fundamentală a fiecăruia dintre ele?
3. Care sunt părţile, elementele, temele necesare unei dezbateri asupra sexualităţii?

Voi face o declaraţie de intenţie cu privire la tema abordată. De ce sexualitate - morală - religie? Suntem nişte extraordinare maşinării construite de replicatorii biologici (genele structurate în ADN), sexualitatea fiind rezultatul evoluţiei pentru rezolvarea problemei multiplicării eficiente a acestor gazde din ce în ce mai performante a lor (corpurile noastre). În virtutea acestor performanţe, cu scop de supravieţuire, la specia noastră (homo sapiens) apare capacitatea de a conştientiza sinele. Deşi pe parcursul vieţii suntem complet altă fiinţă (toţi atomii noştri fiind înlocuiţi de alţi atomi), conştiinţa de sine ne dă sentimentul că suntem aceiaşi, lucru necesar supravieţuirii de altfel. Acestă identitate prezentă în creierele noastre generează un nou şi fantastic mediu pentru un alt tip de replicatori (imitatori): memele, ideile ce ne colindă minţile. Aceşti replicatori culturali pot fi benefici organismului gazdă (tehnologii alimentare) sau toxici (post negru îndelungat). Morala (ca memă) este sistemul cultural specific de valorizare. Toate acţiunile şi gândurile noastre sunt supuse unei operaţiuni de evaluare, inclusiv cele referitoare la sexualitatea noastră sau a celor din jur. Dacă sunt "bune" sau "rele" decidem în funcţie de zestrea informaţională de care dispunem, de capacitatea personală de a discerne şi de constrângerile sociale existente. Generarea culturii umane (mediul informaţional specific memelor) este un foarte lung şi complex proces. În această dinamică religia a jucat un rol important, fiind, cel puţin la începuturi, legată de existenţa concretă. Credinţele şi punerea acestora în practică au făcut departajarea societăţilor câştigătoare. Cele mai "performante" religii au devenit şi cele mai răspândite, cele mai uzitate pentru a structura societatea, deoarece au supravieţuit acele ansambluri religioase ce au prosperat, fie conservând şi înmulţind societăţile ce le-au îmbrăţişat, fie fiind capabile de a se multiplica în alte societăţi. Numai că memele religioase, deşi influenţează în mod covârşitor existenţa umană, se comportă ca orice memă, sunt "programate" pentru un singur scop, supravieţuirea conceptelor ca atare, chiar dacă aduc prejudicii gazdelor.

Consider că toate lucrurile sunt oarecum legate între ele şi o imagine mult simplificată, unilaterală, nu face altceva decât să ne îndepărteze de realitatea studiată. Nu putem nici amesteca toate elementele deoarece devine imposibilă utilizarea unor paranteze la parantezele parantezelor. S-ar pierde firul şi sensul urmărit. Aşa încât am considerat oportun să abordez tema existenţei vieţii religioase din prisma sexualităţii şi reciproca. Şi pentru că existenţa în spaţiul social impune o anumită conduită, ambele fenomene sunt "supuse" unei anumite valorizări, unei anumite etici, unei morale. Răspund astfel şi primei întrebări: trăirea biologic-vulgară (sexul) şi cea instituţional-spirituală (religia) au nevoie şi sunt supuse unor judecăţi valorice. Ambele sunt nevoite a se asambla unor concepte sociale adecvate. Ambele (nu numai sexualitatea) au nevoie de a fi reglementate. Mai ales pentru că ele sunt şi interdependente. Religiile dau norme în privinţa conduitei sexuale. Noi, ca gazde ale conştiinţelor, suntem fiinţe biologice rezultate în urma unor evenimente sexuale. Nu numai că putem vorbi de o morală a vieţii sexuale şi religioase, dar suntem obligaţi la asta. La urma urmei morala înseamnă valorizare. Ca rezultat consider că experienţele sexuale şi spirituale nu trebuie să fie impuse altora, de exemplu. Dar este obligatoriu a fi împărtăşite, aceasta fiind singura cale de a se împlini, de a-şi atinge scopul.
Ce am putea vorbi despre morala sexului, odată e sexul este o activitate "amorală" sau chiar "imorală" în viziunea unor ideologii religioase? Scos din contextul vieţii biologice şi din împlinirea personalităţii noastre erotice, sexul devine fad şi rudimentar. Ritualizarea sa devine o îndatorire şi nu o împlinire. Între a mânca un terci insipid, dar cu toate elementele nutritive, şi a savura o savantă cină, posibil săracă în nutrienţi dar bogată în gust, e o diferenţă. Benefică?
Am putea răspunde astfel şi celei de-a doua părţi a primei întrebări. Dacă există o problemă între trăire şi interpretarea ei este chiar construcţia noastră, tributară căutării unui sens conceptualizat prin limbaj. Problema apare în momentul când se face această judecată de valoare. Pe ce bază o facem? De fapt care este motivaţia ierarhizării conduitei sexuale?

La a doua întrebare se face referire la "cele trei culte" la care am raportat sexualitatea. Dacă este vorba de sistemele religioase ebraice, creştine şi islamice nu văd o mare diferenţă între ele în general, toate trei susţinând un control drastic al sexualităţii (nu e vorba de interzicere, deşi abstinenţa este la mare preţ, sensul este de fapt controlul). Mai repede doresc a privi religiile în totalitatea fenomenului cu abordări diferite asupra vieţii sexuale a aderenţilor lor. Şi aici spectrul este larg, cu variaţii de la proslăvirea vulgului sau exprimarea sexuală ca act cultic până la abstinenţa rituală sau chiar sterilizarea cu scop religios. În acestă periodă de tumult informaţional dezbărarea de pudicitatea indusă de moravurile religioase devine obligatorie, mai ales dacă se doreşte o discuţie deschisă cu privire la sexualitate. Aici intrăm în zona celei de-a treia întrebări. Binenţeles că temele sunt nenumărate, sexul fiind esenţial existenţei noastre. Eu am considerat că atacarea din prisma moralei de sorginte religioasă este crucială pentru a înţelege fenomenul în dinamicitatea sa. Aici ne întoarcem oarecum la societatea noastră, puternic impregnată de viziunea abrahamică, şi definitiv eliberată din prisma redescoperirii naturalului. Dar şi aici, în naturalul biologic al sexualităţii noastre, nu trebuie să uităm că acest atribut este doar o consecinţă. O consecinţă a constructorilor genetici, a genelor. Ansamblul genetic performant a fost cel ce a reuşit să se multiplice cel mai mult. Construind o maşinărie cu o sexualitate puternică şi prolifică, a avut şansa de a se transmite în mult mai multe copii decât cel "mai puţin dotat". De asta suntem nişte animale "care vrem sex", pentru că aceeastă configurare a reuşit să aibă urmaşi viabili, cei fără instincte sexuale netransmiţându-şi zestrea genetică mai departe. Dar această configurare suferă de un neajuns, suprapopularea. Şi faţă de celelalte vieţuitoare ce rezolvau problema inconştient dar drastic (selecţie naturală), noi suntem conştienţi de limitele resurselor pe care urmaşii noştri le au la dispoziţie. Concomitent cele mai bune "partide" (programate tot genetic) sunt indivizii cu o sexualitate puternică, deci cu o necesitate de a satisface instinctele sexuale ce intră, parcă, în conflict cu nevoia de a drămui judicios resursele. Plus că ideea de suprapopulare în sine este tot o memă, ca şi religia. Din nou trebuie să apelăm la o "măsură" de corectitudine, la etică, la morală. Şi aici nu putem scăpa de istoria devenirii acestui ansamblu (sex - morală - religie). Evoluţia nu este un dat, nu este obligatoriu ca rezultatul ei să fie acelaşi. Evoluţia este o istorie. Dacă ar fi fost o singură componentă diferită rezultatul ar fi fost altul. Nu putem nici să ne aventurăm steril în supoziţii a ceea ce ar fi fost dacă... Suntem obligaţi, în schimb, să luăm în calcul această dinamică şi să privim sexualitatea noastră ca un rezultat al "conflictului" dintre biologicul inconştient şi cel conştient.

Diavolul

Ce este Diavolul? De unde vine? Cum a apărut? De unde vine răul şi de ce? Avem posibilitatea de a descoperi aceste lucruri? "Istoria generală a diavolului" se pare că este una dintre puţinele lucrări ce tratează la modul serios cealaltă faţă a divinului. Autorul Gerald Messadié nu este nimeni altul decât fostul redactor şef al revistei de promovare a ştiinţei Science et Vie timp de 25 de ani. Aici el face o anchetă, trecând prin aproape toate epocile şi religiile, în încercarea de a descoperi esenţa şi originea Răului, rezultând un adevărat tratat de istorie a demonologiei.

Se pare că Satana nu a existat în religiile Oceaniei, nici în cele africane sau americane precoloniale şi cu atât mai puţin în cele est-asiatice (hinduism, budism, taoism, şintoism etc). Demonii acestora sunt doar spirite a căror acţiuni creează neplăceri doar întâmplător sau datorită necunoaşterii ceremonialelor. Chiar şi Europa celtică, greacă şi romană are doar zei fără răutate viscerală, pedepsele pe care aceştia le aplică fiind un rezultat şi nu o intenţie. Apariţia Diavolului are loc într-un singur punct de pe Terra, în Iran, în urma unor procese de transformare politico-ideologică a vedismului. Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) purcede la o reformă, regularizând religiile politeiste în primul monoteism. Ahriman este inventat ca oponent al lui Ahura Mazda (dumnezeul mazdeean). Această regularizare este implementată politic de regele Vishtapa, de unde se vede că Diavolul este în primul rând o unealtă politică. Dar Arhiman nu era Răul, fiind doar diferitul, adversarul pentru echilibru.

Acest monoteism este asimilat de o parte din evrei împreună cu ideea păcatului originar, a Răului metafizic şi tehnicii spovedaniei, trasate tot politic de regii şi clerul mesopotamian ce conduceau statul prin tiranie. Acest lucru s-a datorat cuceririi Ierusalimului de către Nabucodonosor al II-lea, conducător al Babilonului. În epopeea lui Ghilagmeş precum şi în poemul religios Nergal şi Ereshkigal sunt prezentate demiurgic acţiunile prin care eroii masculini buni şi luminoşi, trăitori ai Regatului de Sus (cerul) sunt atraşi, seduşi şi apoi ameninţaţi cu moartea întregului pământ de femininele exponente a Lumii de Jos (infernul). Sexul leagă viaţa de moarte şi dă naştere sentimentului de vină misogină. Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om. Matca monoteismelor noastre "diabolizate" era pregătită. spune Gerald Messadié.

Deşi nu este invenţia lor evreii au definit Diavolul ca fiind Răul, chiar dacă nu au spus cine, cum şi de ce a creat Răutatea. Diavolul Genezei este magistral disecat:
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease. Atunci de ce nu-l pedepseşte pe el? Şi ce s-a întâmplat cu acest "instigator", cum se spune în zilele noastre? Biblia nu ne spune.

Şi, completez eu, dacă Păcatul constă în a face dragoste, cum rămâne cu versetele de mai jos ce sunt de dinaintea Căderii?
Geneza, Capitolul 2
23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup."
Această ambiguitate a existenţei, substanţei şi menirii Diavolului persistă şi în creştinism.

În cartea lui Iov din Vechiul Testament Satana nu este adversarul lui Dumnezeu, este un colaborator:
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Este evident că nu există duşmănie, acest Satan nu are nici măcar răutate, este eventual un farsor. Oricum, întrebarea este ce caută Diavolul la sfat cu Dumnezeu? Încă nu căzuse? Atunci cine era Răul din Geneză?

Diavolul suferă de transformări, aportul major aducându-l secta evreilor esenieni (Ioan Botezătorul şi Iisus fiind esenieni) începând cu secolul II îen. Aceşti protocreştini îl construiesc pe Diavolul cel atât de "bine înţeles" de contemporanii noştri. Îi dau valenţele Răutăţii viscerale, gratuite şi permanente, chiar dacă nu reuşesc să determine care este scopul şi originea acesteia. În speranţa sublinierii prin contrast a valorii Domnului preferă să arate "cum este Diavolul" în detrimentul a ceea "ce este Diavolul".

Pe lângă dubiile cu privire la realitatea ispitirii în deşert a Mântuitorului apar câteva întrebări:
Prima constă în punerea la încercare a lui Iisus de către Duh, care, neîndoielnic, e Sfântul Duh.[...] s-ar părea, aşadar, că, prin intermediul Sfântului Duh, Dumnezeu l-ar fi supus pe propriul său fiu la o încercare, or, nu e îngăduit să pui divinitatea la încercare, o aminteşte chiar Iisus.[...]
A doua problemă este ignoranţa vădită a lui Satana: ştie că Iisus este fiul lui Dumnezeu, la fel cum Iisus ştie cine este el, reiese din tot ce spune, şi totuşi insistă prosteşte - nu găsim alt cuvânt - să-l ispitească pe Iisus. Iată deci un vrăjmaş care, de la bun început, ne este prezentat ca un idiot.
A treia problemă e că discipolii lui Iisus sunt convinşi de divinitatea acestuia datorită minunilor pe care le face. Diavolul de asemenea, şi, cu toate acestea, Iisus refuză să facă o minune care l-ar scăpa practic de demon. Abţinere cu atât mai greu de înţeles cu cât, în alte ocazii, Iisus nu ezită să recurgă la puterile sale miraculoase împotriva aceluiaşi Satana.
Prin urmare, suntem tentaţi să tragem concluzia că relatarea celor trei ispitiri în deşert e stângace şi încâlcită şi nu serveşte decât pentru a introduce personajul lui Satana în noua identitate de vrăjmaş a lui Dumnezeu.

Creştinii timpurii au finisat înfăţişarea Diavolului şi l-au dogmatizat. Constantin cel Mare a oficiat imperial existenţa acestuia, introducând creştinismul ca religie de stat. Şi pentru ca nimic să nu iasă de sub augusta sa putere a ordonat şi supravegheat primul conciliu. Tot politica, bat-o Năpasta s-o bată!
De altfel, Bisericile tinere au oroare să împartă ceva, iar cea creştină nu a făcut excepţie.[...]
Conciliile aveau să sancţioneze rătăcirile cu greutatea autorităţii imperiale şi episcopale. După ce cunoscuseră persecuţiile romane, creştinii aveau să cunoască persecuţiile altor creştini, pentru vina de a le fi atribuit lui Dumnezeu şi lui Satana alte teritorii decât cele decretate de Sfinţii Părinţi.
Între timp, nimeni nu ştiuse să spună de unde venea acest Satana, nici dacă era un efect sau o cauză.Întrebare perfidă, inspirată, vezi bine, de Duhul cel Rău. Căci era o întrebare dictată de logică şi toţi ştiau sau credeau că ştiu, de la Sfinţii Părinţi şi de la Tertulian în special, că filozofia e lucrarea Diavolului.
Se lăsa Noaptea.

Inchiziţia a fost cea mai performantă armată de luptă împotriva Diavolului. Orice suspectare a acţiunilor lui Satan era imediat consemnată şi penalizată. Controlul informaţiilor se acutizează, Priscilian, episcopul de Avila, este executat pentru o greşeală de traducere.

În timp ce teologii discutau fineţuri scolastice (dacă, de pildă, era posibilă o mântuire a Diavolului), lumea occidentală intra în bezna groasă şi fetidă ce poate fi numită Timpul Diavolului, un sabat cu adevărat fioros, cel al unei credinţe aproape animalice şi patologice în realitatea Diavolului, întreţinută, paradoxal, tocmai de cei care pretindeau că-l combat. Se va declanşa astfel unul dintre cele mai lungi şiruri de crime comise în numele lui Dumnezeu din câte a cunoscut istoria omenească, un sacrilegiu absolut, având binecuvântarea papală. Iar aceasta până la abolirea Inchiziţiei. Cincisprezece veacuri de prostie turbată, de nebunie sordidă, inspirate, cum vom vedea, de fanatism şi lăcomie, cincisprezece veacuri de ură bestială, de furii obsesive.
Diavolul era văzut peste tot. Era sculptat la intrarea în catedrale, pe fundaţiile amvoanelor din biserici. Mereu acelaşi, un trup de Pan, ţap de la brâu în jos, piept de bărbat, ochi libidinos şi mână scotocitoare. Obsesie evidentă a sexualităţii într-o epocă sfâşiată de misticismul gnostic şi desfrânare.

Ca o părere personală, Ortodoxia nu a făcut excepţie în ceea ce priveşte abordarea Diavolului şi acţiunile de represiune asupra posedaţilor sau a liber cugetătorilor. Că nu a fost la nivelul Inchiziţiei occidentale este adevărat, dar tot adevărat este că nu a ajuns acolo nu din prea multă toleranţă ci din prea puţină putere. Patriarhiile ortodoxe, chiar şi cele ecumenice, ca cea a Bizanţului, erau dezbinate şi fără suportul economic concentrat al credincioşilor şi al regalităţii cum a fost în Biserica Catolică sau marile congregaţii islamice. Dar nu e timpul pierdut. Dacă Diavolul nu mai există îl vor inventa din nou...

Sexualitate, morală, religie III

Prezentasem în posturile anterioare (1 şi 2) câteva prezumţii cu privire la mecanismul sex-morală-religie în procesul devenirii noastre ca oameni. În acele timpuri, deşi era conştientizat actul sexual precum şi importanţa acestuia pentru "funcţionarea existenţei", nu se cunoşteau mecanismele obiective, esenţa şi sensul acestuia fiind atribuit divinităţilor. În vremea presupus matriarhală a organizării sociale incipiente speciei homo sapiens femelele aveau capacitatea şi menirea prezervării clanului. Este foarte probabil ca în acea perioadă clanurile conduse discreţionar de masculi să nu fi avut şanse de supravieţuire şi înmulţire, masculii având o mai mica predispoziţie spre socializare, lucru ce ducea la o disipare a autorităţii, evadarea femelelor şi, implicit, la dispariţia tribului. Nu acelaşi lucru se întâmpla în clanurile coordonate de femele. Aici structurile sociale erau mult mai colaborative şi se bazau pe sexualitate, comunism (în sens de utilizare comună) şi întrajutorare, şi pe practici standardizate ce vor duce, datorită tradiţiei, la apariţia culturii şi a practicilor religioase. Aceasta nu s-a întâmplat prin impunerea conştientă a acestui tip de sistem, ci a fost un proces evolutiv prin care organizările performante au supravieţuit prin clanurile ce le-au pus în aplicare.

Aceste tradiţionalisme incipiente încep să se impună şi să performeze prin intermediul celor ce le aplicau. Oamenii crează astfel un mediu cu totul nou, cu adevărat diferit şi special faţă de cel în care erau nevoite celelalte fiinţe de pe Terra să existe, mediul informaţional. Oamenii încep să transmită aceste informaţii (meme), atât datorită celor ce migrau către alte clanuri din motive instinctuale (ex. evitarea cosangvinităţii, suprapopulare), economice sau de oportunitate sexuală, cât şi cei ce cucereau noi teritorii, inclusiv ale clanurilor mai slabe. Aceste schimburi informaţionale au dus şi la o dezvoltare substanţială a inteligenţelor, oamenii nu mai sunt doar conştienţi de propria persoană ci şi de apartenenţa la un anumit clan sau trib, de identitatea culturală. Această identitate este subliniată prin practicile religioase, de cult, inclusiv cele necesare diferenţierii de restul vieţuitoarelor. Iar sexualitatea este definită şi încadrată în paradigme, de asemenea prin conştientizarea sa cultuală. Femela devine "femeie", masculul devine "bărbat", trasarea acestora nu mai este doar biologică. Apare arta, vestimentară sau simbolistică, cu motive evident sexuale.

Această "culturalizare" a sexului deprinde şi valori axiologice. Naşte, în funcţie de configurările economice, sociale (de interacţiune cu alte culturi) sau de mediu natural, anumite obiceiuri ce definesc viaţa sexuală a indivizilor precum şi imaginea acesteia în cadrul societăţii respective. Se nasc religii a căror principală menire este definirea şi consacrarea existenţei prin ceea ce putem numi principiu fertilizator. Nu numai că femela înţelege că este "femeie", ci chiar doreşte să fie, doreşte să se încadreze în ceea ce cultul defineşte ca fiind "femeie". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu masculul "bărbat" şi chiar cu fiinţele a căror sexualitate este incertă sau diferită (hermafrodiţi, homosexuali, androgini, efeminaţi).

Fertilitatea, creaţia, naşterea. Eboşa religioasă. Transfigurarea rădăcinii genetice în spiritualitate. Majoritatea religiilor au acest atribut universal de "divizare" a fiinţei divine, print-un "păcat" (act) primordial necesar existenţei în vederea declanşării "re-unirii" diviziunilor sale spre perfecţiune. Iniţial, indiscutabil, reuniunea era eminamente sexuală. Iar individul, bărbat sau femeie, deopotrivă, este destinat îndeplinirii propriei sexualităţi şi prin asta scopului divin. În acestă fază procrearea este inevitabilă şi valorizată pozitiv. Se recurge la subterfugii bio-chimice pentru ca sexualitatea să-şi îndeplinească menirea: droguri, incantaţii sau dans, chiar jertfe animale sau umane pentru ca procesul să se nască, să evolueze sau să se definitiveze în sens pozitiv.

Femeile, creatoare a paradigmelor, devin sclavele propriilor lor idei. Tradiţiile transmise şi impuse din considerente de apartenenţă la clan se transformă în religii şi acte cultuale, ieşirea din cadrul acestora putând duce la devalorizarea indivizilor. Bărbaţii eligibili devin personaje remarcabile, potenţa lor fiind extrem de importantă pentru trib. Mamele, femeile prolifice, sunt divinizate. Utilizarea sexualităţii în cadrul actelor religioase nu crează numai premisele unei noi generaţii ci chiar recrează actul mistic al "creaţiei primordiale". Efectul începe să se substituie scopului, reunirea divină este înlocuită de reunirea cu divinitatea. Concomitent standardul moral se modifică, subjugat de credinţele şi practicile religioase. Se ajunge la manifestări extreme, naturale în ultimă instanţă (orgii sexuale - vezi cimpanzeii bonobo), dar motivate moral, economic şi biologic de noile idei acceptate şi promovate de structurile sociale: efectul fecund al apartenenţei la divin.

Este de remarcat aici oportunitatea oferită de anatomia şi fiziologia antropoidelor superioare (din care omul face parte): pentru executarea actului sexual femelele nu trebuie să fie în călduri (la estru) ca la celelalte mamifere. Astfel apare această oportunitate de realizare a stabilităţii sociale cu ajutorul sexului, contactul sexual fiind, probabil, unul din principalele mijloace de a stabili şi utiliza structurile sociale. Acesta, fiind eliberat de constrângerile biologice, putând fi îndeplinit oricând, este utilizat şi ca mijloc de împlinire cultică, ca act religios. Copulaţia ritualică, sexul ca atribut religios, afişarea motivată valoric a sexualităţii duce specia umană, conştientă de sine, spre o dezvoltare aproape exponenţială. La care, în virtutea motivului fecundităţii, se dezvoltă ritualuri de renaştere temporală şi vegetală, precursoare ale riturilor agrare, structuri antice a actualelor religii...

Va urma...

În subiect:
Sexualitate, morală, religie II
Sexualitate, morală, religie
Sexualitate şi înmulţire

Legea vrăjitoarelor

Proiectul de lege privind protecţia persoanelor înşelate prin ghicit sau alte mijloace şi practici oculte

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Secţiunea 1 - Principii
Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti.
Art. 3 - Pentru acest domeniu, în cazul în care nu există, se vor crea standarde ocupaţionale care vor fi aprobate conform reglementărilor legale.
Secţiunea a 2-a - Definiţii
Art. 4 - (1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) ghicitor - persoana care se îndeletniceşte cu prezicerea viitorului;
b) practicile oculte - activităţi de ghicit şi vrăjitorie, prin invocarea unor realităţi spirituale demonice, ezoterice;
c) vrăjitoria - ritualuri magice prin care se invocă realităţi spirituale demonice, cu scopul de a înlătura anumite boli, de a reface sau destrăma legături dintre oameni;
d) farmecele - legături de vrăjitorie.
Secţiunea a 3-a - Dreptul de practică şi organizarea activităţilor oculte
Art. 5 - (1) Activităţile de ghicit şi magie vor fi încadrate în nomenclatorul profesiilor liberale.
(2) Persoanele care exercită activităţi de ghicit şi magie sunt obligate să posede autorizaţie de liberă practică, în conformitate cu criteriile stabilite de lege şi de normele metodologice, odată cu primirea avizului din partea organizaţiei profesionale de care aderă.
Art. 6 - Practicianul din domeniul ocult va fi obligat să adere la o organizaţie profesională specifică; organizaţia profesională respectivă îşi dă avizul în privinţa autorizării pentru practica în domeniul respectiv.
Secţiunea a 4-a - Înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii
Art. 7 - Prevederile referitoare la înfiinţarea organizaţiilor oculte sau de ghicit se vor stabili în deplină conformitate cu normele metodologice ale prezentei legi.
Art. 8 - La înfiinţarea organizaţiei aceasta are obligaţia:
a) de a obţine o autorizaţie din partea unor autorităţi competente, incluzând înscrierea într-un registru pe teritoriul României;
b) de a pune la dispoziţia publicului larginformaţii cu privire la specificul serviciilor prestate;
c) de a stabili ca serviciile prestate să fie asigurate în baza unui contract de prestări servicii;
d) de a stabili obligativitatea emiterii unei facturi fiscale cu plata taxei pe valoarea adăugată;
e) de a asigura respectarea normelor metodologice, normelor de morală publică, dar şi respectarea drepturilor omului.
Art. 9 - Fiecare organizaţie din domeniul ocult este obligată să ţină evidenţa practicienilor ghicitori şi vrăjitori, prin înregistrare şi actualizare periodică într-un registru propriu care se va regăsi într-un registru general al organizaţiilor oculte de la nivel naţional.
Dispoziţii finale
Art. 10 - Practicienii ocultişti, ghicitorii sau vrăjitorii nu sunt exoneraţi de răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională sau penală conform legilor în vigoare, în caz de culpă sau în situaţia inducerii în eroare a clientului.
Art. 11 - Inducerea şi menţinerea în eroare sau amăgire a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul sau dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte conform art. 244 Cod Penal Român, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. De asemenea, în funcţie de forma de vinovăţie cu care este săvârşită fapta, se sancţionează cu amendă penală.
Secţiunea a 5-a - Aplicarea sancţiunilor
Art. 12 - Se interzice amplasarea cabinetelor de ghicit şi vrăjitorie sau desfăşurarea activităţilor oculte, dar şi publicitatea de orice fel, în proximitatea lăcaşurilor de cult, a instituţiilor publice, a instituţiilor de învăţământ sau a unor instituţii de interes public.

Aici găsiţi detaliile procesului legislativ (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=10927) precum şi expunerea de motive.
Să punem de un for pentru autorizarea vrăjitoarelor (testare ştiinţifică a aptitudinilor)...

Sexualitate, morală, religie II

Odată cu nevoia traiului în comun specifică societăţilor umane şi a dezvoltării conştiinţei oamenii au fost nevoiţi să traseze reguli şi norme cât se poate de clare pentru a se putea înţelege şi descurca în noua "natură": civilizaţia umană. Deşi apariţia limbajului a favorizat integrarea indivizilor prin educaţie, bazele relaţiilor umane erau (şi încă mai sunt) instinctuale în privinţa sexualităţii: limbajul corpului, emisia de feromoni, sincronizarea etc.

Primele reguli au fost trasate, bănuiesc, de femei. Acestea au observat şi conştientizat capacitatea masculilor de a fi disponibili actului sexual în funcţie de semnalele pe care le primeau de la sexul opus, cele inteligente având astfel oportunitatea de a utiliza "farmecele" specifice într-un mod conştient pentru ca bărbatul ales să fie cât se poate de montat pentru împerechere la un anumit moment şi totodată să rămână fidel în restul timpului. Aceste perioade duale, în care bărbatul este atras sau respins, dar nu prea mult pentru a nu fi pierdut, au creeat un comportament conştient specific speciei umane.

Procesul este complex şi a dus la generarea eticii cu privire la comportamentul sexual. Morala sexuală a fost, şi este în continuare, o dinamică între instinctul sexual, simţul echităţii, nevoia de îngrijire şi de a fi îngrijit, teama de eşec sau frica de durere, paradigmele sociale şi oportunităţile tehnologice. Astfel atât masculii, dar mai ales femelele, au avut capacitatea de a decide ceea ce este corect din ceea ce este oportun cu privire la relaţiile sexuale. Aceste decizii le-au rezumat, sacralizat şi transmis viitoarelor generaţii prin sistemele de credinţe religioase, singurele ce conturau în acea vreme ansamblul cognitiv uman.

Morala sexuală a devenit apanajul religiilor. Regulile sociale, reprezentate iniţial în cadrul religios, au suferit şi pe latura sexualităţii deformări şi transformări în funcţie de ideile religioase promovate de masa socială majoritară. În acest mediu cultural etica sexualităţii a fost supusă transformării şi de veşnicul conflict între generaţii. Odată cu conştientizarea posibilităţii de a putea fi sexy oamenii au căutat şi soluţii tehnice pentru a deveni aşa. Astfel au apelat la artificii specifice (buze roşii, pupile mărite, parfum, simetrie corporală etc) pentru a fi apetisanţi atunci când doreau, adică mai ales când nu mai aveau aceste atuuri doar datorită tinereţii şi sănătăţii sau nu aveau afişate aceste semne într-un mod natural. Sentimentul de bine datorat faptului că se simţeau atractivi îi făceau pe aceştia să practice obiceiurile de înfrumuseţare şi după ce le trecea "sezonul", generaţia următoare fiind nevoită să "inventeze" alte soluţii pentru a se defini ca persoane predispuse spre împerechere şi cu un potenţial mult mai mare decât cei de dinainte.

Aceste presiuni au forţat paradigmele religioase, lăsând loc tinerilor pentru a alege alte idei religioase în măsura în care li se oferea posibilitatea aceasta. Metoda prin care tradiţiile, respectiv cei puternici, stabileau limitele moralităţii au precizat, definitivat şi acutizat legea morală cu specific religios, legea lui "trebuie", în detrimentul lui "se poate". Tinerii au fost nevoiţi să accepte şi apoi să impună urmaşilor lor aceleaşi reguli, aici fiind de fapt vorba de oportunitatea dată de forţa cu care o anumită generaţie se poate impune. Dar presiunea în ambele sensuri a existat, există şi va exista atâta timp cât diferenţele reale dintre generaţii nu vor fi surmontate de tehnologie, lucru care deja începe să se întâmple...

Va urma...
Sexualitate, morală, religie III

În subiect:
Sexualitate, morală, religie
Sexualitate şi înmulţire

Sexualitate, morală, religie

Fie că acceptaţi sau nu, specia umană (homo sapiens sapiens) este un mamifer ce face parte din ordinul primatelor. Asta înseamnă că instinctele de bază necesare supravieţuirii au fost transmise urmaşilor prin intermediul părinţilor lor. Procesul este următorul: anumite configuraţii genetice ce dezvoltă o fiinţă ce are mai multe şanse de supravieţuire până la maturitatea sexuală este favorizată, deoarece aceasta poate avea urmaşi ce vor avea această configuraţie la rândul lor. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cei ce au o configuraţie ce nu îi predispune la urmaşi, aceştia de fapt nu vor avea cui să transmită materialul genetic mai departe. Aici un factor hotărâtor îl are instinctul sexual.

De fapt evoluţia speciilor se datorează nu numai selecţiei naturale ci şi selecţiei sexuale. O anumită fiinţă, în general de sex opus, este preferată de către partener în detrimentul alteia, mai "puţin dotată" din punctul acestuia de vedere. Cei "nealeşi" sunt sortiţi dispariţiei, fiind lipsiţi de urmaşi. În toată lumea animală instinctul sexual este de bază şi el "dictează" alegerea partenerului ce îndeplineşte anumite condiţii. De exemplu este preferat un mascul masiv (în cadrul speciei elefanţilor) ce are capacitatea de a apăra turma şi puii de lei sau hiene. Dar nici prea masiv nu este bine, acesta fiind capabil să ucidă femela în timpul actului sexual. În general, la mamifere şi la păsări, masculii sunt fiinţele ce etalează, deoarece ei sunt "cei aleşi" de către femele.

De fapt instinctul sexual funcţionează mult mai adânc decât o pereche de coarne sau o coadă perfectă. Procesele biochimice specifice fiecărui sex sunt menite să semnalizeze nu numai dispoziţia partenerului ci şi calitatea acestuia. Un anumit miros, atingerea unui anumit loc (zonele erogene) sau pigmentarea unei anumite părţi a corpului declanşează cu ajutorul instinctului sexual transformările necesare facilitării împerecherii. Cei ce nu răspund acestor stimuli au mai mici şanse de a transmite mai departe zestrea lor genetică.

Dar ce s-a întâmplat la om... Omul a fost primata căreia i s-a dezvoltat o anumită configurare cu totul şi cu totul specială: conştiinţa. Acest atribut a făcut din specia umană tipul de vieţuitoare aflat în vârful lanţului trofic. Nu există nici o altă fiinţă terestră capabilă să fie desupra sa. Conştiinţa a mai creat ceva: morala. Înţelegând ceea ce se întâmplă omul a structurat într-un mod personal, subiectiv, relaţiile sale cu ceilalţi şi a oamenilor cu celelalte specii. În aceste interpretări omul a trasat valori (bine şi rău, corect şi greşit, frumos şi urât) în funcţie de oportunităţi şi de interese. Sexualitatea nu a rămas pe dinafară.

Pe de altă parte actul sexual, în sine, este mult mai complex la specia umană. Faţă de celelalte mamifere, pe lângă stimulii erotici ce fac să se producă substanţele biochimice necesare, omul mai are nevoie şi de condiţii specifice de mediu socio-cultural. Actul sexual uman este conştient şi deliberat, asumat, înţeles, acceptat. De fapt cea mai erogenă zonă a speciei umane este creierul. Pe de altă parte creierul este şi cel mai greu de stimulat, de transformat. Prejudecăţile ce deja se găsesc acolo trebuie înlăturate sau cel puţin ascunse. Faptul că anumite lucruri au intrat în conştiinţă ca fiind "greşite" sau "imorale" delimitează tipul de contact sexual uman de cel animal.

Din acest motiv un mascul de câine este privit cu condescendenţă când încearcă să copuleze o pernă, dar un mascul uman este imediat blamat. O pereche de câini în copulaţie poate aduce un zâmbet pe faţa unui călugăr dar este pornografie dacă personajele sunt umane sau aduc a oameni. De fapt morala sexuală nu se regăseşte în ceea ce suntem noi ca fiinţe individuale, ci în ceea ce sunt cei din jurul nostru şi care ne judecă. Ei ne dictează ceea ce consideră că este moral în cadrul sexualităţii şi ne impregnează creierul cu aceste informaţii. Iar acest lucru pleacă de la o mai veche, subconştientă şi animalică nevoie: intenţia egoistă de supravieţuire a genelor proprii în detrimentul genelor celorlalţi...

Va urma...
Sexualitate, morală, religie II
Sexualitate, morală, religie III

În subiect: Sexualitate şi înmulţire

Consideraţii sexiste cu privire la religie

Indubitabil sunt două tipuri de gândire, de conceptualizare a realităţii, unul masculin iar celălalt feminin. Le voi numi aşa chiar dacă nu susţin o delimitare clară, pe sexe biologice, a aceastora. Ideea este că toţi suntem tributari acestora, fiecare fiind de fapt un melanj, cât se poate de eficient, a viziunii feminine şi masculine asupra realităţii: Wikipedia - Sexul religiei. În esenţă, gândirea feminină (preponderentă la femei) este predispusă spre supranatural, rezolvare prin analogii, apel la divinitate, faţă de cea masculină, sceptică, analitică.

Ceea ce doresc să precizez este actuala configuraţie a fenomenului religios. Cum de aceste religii sunt cele ce au "supravieţuit" dinamicii socio-culturale şi nu altele. De ce religiile de sorginte ebraico-creştino-musulmană sunt cele victorioase, în detrimentul conceptelor mai vechi, politeiste sau cele cu zeităţi feminine (Mama Glia). Cum de religiile ce disconsideră femeia, ce o aşează pe planul secund, ce o încarcă cu păcat şi o blamează pentru nefericire sunt cele victorioase?

Răspunsul este oportunismul. Religiile configurate să se adreseze femeilor, oferind soluţii exemplare de existenţă şi securitate comunitară, au avut câştig de cauză. Binenţeles că multe erau pro feminine, dar acestea trebuiau să fie acceptate şi de bărbaţi. Şi nu prea erau. Numai o "legătură" între bărbaţi şi femei putea duce la o societate viabilă, funcţională. Aşa încât religia - aceeaşi - trebuia acceptată de ambele laturi familiale. În ultimă instanţă a fost un proces de selecţie sexuală. Pentru ca progeniturile să fie viabile, femeia avea nevoie de un bărbat de încredere, adică religios, respectiv "verificat". Bărbatul ce nu era religios risca să nu fie "ales", respectiv să nu aibă urmaşi. Femeia ce oferea o religie inconvenabilă bărbatului risca sa nu găsească perechea necesară procreerii.

Astfel apare oportunitatea religiilor ce proslăveau bărbatul să fie acceptate şi de aceştia. Fără ca fenomenul să fie conştientizat, religia ce oferea bărbatului iluzia supremaţiei sale, sau chiar mijloacele de a impune această supremaţie a fost preferată. Femeia a acceptat şi promovat această religie ce satura nevoia sa de credinţă, de empatie, de suprimare a anxietăţii, de comunitarism. Aşa creştinismul, islamul şi iudaismul au ieşit biruitoare, au dat fiecăruia ceea ce aveau nevoie.

Previziuni? Aceste religii vor dispare. Femeile sunt din ce în ce mai independente, tehnologia fiind de partea lor. Pentru noile generaţii nu mai au nevoie de comunitarismul religios. Şi nici de divinitate. În curând nu vor mai avea nevoie nici măcar de bărbaţi...

Vaccinul anti-HPV şi frica

Avem "norocul" să trăim în România acestor vremi. Dacă nu am fi trăit în România ci în Nauru poate că nici nu am fi auzit măcar de existenţa vaccinului antiHPV sau guvernul nu ar fi avut bani să îl cumpere. Dacă am fi trăit acum 300 de ani nici măcar nu am fi auzit de virusuri şi vaccin. Eventual am fi auzit de o metodă pe care o practicau pe atunci românii, respectiv scăldarea (ultuirea, oltuirea sau altuirea) nou-născuţilor în laptele vacilor bolnave de variola bovină ca metodă profilactică împotriva variolei (cu rată de imunizare foarte scăzută, binenţeles).

Dar trăim în România, azi, şi ne confruntăm cu încă o provocare, posibila limitare a nenorocirilor aduse de un cancer, cancerul de col uterin. În clasica prosteală românească o provocare rămâne doar o provocare. Se pare că sperietorii de serviciu, adepţi ai teoriei conspiraţiei, sunt crezuţi şi urmaţi mai ceva decât Isus.

Dacă doriţi informare corectă şi onestă intraţi pe site-ul oficial: http://www.informarehpv.ro/ .

Acum să ne ocupăm de teoria conspiraţiei. Mai întâi câteva cifre vis-a-vis de vaccinul anti-HPV (human papillomavirus). O doză de vaccin costă 350 - 450 RON (~100 euro), depinde de producător. În acest moment sunt doi producători autorizaţi, vor fi şi mai mulţi pe măsură ce tehnologia va fi implementată. Deci, ideea ca cineva să aibă interes să vândă produsul său în regim de monopol dispare.

Totuşi, vaccinul este gratuit pentru adolescente. Cine are interes să îl plătească şi de ce? Ei bine, noi, plătitorii de impozite, prin intermediul statului român. De ce? Pentru că suntem egoişti. Tratamentele pentru bolnavele de cancer de col din România se ridică la aproximativ 70.000.000 euro pe an. Bani mulţi, pe care am putea să îi folosim altfel. Bani plătiţi concernelor farmaceutice pentru medicamente. Aşadar, dacă cineva se opune vaccinării anti-HPV este mai repede mesagerul producătorilor de medicamente, care se văd cu profiturile ameninţate. Ceva de genul hoţul strigă hoţii... Ştim că acest lucru nu este adevărat. Producătorii de medicamente au interesul de a trăi cât mai mulţi dintre noi pentru că numai atunci vor avea cui să vândă medicamentele. Şi ideal ar fi ca cei mai mulţi să fie sănătoşi, cei bolnavi nu prea mai au cum să producă bani pentru a le plăti. Altfel spus morţii şi bolnavii nu ajută industriei farmaceutice. Doar cei sănătoşi.

De ce vaccinul se adresează cu precădere tinerelor care nu şi-au început viaţa sexuală? Pentru că este aproape certă lipsa virusului din corpul lor (virusul se transmite mai ales prin contact sexual), lucru ce duce la o mai bună imunizare. Cine are interes ca tinerele să fie imune? Da! Aţi ghicit... Noi - părinţii, fraţii, prietenii lor. Mai ales prietenii lor. Cele mai frumoase fete nu sunt cele bolnave, sunt cele sănătoase... Şi ei vor să aibă prietene frumoase...

În fiecare an sunt diagnosticate peste 3400 de femei în România. În prezent sunt în tratament 40 000 de femei. Toate cu cancer de col uterin. Nu sunt nişte cifre, nu este doar o statistică. Este vecina de bloc, este soţia lui George, este mama prietenei tale, profesoara de română, naşa de botez, ospătăriţa aceea drăguţă, educatoarea de la grădiniţa lu' ăla micu', fiica doctoriţei lui tata, patroana de la coafor şi sora taximetristului cu care am venit de dimineaţă. Pe unele le cunoşti şi tu, pe altele nu. Multe preferă să nu strige în gura mare că sunt bolnave, este normal. Şi la 2000 dintre ele vom merge la înmormântare... în cel mult un an.

Cu toate astea acţiunile guvernamentale de vaccinare eşuează, părinţii fetelor şi fetele refuză vaccinarea anti-HPV. De ce? De frică... Da, de frică! Frica de necunoscut, în esenţă, alimentată de absurda teorie a conspiraţiei.

Frica este un sentiment parşiv, contagios. Frica este superioară, ca forţă, sentimentului de siguranţă. Când, într-un grup, cuiva îi este frică este foarte posibil şi probabil ca acest sentiment să se transmită şi celorlalţi. Mai ales când cel cuprins de frică este unul dintre cei consideraţi iniţiaţi (formatori sau lideri). De fapt, în interiorul unui grup (care altfel dă sentimentul siguranţei) cei cuprinşi de frică sunt indivizii asociali (care nu pot socializa) sau chiar antisociali. Aceştia sunt primii care se înspăimântă, de cele mai multe ori fără motiv. De exemplu copiii mai mici, aptitudinile lor sociale încă nu sunt formate. Dorm cu lumina aprinsă, întunericul (lipsa de informaţie) declanşând sentimentul fricii. Părinţii ştiu că nu este nimeni în camera lor şi încearcă să îi liniştească. Cu poveşti, nu prin forţă, forţa nu ar face decât să alimenteze frica.

Dar pe fricoşii de pe internet, adepţi ai teoriei conspiraţiei, nu are cine să îi liniştească, nu are cine să îi calmeze. Asociali fiind sunt cuprinşi de spaime dintre cele mai diverse, inclusiv frica de boală, dar pe care o văd deformat. Nimic altceva nu îi face să urle de spaimă decât lipsa de înţelegere a realităţii. Aşa se exacerbează ideea de conspiraţie mondială şi totală, au sentimentul că ceva este împotriva lor. Dar ei nu au făcut nimic, asta înseamnă, în gândirea lor, că ceva-ul este de fapt împotriva tuturor, iar ei sunt doar nişte oameni un pic mai deştepţi, care văd. Şi declară acest lucru, că ei sunt cei ce ştiu (de fapt nu ştiu nimic, sunt doar înspăimântaţi). Din păcate spaimele lor ni se transmit şi nouă. Şi devine din ce în ce mai dificil de a distinge vocile raţionale... mai ales pe internet, unde nu poţi privi în ochi pe cel ce transmite informaţia, ca să îţi dai cât de cât seama dacă nu cumva e plecat de acasă...

Frica declanşează acţiunea. În mod normal frica de boală ar trebui să ne conducă în a accepta vaccinarea, şi nu invers. Aceea este o frică conştientizată, în care raţiunea intervine. Dar boala este undeva departe. Şi poate nu vom fi chiar noi cei bolnavi. O speranţă iluzorie, dacă întrebi pe cineva care suferă de cancer de col uterin. Mult mai mare este frica imediată, de înţepătură de exemplu. Sau de reacţiile adverse (care de fapt nici nu sunt cine ştie ce). Sau de posibila infectare (informaţie falsă, de la cap la coadă). Sau de... orice... Aceasta este frica iraţională...
Şi atunci apare cealaltă reacţie, pe care o au animalele prinse de farurile maşinii în mijlocul drumului: înţepenesc. Dar timpul trece, fetele noastre se vor îndrăgosti, vor iubi şi vor face sex, pentru că nu au fost vaccinate vor fi purtătoare de human papillomavirus şi cu toate astea sperăm că vor fi printre cele ce vor scăpa de cancerul de col...

Acum priveşte-te în oglindă şi roagă-te ca fiica ta să nu fie printre cele... care nu au scăpat.

Datele statistice au fost obţinute de aici: http://www.ms.ro/fisiere/comunicate_presa/1841_106_prezentare%20conferinta%20presa_11%20noiembrie%20(2).ppt
Cum văd fetele noastre cancerul: http://www.coolgirl.ro/forum/viewtopic.php?t=5658&postdays=0&postorder=asc&start=0

Diavolul, parte a divinităţii?

În majoritatea religiilor divinitatea are o formă, dacă nu fizică, cel puţin sentimentală sau de logică. Divinitatea este definită, este singura variantă în care informaţiile despre ea se pot transmite mai departe, fie copiilor, fie potenţialilor convertiţi. Pentru a vorbi despre ea, pentru a o prezenta, divinitatea trebuie să poarte un nume, să aibă un sens. Pentru că pentru om, în nemăsurata sa lipsă de modestie, fiinţa umană reprezintă, tipologic vorbind, fiinţa supremă, divinitatea sa are aptitudini şi caracteristici umane. Ea poartă un nume, de cele mai multe ori identic cu al unor oameni, sau cel puţin sună ca şi cum ar fi uman. Ce ar însemna ca cineva să îşi numească divinitatea hu45/8d7hk>dfb"vg7? Divinitatea trebuie scrisă, dacă este momentul, cu majusculă, pentru că este o persoană, o individualitate (sau mai multe, în cazul religiilor politeiste). Divinitatea are sentimente, are voinţă, este conştientă, ştie ce face şi are un scop. Ea nu este statică, are viaţă. Altfel spus divinitatea este umană. Este de altfel singura imagine pe care omul o poate înţelege şi accepta.

Dar divinitatea acţionează, cel puţin pentru şi spre credincios. Deşi acesta nu poate şti sensul în care acţionează divinitatea bănuieşte că este bun. Ar fi absurd să iubească şi să preţuiască pe cineva care îi doreşte moartea, deşi divinul este în esenţă stăpânul suprem, care împarte chiar moarte... Pe de altă parte, omul este supus necazurilor, are ghinion şi se accidentează, se îmbolnăveşte şi într-un final moare. Necazurile lui nu pot fi puse în cârca divinităţii, greşeala este a omului. Dar nu şi-o asumă în mod cinstit, recunoscând că nu are destule cunoştinţe pentru a supravieţui, ci o pune tot în sarcina divinului, de data asta cu sens invers.

Omul creează diavolul, care are toate atributele divinităţii, întoarse pe dos. Adevărata moarte îi aparţine lui Satan, sau mai rău, o viaţă veşnică în chinurile iadului. Scopul divinului negativ este chiar distrugerea umanului. Din acest motiv Nichipercea este numit de fapt Cel fară Nume. Pentru că numai umanul are acest drept, să poarte un nume. Imaginea sa este cât se poate de inumană. Faţă de moşul placut şi simpatic cum este imaginat dumnezeul cel bun în iconografia creştină, divinul cel rău are o înfăţişare cât se poate de animalică, corp de ţap, coarne, păr, chip mânios şi privire libidinoasă (cateva lămuriri privitoare la sexualitatea exacerbată a divolului aici). Lumina sfântului duh este în contradicţie cu întunericul iadului. Şi casele lor se află la antipozi...

Dar nu numai atât, diavolul adună în el tot ceea ce ar putea periclita condiţia religiei acceptate, mai exact celelalte religii. Pentru un creştin, musulmanii - mai ales acum, în momente încărcate de terorism - sunt reprezentanţi ai diavolului sau acaparaţi de el. Pentru musulmani orice este în afara credinţei lor este diavolesc şi murdar. Chiar şi între creştini se fac distincţii privind interpretarea diferitelor informaţii şi pun ereziile în sarcina dracilor. Cele mai diavoleşti activităţi sunt cele necunoscute, ascunse, neştiute. Dacă aceste activităţi sunt executate şi de oameni care nu pun mare preţ pe divinitate, deja pericolul pentru credincios este şi mai mare. De fapt Diavolul este neştiinţa. Pentru că divinitatea i-a comunicat singurul adevăr, orice altă informaţie cu pretenţie de adevăr este periculoasă, de necrezut şi diavolească.

O formă extremă de credinţă, care arată de fapt chiar simbioza divinului cel bun cu divinul cel rău este satanismul. Faţă de credinţele pozitiv morale, satanismul proslăveşte divinitatea neumană, pe Satan. Intreaga lume este întoarsă cu fundul în sus. Pedeapsa, moartea ca pedeapsă supremă, este considerată răsplata maximă. Credinţa atinge în acest caz limite patologice ce contrazic chiar existenţa, lipsa moralităţii atinge paroxismul. Dar Satana fără Dumnezeu nu poate exista, nu are formă, nu are logică, nu are sens.

Fiţi inteligenţi şi raţionali! Faceţi un efort...

Sexualitate şi înmulţire

Homo sapiens este o fiinţă plină de sexualitate, cu o programare genetică heterosexuală, bazată pe sexul feminin ca mijloc de replicare şi întreţinere a progeniturilor şi pe cel masculin ca vector de transmitere a diversităţii genetice. Dar asta este specific tuturor mamiferelor, şi nu numai. Prin ce ne deosebim cu adevărat? Prin capacitatea de a utiliza sexul în mod conştient. Acest mijloc îl avem doar noi, oamenii. Toate celelalte animale, mamifere, chiar primate, folosesc instinctul sexual, nicidecum conştiinţa despre sex. Faptul că a ajuns să conştientizeze sexualitatea sa creează noi oportunităţi pentru om. Poate folosi sexul în mod conştient pentru un lucru pe care îl avea ca ţintă incoştient, înmulţirea.

Înmulţirea este de fapt ţinta supremă. Încă din momentele devenirii sale ca fiinţă socială, omul a avut ca ţel să se înmulţească. Chiar necesitatea înmulţirii l-a facut să caute şi să elaboreze, instinctual, apoi conştient, formele sociale ce creeau un plus de siguranţă pentru înmulţire. Despre înmulţire nu trebuie să ne gândim doar sexual, ci dimpotrivă. În momentul în care trebuie să aleagă între propria supravieţuire şi supravieţuirea urmaşilor omul poate decide să supravieţuiască el, ca individ, în detrimentul progeniturilor din momentul respectiv, fie în speranţa unor viitori copii, fie pentru a asigura înmulţirea sa nu ca urmaşi genetici, ci informaţionali. Ca cei ca el să fie cât de mulţi şi în jurul său. Şi aceste decizii, reţineţi, omul le ia în mod conştient.

Una dintre supoziţiile apariţiei religiei se referă tocmai la acestă necesitate a înmulţirii. Ideal era ca sexual înmulţirea să aibă loc. De fapt în acea vreme era singura soluţie. Un alt clan sau trib era la o distanţă respectabilă, atât geografică cât şi socială. Din acest motiv religiile arhaice considerau sexualitatea pilonul de bază în definirea şi dezvoltarea lor. Aceasta este explicaţia mitului mamei universale, venerând pântecul matern, sau transformarea falusului în totem. Nevoia de înmulţire impunea clanului o anumită conduită sexuală care cu timpul s-a definit în paradigme sociale impuse prin intermediul religiei. În acel moment sexul era absolut necesar, cât de mult cu putinţă, astfel încât să existe maximum de şanse ca înmulţirea să aibă loc. Femeia care era stearpă era decăzută din drepturi, cea cu burta mare şi cu sânii plini era venerată. Bărbatul cel mai viril, cel care avea capacitatea de a fecunda cele mei multe femei, era rege sau vraci.

Pe măsură ce dezvoltarea socială oferă o mai mare siguranţă pentru înmulţire, încurajată fiind, sexualitatea exacerbează. Divinul din sex se transformă într-un divin orgiastic. Nu mai este necesară o valorificare a sa prin religie pentru scopul iniţial. Mai mult, pericolul ca şi ceilalţi, necredincioşii, să se înmulţească forţează religiile să găsească soluţii de procreere şi înmulţire doar pentru proprii aderenţi. Astfel apar regulile religioase specifice reglementării vieţii sexuale, normele de înmulţire, religia ca morală sexuală.

Cea mai drastică formă de control sexual îl găsim la religiile actuale, mai ales la cele de sorginte ebraico-creştino-musulmană. Plăcerea, naturală de altfel, a relaţiilor sexuale, mai ales a coitului (actului sexual) este blamată. Singurul scop pentru relaţia bărbat-femeie este configurarea unei familii verificată religios, care oferă certitudinea păstrării religiei şi a înmulţirii ei prin noi aderenţi, copiii. Orice altă opinie sau faptă este blamată sau pedepsită. Vestalele s-au transformat în curve. Din înaltul divinităţii sexul a fost coborât în iad. Păcat...