Socrul meu s-a mutat acum doi ani la "ţară" într-un sat din Ardeal. Deşi are loc de veci alături de răposata sa soţie, la "oraş", a fost şantajat emoţional de către clopotar să dea bani la biserică. Că doar e biserica satului. Chitanţă? Binenţeles că nu.
Stau de vorbă cu clopotarul, a cărui soţie lucrează şi ea la biserică, vinde lumânări. "Noi ştim exact cine a plătit la biserică şi cine nu. Îi avem pe toţi notaţi. Că doar nu ne batem joc de Dumnezeu..." Este pensionar. Munceşte, cu carte de muncă. Tunde iarba, curăţă în biserică, bate clopotele, mai repară câte ceva. În fiecare an îi creşte pensia cu circa 50 ron. Acum are aproximativ 1700 ron pensie. Mai mult decât salariul meu. Asta în afară de salariul "de la Patriarhie". Preotul e băiat bun, îi lasă şi lui de câte o bere după slujbe, nu ia tot. Deşi nu a plecat din curte până nu a băut două vişinate. "Că doar am două picioare", a zis...
Cea mai frumoasă casa din sat este a preotului. În vârf de deal, cu mii de metri de gradină de jur împrejur. Nu este a lui, este a parohiei. Drumul este de toată jena, pietriş. Toate uliţele sunt aşa. Au fost o singură dată asfaltate, după al doilea război, când au venit comuniştii să facă colectivul. Doar strada principală. Din cauza asta maşina preotului este 4x4. Asta este personală, nu a parohiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.