26 august 2010

Rămân popii fără salarii? II

Socrul meu s-a mutat acum doi ani la "ţară" într-un sat din Ardeal. Deşi are loc de veci alături de răposata sa soţie, la "oraş", a fost şantajat emoţional de către clopotar să dea bani la biserică. Că doar e biserica satului. Chitanţă? Binenţeles că nu.

Stau de vorbă cu clopotarul, a cărui soţie lucrează şi ea la biserică, vinde lumânări. "Noi ştim exact cine a plătit la biserică şi cine nu. Îi avem pe toţi notaţi. Că doar nu ne batem joc de Dumnezeu..." Este pensionar. Munceşte, cu carte de muncă. Tunde iarba, curăţă în biserică, bate clopotele, mai repară câte ceva. În fiecare an îi creşte pensia cu circa 50 ron. Acum are aproximativ 1700 ron pensie. Mai mult decât salariul meu. Asta în afară de salariul "de la Patriarhie". Preotul e băiat bun, îi lasă şi lui de câte o bere după slujbe, nu ia tot. Deşi nu a plecat din curte până nu a băut două vişinate. "Că doar am două picioare", a zis...

Cea mai frumoasă casa din sat este a preotului. În vârf de deal, cu mii de metri de gradină de jur împrejur. Nu este a lui, este a parohiei. Drumul este de toată jena, pietriş. Toate uliţele sunt aşa. Au fost o singură dată asfaltate, după al doilea război, când au venit comuniştii să facă colectivul. Doar strada principală. Din cauza asta maşina preotului este 4x4. Asta este personală, nu a parohiei.

18 august 2010

Rămân popii fără salarii?

După ce a scăpat din spitalele româneşti unde a ajuns pentru că avea inima prea slabă, Silviu Prigoană şi-a luat inima în dinţi şi a pus punctul pe "i" în privinţa relaţiei statului cu biserica, mai ales cea Ortodoxă. Conform ProTv acesta a depus la Parlament o propunere legislativă prin care solicită ca statul să nu-i mai plătească pe clerici. Iniţiativa este oarecum timidă, ţinînd seama că nu face referire la investiţiile statului în clădirea noilor biserici sau subvenţiile publice dedicate festivităţilor religioase. Dar este un început. Slavă Domnului că mai sunt şi oameni d'ăştia prin parlament! Eu îi ţin pumnii...

Sexualitate, morală, religie

Fie că acceptaţi sau nu, specia umană (homo sapiens sapiens) este un mamifer ce face parte din ordinul primatelor. Asta înseamnă că instinctele de bază necesare supravieţuirii au fost transmise urmaşilor prin intermediul părinţilor lor. Procesul este următorul: anumite configuraţii genetice ce dezvoltă o fiinţă ce are mai multe şanse de supravieţuire până la maturitatea sexuală este favorizată, deoarece aceasta poate avea urmaşi ce vor avea această configuraţie la rândul lor. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cei ce au o configuraţie ce nu îi predispune la urmaşi, aceştia de fapt nu vor avea cui să transmită materialul genetic mai departe. Aici un factor hotărâtor îl are instinctul sexual.

De fapt evoluţia speciilor se datorează nu numai selecţiei naturale ci şi selecţiei sexuale. O anumită fiinţă, în general de sex opus, este preferată de către partener în detrimentul alteia, mai "puţin dotată" din punctul acestuia de vedere. Cei "nealeşi" sunt sortiţi dispariţiei, fiind lipsiţi de urmaşi. În toată lumea animală instinctul sexual este de bază şi el "dictează" alegerea partenerului ce îndeplineşte anumite condiţii. De exemplu este preferat un mascul masiv (în cadrul speciei elefanţilor) ce are capacitatea de a apăra turma şi puii de lei sau hiene. Dar nici prea masiv nu este bine, acesta fiind capabil să ucidă femela în timpul actului sexual. În general, la mamifere şi la păsări, masculii sunt fiinţele ce etalează, deoarece ei sunt "cei aleşi" de către femele.

De fapt instinctul sexual funcţionează mult mai adânc decât o pereche de coarne sau o coadă perfectă. Procesele biochimice specifice fiecărui sex sunt menite să semnalizeze nu numai dispoziţia partenerului ci şi calitatea acestuia. Un anumit miros, atingerea unui anumit loc (zonele erogene) sau pigmentarea unei anumite părţi a corpului declanşează cu ajutorul instinctului sexual transformările necesare facilitării împerecherii. Cei ce nu răspund acestor stimuli au mai mici şanse de a transmite mai departe zestrea lor genetică.

Dar ce s-a întâmplat la om... Omul a fost primata căreia i s-a dezvoltat o anumită configurare cu totul şi cu totul specială: conştiinţa. Acest atribut a făcut din specia umană tipul de vieţuitoare aflat în vârful lanţului trofic. Nu există nici o altă fiinţă terestră capabilă să fie desupra sa. Conştiinţa a mai creat ceva: morala. Înţelegând ceea ce se întâmplă omul a structurat într-un mod personal, subiectiv, relaţiile sale cu ceilalţi şi a oamenilor cu celelalte specii. În aceste interpretări omul a trasat valori (bine şi rău, corect şi greşit, frumos şi urât) în funcţie de oportunităţi şi de interese. Sexualitatea nu a rămas pe dinafară.

Pe de altă parte actul sexual, în sine, este mult mai complex la specia umană. Faţă de celelalte mamifere, pe lângă stimulii erotici ce fac să se producă substanţele biochimice necesare, omul mai are nevoie şi de condiţii specifice de mediu socio-cultural. Actul sexual uman este conştient şi deliberat, asumat, înţeles, acceptat. De fapt cea mai erogenă zonă a speciei umane este creierul. Pe de altă parte creierul este şi cel mai greu de stimulat, de transformat. Prejudecăţile ce deja se găsesc acolo trebuie înlăturate sau cel puţin ascunse. Faptul că anumite lucruri au intrat în conştiinţă ca fiind "greşite" sau "imorale" delimitează tipul de contact sexual uman de cel animal.

Din acest motiv un mascul de câine este privit cu condescendenţă când încearcă să copuleze o pernă, dar un mascul uman este imediat blamat. O pereche de câini în copulaţie poate aduce un zâmbet pe faţa unui călugăr dar este pornografie dacă personajele sunt umane sau aduc a oameni. De fapt morala sexuală nu se regăseşte în ceea ce suntem noi ca fiinţe individuale, ci în ceea ce sunt cei din jurul nostru şi care ne judecă. Ei ne dictează ceea ce consideră că este moral în cadrul sexualităţii şi ne impregnează creierul cu aceste informaţii. Iar acest lucru pleacă de la o mai veche, subconştientă şi animalică nevoie: intenţia egoistă de supravieţuire a genelor proprii în detrimentul genelor celorlalţi...

Va urma...
Sexualitate, morală, religie II
Sexualitate, morală, religie III

În subiect: Sexualitate şi înmulţire

8 august 2010

Rugăciunile te pot trimite mai rapid la Dumnezeu

Descopera.ro face din nou de ocară pretenţia sa de prezentator al vieţii ştiinţifice. Din considerente de jenă şi dezgust nu voi face link către articolul cu pricina ci voi prezenta doar un fragment ce este reprezentativ (sublinierile îmi aparţin):

Conform rezultatelor unui studiu international de anvergura, rugaciunile de la capataiul celor suferinzi sau bolnavi de diferite afectiuni au, intr-adevar, efectul scontat, mai ales daca persoanele care se roaga il iubesc intr-adevar si le pasa de cel aflat in suferinta.

Testele si experimentele au fost efectuate de o echipa de cercetatori din cadrul Universitatii Indiana, condusa de catre Candy Gunther Brown, profesor de religie in cadrul acestei institutii. In cadrul unui experiment, se mentioneaza cazul unei femei in varsta care nu stia ca la capataiul ei se roaga o persoana, si care in mod inexplicabil s-a vindecat dupa ce persoana respectiva si-a asezat palmele asupra ochilor sai si s-a rugat mai putin de un minut.

Dupa acest eveniment, echipa s-a deplasat in Mozambic si Brazilia pentru a experimenta ceea ce ei numeau "rugaciunea de proximitate" asupra persoanelor cu afectiuni oculare si auditive. Conform propriilor declaratii, toti subiectii cu probleme de sanatate s-au vindecat in urma rugaciunilor.


Sub imperiul revoltei am răspuns cu acest comentariu: Încă o tentativă reuşită de senzaţional cu orice preţ, marca Media Pro? Acesta articol alimentează doar, nefondat, predispoziţia spre supranatural. Problema poate fi periculoasă, persoane labile ce se încred în "concluziile" acestui site riscă un mic deces utilizînd rugăciunile pe post de medicaţie sau intervenţie chirurgicală.

Să disecăm un pic problema...
Cercetarea ştiinţifică are anumite atribute ce nu pot fi ocolite pentru a valida rezultatele studiului. Persoanele supuse experimentelor trebuie să fi fost temeinic cercetate şi diagnosticate corect. Terapeuţii trebuie să fi fost şi ei supuşi testării. Şi cu toate astea "toţi" subiecţii cu probleme de sănătate s-au vindecat în urma rugăciunilor.
Apoi principiul cum că acest procedeu funcţionează mai ales dacă persoanele care se roagă îi iubesc, întradevăr. Vă daţi seama cum arată copilul ce este pus să se roage pentru mama sa şi aceasta moare, deoarece în loc de tratamente medicale a fost servită cu idolatrii? Oricum acesta se simte într-un fel sau altul vinovat pentru că cea de care depinde nu mai este lângă el. Dapoi când află că a decedat din motive de nefuncţionare a rugăciunii datorate "lipsei de dragoste" sau a "lipsei de credinţă"...

Aş vrea să cred că descoperă.ro a căzut doar în capcana propagandistică a penticostalilor dar oricum este iresponsabil şi ajunge să fie de-a dreptul periculos...

7 august 2010

Biblia - geneză şi metamorfoză IV

Pe lângă problemele specifice scrierilor antice ce produceau, în timp, versiuni diferite a scrierilor sfinte, apar, mai ales odată cu acceptarea şi promovarea de către stat a creştinismului (Constantin cel Mare), probleme majore cu privire la dogmatica şi interpretarea bibliei de către liderii religioşi. Aceştia interpretau diferit versiunile existente, formând vederi antagonice cu privire la structura divinului de sorginte creştină, şi prin asta asupra percepţiei lumii.

Acest lucru nu era de dorit pentru împăratul Constantin aflat în postura de a conduce noul imperiu roman reunit pentru prima dată după 40 de ani. Secondat de mama sa, Elena, acesta înţelege potenţialul de putere oferit de structurile creştine nou apărute. Deşi niciodată nu a refuzat sau damnat public sau personal religiile păgâne, iudaice sau precreştine, a înţeles că oportunitatea ce i se oferea folosind creştinismul pentru a-şi atinge scopurile nu putea fi ocolită. Mai ales că aceste structuri erau pe placul său, centralizate, şi prin asta uşor de utilizat.

Dar această structură piramidală era divizată datorită viziunilor diferiţilor episcopi. Constantin iniţiază Conciliul de la Niceea nu pentru că ar fi dorit să afle adevărata fiinţă a lui Iisus ci pentru că dorea să existe o singură dogmă care să conducă bisericile, şi prin asta să fie o singură conducere adecvată, mult mai uşor de controlat. Puţin îi păsa lui de fiinţa divină, ceea ce dorea era ca sinodul să stabilească un concept unic care să definească Cezarul ca fiind în drept. Era necesar ca cei ce aveau alte idei să fie eliminaţi din conducerea bisericilor şi pentru asta cel mai bine era ca aceştia să fie declaraţi eretici. Apoi vor avea grijă de cei diferiţi chiar cei de-o seamă cu ei, ceilalţi creştini. Adevărata faţă a "sfântului" Constantin cel Mare o vedem când ordonă, la indicaţia mamei sale, "sfânta" Elena, execuţia fiului său mai mare şi a soţiei sale, Fausta, după o căsnicie de 19 ani şi 5 copii împreună.

Pot considera, fără nici o remuşcare, că data de naştere a creştinismului ca structură, ca biserică din punct de vedere instituţional, este anul 325, anul în care peste 200 de episcopi, cei mai mulţi din estul imperiului, s-au reunit la Niceea (Iznik - Turcia), fără nici o teamă, sub patronajul şi ochiul ager al lui Constantin. Acolo au comparat versiunile scrierilor sfinte şi au tăiat, modificat, retuşat şi chiar adăugat textele ce de atunci le vom cunoaşte ca fiind Biblia...

În subiect:
Biblia - geneză şi metamorfoză
Biblia - geneză şi metamorfoză II
Biblia - geneză şi metamorfoză III

2 august 2010

Dragii mei elevi,

Iată că studiul religiei în şcoala românească începe să îşi arate roadele. Nişte oameni de ştiinţă, specializaţi în sociologie, au întocmit un studiu despre relaţiile dintre publicul adult (adică părinţii voştri) şi cunoaşterea ştiinţifică. Acesta se numeşte "Publicul şi știința" şi arată cât de multe cunoştinţe corecte au părinţii voştri. Trebuie să vă spun că părinţii sunt cam repetenţi. Habar nu au dacă Soarele se învârte în jurul Pământului sau invers. Consideră că omul a fost creat şi nu a evoluat din alte animale, nu ştiu ce înseamnă radioactivitate sau HIV, le este frică de oamenii de ştiinţă şi de cercetători şi consideră că horoscopul este cea mai bună modalitate de a-şi face planurile.

Probabil acesta este motivul pentru care se uită strâmb la computer sau la telefonul de ultimă generaţie pe care îl doriţi. Consideră că, fiind create de specialişti şi depăşindu-le capacitatea de înţelegere sunt lucruri rele. De fapt le este frică de ceea ce nu înţeleg. Tot ceea ce ne înconjoară, noi ştim, sunt rodul cerecetărilor ştiinţifice. Viaţa noastră depinde de ştiinţă. Cu toate acestea părinţii vă pun să învăţaţi la şcoală religia. De ce oare? Se poate construi un Ipod prin rugăciune? Sau aţi auzit de vreo proteză de picior care a crescut în urma unor acatiste?

"Colegii" mei profesori de religie susţin (şi părinţii voştri sunt de acord) ideea drept care cunoaşterea religioasă, revelaţia divină, informaţiile primite prin slujbe şi rugăciunile învăţate la clasă sunt adevărata formă de trăire. Cunoaşterea ştiinţifică a devenit din ce în ce "mai puţin necesară". De ce să te chinui învăţând medicina, când voia Domnului este hotărâtoare: dacă vrea să îl vindece pe bolnav îl va vindeca, dacă nu, asta e, îl va lua la el unde este numai bine. Oare tot aceeaşi opinie o veţi avea şi voi dacă vă veţi îmbolnăvi? Sunteţi de acord să nu vă ducă la medicii ce îşi stabilesc diagnosticul pe baze ştiinţifice şi să vă trimită la biserică sau la o tanti cu leacuri diluate (homeopate) de nu mai au nici un efect?

Ce ne învaţă religia? Ce este bine şi ce este rău? Dar asta o simţim, nu trebuie ca cineva să ne spună asta împreună cu tot felul de aberaţii. Ne doare şi pe noi când vedem o fiinţă suferind. Ştim imediat când suntem nedreptăţiţi sau ne simţim inconfortabil când am minţit. Ce este moral învăţăm zi de zi, ceas de ceas, pentru că trăim în societate şi cei din jurul nostru ne învaţă acest lucru. De fapt la religie învaţăm lucruri greşite: că Dumnezeu există, deşi nimeni nu are vre-o dovadă care să susţină acest lucru, că a făcut lumea acum câteva mii de ani, deşi Pământul s-a format acum 4 miliarde de ani iar universul cu 14 miliarde de ani în urmă, că femeia Eva a fost construită din coasta lui Adam deşi specia umană a evoluat din animale ce au fost strămoş şi pentru alte primate, că Dumnezeul nostru este "singurul" dumnezeu adevărat, deşi sunt milioane şi milioane de oameni ce cred în alte fiinţe supranaturale sau care nu cred în existenţa unor asemenea fiinţe (atei).

Este adevărat că sunteţi la început în ale cunoaşterii ştiinţifice. Iar cunoaşterea prin ştiinţă este singura formă de cunoaştere ce poate construi ceva durabil. Tocmai de aceea este bine să învăţaţi, pentru că ştiinţa nu o pricepe nimeni din naştere. Trebuie efort intelectual ca să înţelegem de ce Pământul este rotund şi se învârte în jurul Soarelui. Sau de ce vaccinurile pot să vă protejeze de unele boli. Sau cum se poate construi o clădire care să nu se dărâme la cutremure puternice. Sau de ce se pun paratrăsnete pe vârfurile acoperişurilor. Sau...

Nu întotdeauna părinţii voştri sunt mai deştepţi decât voi. Şi din acest motiv, chiar dacă vă iubesc, mai fac şi greşeli şi vă îndrumă aiurea. Poate chiar vă obligă să mergeţi la orele de religie. Atâta pot, atâta fac! Dar voi puteţi mai mult. Arătaţi-le asta! Învăţaţi tot! Şi învăţaţi-i şi pe ei...

PS: Iată scrisoarea unui părinte care nu vrea să greşească faţă de fiica sa: http://profudereligie.blogspot.com/2010/02/scrisoarea-lui-richard-dawkins-catre.html

1 august 2010

Convertirea sau schimbarea credinţei

Poate v-aţi întrebat cum de cei ce îmbrăţişează la un moment dat o altă credinţă sunt cei mai fervenţi apărători ai acesteia? De ce ies în faţă cu precădere cei convertiţi, cei deveniţi, cei ce au avut revelaţii? Mecanismul este simplu şi are explicaţie psihologică. Toată viaţa primim informaţii, disparate la prima vedere, ce compun tabloul existenţei pe care o putem cuprinde şi înţelege. În acest proces suntem nevoiţi să acceptăm apriori ideile pe care le investim cu adevăr de necontestat, punându-le pe cele ce nu cadrează cu preconceptele noastre sub semnul îndoielii sau chiar al inadvertenţei. Acest proces se face prin învăţare, informaţiile pe care le primim în primii ani de viaţă, în "copilărie", fiind acceptate ca fiind general valabile, bază de plecare pentru viitorul ansamblu matur.

Avem o structură de cumoaştere, să-i spunem mediocră, adică suntem aproximativ la fel cu ceilalţi din jurul nostru sau prea puţin ne interesează problema, nu mai mult decât majoritatea. Această situaţie este călduţă, convenabilă şi nu ne solicită. Anumite evenimente obligă pe unii dintre noi să ia decizii cu privire la alcătuirea sistemului de cunoaştere a existenţei, lucru ce poate duce la o schimbare de sens. Pentru a răspunde la noile întrebări avem nevoie de noi cunoştinţe, de data asta cerute de noi şi nu impuse de alţii. Deja educaţia ajunge la un alt nivel, în care decizia ne aparţine. Conştient sau nu, devenim "maturi", ne asumăm valorile nou descoperite şi ne "bucurăm" de noile orizonturi. Direcţia pe care începem să o apucăm pare că ne aparţine, şi chiar începe să ne aparţină.

În momentul în care una din ideile ce ne parvin o considerăm evident corectă şi comportă o schimbare majoră de viziune, întrucât suntem nevoiţi să o luăm în considerare reclădim structural convingerile noastre. Dacă această reconfigurare impune şi o nevoie de schimbare a acţiunilor noastre se cheamă că accedem la o altă "credinţă". Această transformare este traumatizantă, deoarece nu numai noi ne transformăm, dar prin noi întreaga lume percepută de noi. Adică lumea pe care o credeam "corectă" în înfăţişarea sa ne-a fost demonstrată ca fiind mai puţin corectă, dacă nu chiar incorectă de-a dreptul. Şi atunci suntem nevoiţi să demonstrăm celorlalţi şi nouă înşine existenţa nou revelată, conştientizată şi îmbrăţişată. Pentru că avem nevoie şi de recunoaşterea celorlalţi. Nu putem trăi singuri, nu putem fi unicii păstrători ai adevărului, trebuie să-l împărtăşim, trebuie să primim dovada corectitudinii realităţii noastre prin acceptarea şi îmbrăţişarea ei de către ceilalţi, impulsuri şi sentimente specifice omului ca animal social.

Nici o convingere nu scapă de această fenomenologie. Nici cea ateistă. Sau mai ales cea ateistă. Prin forţa împrejurărilor suntem formaţi prin educaţia timpurie ca homo religiosus, convinşi că divinitatea există şi creaţia este primordială. Chiar dacă nu dorim să acceptăm, în prima fază de educaţie principiul "pentru că aşa e bine" este impus arbitrar şi reflex îl impunem la rândul nostru ca educatori. Pe considerentul că nu este în stare copilul să discearnă sau să înţeleagă explicaţiile "de ce aşa e bine", acesta este forţat să accepte un sistem de valori predispus spre credinţa în divinitate ca factor delimitator al valorilor prin imperativul "trebuie". Aşa încât în faza de prematuritate, în general, suntem clădiţi pe o anumită structură de sorginte religioasă. Trecerea, datorată unor niveluri de cunoaştere diferite, către o structură valorică ce nu mai are divinul ca sursă, duce inevitabil la o schimbare fundamentală. Lucru ce predispune ateul spre a fi un vector activ. El se ştie ca unul dintre cei "luminaţi", chiar dacă sursa iluminării nu mai este sacrul. Manifestarea sa este la fel de justificată şi are aceleaşi atribute ca cele ale pocăitului, ca cele ale religiosului convertit. Din acest motiv religioşii tind să considere ateismul religie şi pe ateu "credincios" într-o defectă divinitate, pentru că "faţa" acestuia seamnă cu a sa. Religiosul crede că ateul e asemeni sie. Şi invers. Dar este doar la nivel de formă...