12 iunie 2011

Românii sunt ortodocşi?

Acum două luni revista Historia a publicat un flux de articole referitoare la ortodoxismul cel mult invocat al românilor: De ce suntem ortodocşi?. Voi prezenta câteva pasaje ca invitaţie de a urmări interesantele articole. Răzvan Theodorescu: ...Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi... ...De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul... ...conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic... ...Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox... ...apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359... ...Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă... ...Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu... ...Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul... Neagu Djuvara: ...De pildă, este o bisericuţă mică, la nord de Câmpulung, unde erau două altare. Eu cred că unul era pentru ritul Apusean şi unul pentru ritul Răsăritean. Nu era nicio duşmănie între cei care ţineau riturile respective. Duşmănia asta îngrozitoare a apărut după cucerirea Constantinopolului, la 1204... ...Ghinionul a fost că patriarhul care semnase documentul de reconciliere, alături de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a murit pe drum. Cel care a devenit patriarh în locul său era un duşman al reconcilierii. Atunci s-a răspândit expresia „Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei“. Dar să ştiţi un lucru: patriarhul de Constantinopol a dus-o mai bine sub turci, în sensul că, Mehmet al II-lea, după ce a luat oraşul, l-a chemat şi i-a încredinţat toţi creştinii împărăţiei... Radu Preda: ...Până spre mijlocul secolului V, schimbul cultural şi spiritual dintre cele două emisfere creştine s-a desfăşurat nestingherit. O dată însă cu reducţia lingvistică, grecii nemaicultivând latina, dar nici romanii greaca, începe procesul de înstrăinare... ...suspendarea comuniunii era un „exerciţiu“ curent, un fel de practică diplomatico-bisericească similară sancţiunilor ONU de azi. Pe acest fundal, Schisma din 1054 avea să treacă, pentru început, aproape neobservată. Era una din multe... ..Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare [căderea Bizanţului, în 1453], va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă... ... Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice... ...[Biserica Ortodoxă Română este] O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia)... Dan Dungaciu: ...A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică e exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut... Daniel Barbu: ...Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă... ...Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei... ...Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică... ...Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi... ...În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii... ...Ortodoxia românească, o splendidă babilonie... ...în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii... ...Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior... ...Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică?[...]De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice [Ortodoxe], dar şi împuternicirea Porţii... ...Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei?... ...Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici... ...Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică... ...Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică... Sublinierile îmi aparţin.

11 iunie 2011

Pelerinajul de la Şumuleu Ciuc

Una din reacţiile cele mai frecvente din natură este coagularea. Social această manifestare se prezintă în varii momente, plecând de la principiul că "împreună" este mai bine decât singur. De ce? Avantajele materiale, economice şi informaţionale, sunt evidente. Aglomerările favorizează schimburile şi defavorizează eventualele pericole. Din acest motiv animalele sociale au fost favorizate faţă de cele solitare, au avut capacitatea de a atinge maturitatea şi de a procrea, oferind puilor un mediu relativ stabil pentru ca aceştia să poată atinge şi ei maturitatea. Oamenii sunt maeştri în a se manifesta ca animale sociale. Câteodată o fac conştient.

Se desprind câteva greşeli de logică pe care oamenii comuni nici măcar nu le descoperă. Apelul la majoritate. Ideea potrivit căreia o anumită acţiune este pozitivă pentru că multă lume o face. Convingerea că o credinţă este corectă pentru că majoritatea o îmbrăţişează. Fals! Acum câteva sute de ani majoritatea europenilor aveau credinţa unui Pământ plat, situat între ape, cu un iad dedesubt şi ceruri deasupra. Indiferent de cât de mulţi oameni au avut acestă credinţă Pământul a fost întotdeauna rotund, asemănător sferei şi atârnat gravitaţional undeva în spaţiu. Şi indiferent cât de mulţi vor crede prin absurd, chiar dacă toţi vor crede că este plat, Pământul nu va deveni plat din acest motiv.

Apoi este apelul la autoritate. De fapt este acelaşi "păcat" ca şi apelul la majoritate. Este rezonul că dacă cineva învestit cu titlu, sutană, vizibilitate mediatică sau forţă are mai multă dreptate când susţine că pământul este plat. Din nou fals. Indiferent câţi iniţiaţi d'ăştia vor fi, Pământul nu va fi mai plat datorită faptului că ei susţin asta.

Tradiţia nu este de lepădat. Tatăl meu şi mama mea credea că Pământul e plat, bunicii mei au crezut că e plat, toţi străbunii mei au crezut asta. Cum pot spune unii că Pământul nu e plat?

Aceste greşeli din gândirea noastră se datorează faptului că suntem animale sociale. Suntem trăitori în turmă, după cum bine spun creştinii.
Fă ca majoritatea, du-te cu ei, şi şansele de a fi mâncat de lup vor scade.
Stai pe lângă cel puternic. Şi el a fost mic, iar dacă a devenit mare şi puternic însemnă că ştie el ceva.
Tu exişti pentru că cei de dinaintea ta au existat. Iar ei au existat pentru că au făcut un anumit lucru. Fă şi tu ca ei.

Aşa apar manifestările religioase. Care nu au nimic de a face cu realitatea obiectivă, independentă de credinţele unora sau altora.

Ca manifestări acestea devin într-un final o otravă, un efort suplimentar, ineficient şi uneori toxic. Cum se întâmplă azi la Şumuleu Ciuc. Catolicii se adună pe un deal pentru ceva rugăciuni. Chiar de plouă rece, mocăneşte. Ortodocşii au liber luni. Chiar dacă au o grămadă de lucru. Cică aliniere la "majoritatea" europenilor ce au liber de rusalii.

Motivul real: pentru a fi împreună. Pentru că senzaţia apartenenţei la grup declanşează în creierul noastru o mulţime de substanţe ce ne crează o stare de bine şi confort. Această reacţie este normală şi naturală. Nu depinde de credinţa noastră în existenţa cine ştie cărui Dumnezeu ci de configurarea organismului, de predispoziţia dată de gene. Altfel spus, o configurare genetică ce declanşa o stare de bine când individul stătea în mijlocul grupului s-a transmis urmaşilor. Deoarece una ce crea disconfort făcea ca individul să părăsească grupul. Atunci şansele sale de a transmite genele de disconfort când stătea în grup scădeau drastic. În afara grupului era mai greu de găsit o pereche pentru procreere. În afara grupului era mai expus prădătorilor. În afara grupului accesul la resurse era mult mai greoi. De asta avem genele ce ne predispun la traiul în comunitate.

Dar traiul în comunitate trebuie reglementat. Sunt norme ce trebuie respectate, pentru ca să existe situaţii de win-win. Altfel structurile se duc de râpă, vor fi conflicte şi avantajele traiului în comun dispar. Asta duce, în timp, la apariţia unor reglementări ce supravieţuiesc, chiar dacă mediul s-a schimbat şi nu mai este nevoie de ele. Pentru că reglementările respective se bazează pe erorile amintite mai sus şi nu pe o necesitate organică. Aceste reglementări se pot aduna în ceea ce am putea numi religii. Reglementări ce impun unele acţiuni fără nici o valoare, deşi iniţial au fost utilizate pentru a fi împreună. Şi în care riscurile sunt mai mari decât avantajele. Aşa este pelerinajul pe Şumuleu indiferent de vreme. Mai ales când îşi anunţă prezenţa personalităţi. Sau pentru că evenimentul este mediatizat. Sau pentru că, pur şi simplu, oamenii sunt prea robiţi de "tradiţie" pentru a înţelege originea manifestării în comparaţie cu noile condiţii.

8 iunie 2011

Adevărata faţă a orei de religie

Acesta este titlul pe care un elev din clasa a X-a l-a pus pe blogul său (aici).

M-a abordat chiar direct, pe email:

Eu sunt ateu, acum termin clasa a X-a si pana acum am asistat in mod normal la ora de religie, ca la oricare alta ora: n-am chiulit, n-am pus intrebari incomode profesorului, nu am facut galagie, am invatat cand a fost de invatat, doar ca nu m-am inchinat sau rugat niciodata.

Vineri profesorul s-a trezit sa ma intrebe de ce nu ma inchin si i-am raspuns, transformandu-l intr-o fiara, as putea spune. Preot fiind, a ajuns sa adreseze blesteme mascate la adresa mea, fara sa aiba parte de vreo provocare din partea mea, am continuat sa ii vorbesc respectuos.

In ora aceea dadusem un test, pe care dupa discutie m-a pus sa mi-l iau inapoi ca "imi va pune el o nota." Pastrez testul ca eventuala dovada in caz de ceva. Acum vin nedumeriri:

- daca el imi da o nota de 4, sa zicem, sau merge chiar mai departe si nu imi incheie media, acesta nu e un abuz ce poate fi sesizat la director sau chiar la inspectorat?

- intentionez sa ma scutesc de la ora de religie cu modelul de cerere expus pe site-ul dumneavoastra, mai este nevoie de ceva pe langa aceasta?
Apoi, cand ar trebui sa o depun pentru a fi sigur ca voi fi scutit in anul scolar care urmeaza? Vine vacanta si nu stiu daca e bine sa o depun in jurul lui 1 septembrie, inainte de inceperea cursurilor.

Va multumesc pentru timpul acordat si pentru un eventual raspuns.


Iar eu i-am răspuns:

La un anumit moment suntem destul de maturi pentru a ne asuma şi exprima opiniile proprii cu privire la problematica religiei. De obicei acest lucru se întâmplă undeva între 11 şi 19 ani, câteodată mai târziu. Stabilizarea unei opţiuni clare şi viabile durează, este un proces influenţat de informaţiile primite şi capacitatea de structurare a lor pe de o parte şi educaţia pe care o primim cu zestrea sa de manipulare şi eventualele repercursiuni socio-morale, şi câteodată chiar legale, pentru intenţia de "a gândi cu propriul nostru cap" pe de altă parte. Foarte puţine persoane reuşesc să depăşească barierele impuse pe care se bazează religiile, mai ales în România contemporană, unde ştiinţa este înlocuită până şi în şcoală cu credinţa în iluzii dogmatice. Pentru că ai depăşit această barieră îţi adresez felicitări.

Acum apare conflictul. În momentul în care te declari "fără credinţă" faţă de credinţa unora în divinitatea lor de fapt îi faci pe aceia proşti. Pentru că numai proştii pot crede fără a avea nevoie de dovezi, iar ei nu vor să fie proşti deloc. Deşi cred fără dovezi sau interpretează ca fiind dovezi greşelile lor de logică. Dar nici nu pot fi altfel, acolo e limita lor de înţelegere. Şi de acţiune. Răspund la declaraţia ta ca şi cum aceasta ar fi o declaraţie de război, odată ce le pui la îndoială întregul eşafodaj bazat pe iluzoria lor divinitate. Pentru iresponsabilitatea de care ai dat dovadă înfruntând-ul în faţa clasei pe profesor nu pot avea cuvinte de laudă, deşi te înţeleg. Şi îţi dau o veste proastă. Vor mai fi conflicte de genul acesta, credincioşi sunt mulţi.

Ce poţi face în cazul tău, particular? Una dintre soluţii, previzibilă de altfel, este retragerea de la ora de religie. Numai că acest lucru statul român la rezumat începând cu anul 2011 doar la elevii majori în mod direct. Dacă eşti minor trebuie să apelezi la părinţii tăi, ei trebuie să facă cererea de retragere. Vezi aici: http://profudereligie.blogspot.com/2011/02/scutire-la-religie-conform-legii.html. Lege proastă... Cererea o poţi depune oricând, dar solicită un număr de înregistrare. E mai sigur aşa.

Nu este de lepădat alianţa cu profesorii cu capul pe umeri, şi cu siguranţă sunt şi astfel de profesori. Nu de alta, dar imaginea ta este şi cea pe care va avea grijă să ţi-o construiască "omul lui Dumnezeu" printre colegii săi. Iar oamenii te judecă după imagine. Cât despre medie binenţeles că trebuie s-o încheie, chiar dacă nu ai destule note. Odată ce nu ai absenţe vina pentru lipsa notelor revine profesorului. Despre acest tip de abuz găseşti informaţii aici: http://profudereligie.blogspot.com/2010/09/eliminati-religia-din-scoala-ii.html. Este de luat în seamă pericolul unor abuzuri de tipul notelor proaste, din burtă, drept pedeapsă. Colegii îţi pot fi de mare ajutor pentru stabilirea adevărului. Şi dirigintele, orice diriginte doreşte medii mari pentru elevii săi. Dirigintelui chiar ai putea să-i povesteşti, preventiv, întâmplarea. Dacă nu este vreun habotnic va fi de partea ta. Şi directorul vrea medii mari.

Apoi legătura cu cei ce se apleacă asupra fenomenului religios în mod critic, asociaţiile umaniste, jurnalişti, inspectorat, chiar şi minister, dacă este cazul. Ceea ce şi faci, de altfel. Dreptatea este de partea ta, dar nimeni nu ţi-o dă, pur şi simplu. Trebuie să lupţi pentru ea. O veste bună: nu eşti singur. Iar ăsta este cel mai mare coşmar pentru cei ce gândesc că dacă ei sunt majoritari înseamnă că au dreptate.

Succes!

4 iunie 2011

Toleranţă până la religie

Întâmplarea face că, aşteptând pe holurile birourilor Metabras, îmi arunc ochii pe afişajele atârnate de pereţi. Fără o intenţie anume, curios, că de, este afişat pentru a fi citit. Şi cum altceva n-aveam ce face găsesc asta:



"Prevederile Regulamentului Intern se aplică în condiţiile egalităţii de tratament faţă de tot personalul fără a exista orice discriminare directă sau indirectă faţă de vre-o persoană bazată pe criterii de sex, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, opinie politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială."

Excelentă intenţia de a face publică atitudinea antidiscriminatorie, dar parcă lipseşte ceva... A, da, opţiunea religioasă. Mai citesc odată, poate am scăpat ceva... Nu-i! Repet pasajul, atent la fiecare cuvânt. Să fie o scăpare de tehnoredactare? Prea sunt toate ca tocmai religia să lipsească... Mă lămuresc pe dată când privesc pe uşa întredeschisă a biroului de lângă:



Pe lângă avizele, certificatele şi premiile societăţii, mai mare decât oricare dintre ele, tronează o icoană ortodoxă. Aha! Toeranţă, toleranţă, dar nu şi cu religia. Acolo se termină toleranţa. Aşa că, pentru a nu exista discuţii, mai bine se ocoleşte până şi în scriptele regulamentelor infama includere a religiei printre manifestările tolerate. Dacă se apucă vreunul să afişeze ştiu eu ce semn în detrimentul "preadreptei" credinţe? Şi dacă o fi careva sensibil la "sfintele" icoane ortodoxe, ce, scrie undeva că afişarea lor aduce vreo atingere libertăţii religioase a celorlalţi angajaţi?

Iniţial crezusem că scăparea este involuntară şi nevinovată, dar mi-e greu să cred asta odată ce societatea este implicată în activităţi culturale şi are atenţie pentru ceea ce înseamnă valori umane după cum declară aici: "Multe alte proiecte şi persoane au beneficiat de-a lungul timpului de sprijinul nostru: artişti plastici braşoveni, studenţi cu posibilităţi materiale reduse, lăcaşe de cult."

Probabil credeţi că intoleranţa religioasă se manifestă doar accidental la locurile noastre de muncă? Aiurea! Priviţi bine în jurul vostru, acolo unde lucraţi. Este posibil ca nici măcar să nu observaţi manifestările de intoleranţă. A devenit aproape o obişnuinţă să te întâmpine în birou mai întâi icoana şi apoi omul.