Iisus nu e fondatorul creștinismului

Am văzut multe persoane cu pretinse cunoștințe teologice declarând că Iisus e fondatorul unei religii: creștinismul. La fel cum Mahomed a fondat islamul (Mahomed chiar a vrut să fondeze un cult nou, al său și al oamenilor săi, a avut această intenție și a acționat în consecință).
Dar Iisus nu a fondat nimic. Misiunea sa nu a fost să genereze ceva nou ci să limpezească ceva vechi:
17. Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. (Matei 5)

E clar că nu a venit să fondeze ceva. De altfel Iisus, puțini înțeleg asta, a fost evreu, nu creștin. Și s-a considerat evreu, nu altceva. De asta s-a și născut în familie iudaică și nu romană sau geto-dacă (?!?).
Adevărații fondatori ai creștinismului sunt adepții săi, mai ales cei de după anii 200, când mica sectă iudee începe să intre în rândurile puternicilor, evangheliile se multiplică și se cizelează, și mai ales după acceptarea acestuia ca religie recunoscută de către împăratul Constantin cel Mare.
Creștinii timpurii au făcut creștinismul, nu Iisus. Și l-au folosit pe Iisus pentru a-și justifica acțiunile.
Iisus nu a fondat nimic, a fost doar o scuză și un motiv de creștinare, uneori forțată, a celor cu care creștinii intrau în contact.

Ioan Botezătorul - adevăratul genitor al creştinismului

Iisus ca Hristos este un portret al eroului, este o imagine, este ideea de "mesia". Este o memă. Ca portret este universal deoarece nevoia de model este universală. Iar ca formă este adunat de prin toate religiile. Asta l-a întărit odată ce a suferit nenumărate transformări, specifice oricărui lucru ce evoluează, păstrând ceea ce avea valoare pentru a se conserva (invierea, provenienţa magic-miraculoasă) şi eliminând ceea ce aducea prejudicii multiplicării sale (analfabetismul, latura umană, faptul că avea el însuşi un idol  - pe Ioan Botezătorul). Memei "mesia" sau "hristos" nu-i pasă de adepţi sau de oameni în general odată ce este doar un concept. Ea tinde a se copia în minţile umane odată ce este o necesitate pentru oameni: un model ce poate fi urmat, chiar dacă este defect, este mai eficient decât lipsa oricărui model. Din acest motiv ideea de erou a apărut de nenumărate ori şi a fost cu uşurinţă copiată şi îmbunătăţită. Am putea spune că ideea de mesia are o intenţie, un scop singular, inconştient, dar urmărit cu asiduitate: de a se multiplica cu orice costuri. Inclusiv umane. Puţin îi pasă unei meme de gazdele sale dacă distrugerea lor o va face să se multiplice mai performant decât supravieţuirea lor. De asta religiile jertfelnice (creştinismul şi islamul) au avut o expansiune fulminantă: au avut o "reţetă" cinică dar eficientă.

Dacă ne referim strict la mesia de tip creştin, la "motivul" pentru care cultul creştin al eroului este o religie câştigătoare, un comportament învingător, este şi pentru că a profitat de locul şi momentul potrivit pentru a se desfăşura: ideile gnostice de provenienţă budistă şi jainistă au avut trecere la câteva secte iudaice al căror exponent este Ioan Botezătorul. Acesta a pus bazele filosofiei creştine şi a declanşat schimbarea de paradigmă. Deşi a pierdut locul de frunte datorită decapitării, fiind imposibilă o înviere credibilă. Iisus a profitat de situaţie (involuntar, binenţeles, e vorba despre mema "Iisus Hristos") cocoţându-se pe piedestalul pregătit de Ioan.

Ora de religie - situaţie de ilegalitate pentru cadrele didactice

Paradigma educaţională ar trebui să fie despre "cum" să gândească elevii şi nu "ce" să gândească. În România este pe dos. Orele de religie jertfesc "cum" pe altarul "ce"-ului ordonat de minister: Dumnezeul creştin, de preferat ortodox. Iar acestor directive li se alătură şi celelate materii sau profesori, cel puţin la modul tacit şi concesiv. Ştiinţa este aruncată la gunoi pentru a da dreptul unora să facă prozelitism religios în şcoală, deşi acesta este interzis de lege.

ASUR reînnoieşte campania de informare cu privire la absurditatea orelor de religie de tip confesional şi a ilegalităţii în care se află profesorii, diriginţii şi directorii de şcoală ce, din oficiu, consideră că elevii lor sunt toţi de religie creştin ortodoxă. Fals. Nu sunt. Aşa că, pentru a nu intra sub incidenţa legii, ar fi bine ca profesorii, diriginţii şi mai ales directorii să solicite la începutul anului şcolar o confirmare din partea părinţilor: dacă aceştia doresc ca odraslele lor să urmeze orele de religie de tip confesional şi cărei confesiuni preferă aceştia să fie arondaţi.

Pentru că:
Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (Legea 489/2006):
Art. 1. – (2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrară convingerilor sale, și nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situație de inferioritate pentru credința, apartenența sau neapartenența sa la o grupare, asociație religioasă sau un cult ori pentru exercitarea, în condițiile prevăzute de lege, a libertății religioase.
Art. 3. – (1) Părinții sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educația religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri.
(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.
Art. 5. – (5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția desfășurării lucrărilor de recensământ național aprobat prin lege sau în situația în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțământul pentru aceasta.
(6) Este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Aşadar...
Înscrierea din oficiu a unui elev la o anumită confesiune este ilegală.

Înscrierea elevilor la orele de religie fără un acord explicit din partea părintelui şi/sau elevului poate fi
încadrată în prevederile Art. 247 din Codul Penal.
Art. 247 Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi:
Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.



În cazul în care consideraţi, ca părinte, că este necesar ca al dumneavoastră copil să nu participe la orele de îndoctrinare religioasă, puteţi informa şcoala de acest fapt cu ajutorul documentului de mai jos:

Stimate Domnule Director/Stimată Doamnă Directoare,

  

 Prin prezenta, subsemnatul/subsemnata _____________________________________, mama/tatăl elevei/elevului ______________________________, din clasa _______, a Şcolii/Liceului/Colegiului/Grupului Şcolar_____________________, vă aduc la cunoştinţă că, în conformitate cu prevederile art. 29 din Constituţia României, ale art. 25 din Legea 272/2004 privind drepturile copilului, ale art. 18 din Legea nr. 1/2011 a învăţământului, în anul şcolar ____/____ fata mea/băiatul meu nu va participa la orele disciplinei confesionale Religie şi astfel vă rog să dispuneţi măsurile legale care se impun!

          Vă mulţumesc!                                            Data

          Nume şi prenume părinte                          

          Semnătură

Domnului Director/Doamnei Directoare al/a Şcolii/Liceului/Colegiului/Grupului Şcolar ___________________________________________________________________

Iar pentru ca acesta să nu aibă o "fereastră" de inactivitate la mijlocul programului se poate solicita ca ora de religie să fie la începutul sau sfârşitul programului cu acest formular:

Stimate Domnule Director/Stimată Doamnă Directoare,

  

  Prin prezenta, subsemnatul/subsemnata _____________________________________, mama/tatăl elevei/elevului ______________________________, din clasa _______, a Şcolii/Liceului/Colegiului/Grupului Şcolar_____________________, ţinând cont de prevederile internaţionale, constituţionale şi naţionale privind dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie şi de cele ale legislaţiei privind educaţia şi ale legislaţiei privind drepturile copilului, având în vedere faptul că fata mea/băiatul meu nu frecventează cursurile acestei discipline facultative, vă rog ca în realizarea orarului pentru anul şcolar ____/____, la clasa _______, să treceţi diciplina Religie prima sau la ultima oră din ziua respectivă.

         

Vă mulţumesc!                                                                 Data

          Nume şi prenume părinte                        

          Semnătură

Domnului Director/Doamnei Directoare al/a Şcolii/Liceului/Colegiului/Grupului Şcolar ____________________________________________________________________

Propunere pentru a înlocui ora de religie

E-mail-ul de mai jos a fost trimis elevilor şi părinţilor acestora. Să vedem ce va ieşi...

Stimată doamnă diriginte,
Dragi părinţi,
Iubiţi elevi,

Mă simt dator să vă transmit mulţumirile domnului deputat Remus Cernea:

Eu va multumesc. Ma bucur mult ca ne-am intalnit...
Tinem legatura :)

Remus Cernea

2013/6/4 Cornel Cretu <cornel_cretzu@yahoo.com>

Stimate domnule deputat Remus Cernea,

Doresc să vă aduc la cunoştinţă mulţumirile exprimate de "fenomenalii" elevi ai clasei a IX-a F de la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov, după întâlnirea de duminică, 2 iunie 2013. Alături de cele ale doamnei diriginte Andreea Bell, care, deşi nu vă cunoaşte personal, a avut numai cuvinte de laudă pentru dumneavoastră în urma portretizării pe care v-au făcut-o elevii săi. Sper ca seminţele democraţiei şi a răspunderii civice sădite în acea întâlnire să construiască adulţii responsabili de mâine, capabili să construiască o lume mai fericită şi mai împlinită decât a noastră.

Vă mulţumesc şi eu,

Cornel Creţu

Unul dintre cele mai importante drepturi este dreptul la informare corectă.

În urma acelei întâlniri precum şi a altor excursii, a discuţiilor particulare cu elevii clasei noastre şi nu numai, am ajuns la concluzia că orele de religie de tip confesional, aşa cum sunt ele acum, nu sunt un avantaj informaţional sau educaţional pentru tinerii noştri şi ei sunt conştienţi de asta. Indiferent cât de deschis ar fi profesorul de religie, deoarece religia este prezentată doctrinar, doar din punctul de vedere al unui anumit cult, nu se poate arăta bogăţia spirituală a omenirii şi nici diversitatea de opinii sau de atitudini faţă de divinitate şi sacralitate. Acest lucru este subliniat până şi de specialişti în pedagogie sau psihologie, inclusiv de profesori de religie valoroşi cum este doctorul în teologie Gabriel Memelis ce face o analiză pertinentă aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/11/un-profesor-de-religie-analizeaza-orele.html

Curiozitatea copiilor noştri nu a dispărut încă şi merită să fie satisfăcută. Am primit întrebări de tipul "Ce este budismul?" sau constatări de genul "La religie este plictisitor, orice comentariu de-al nostru este considerat afront" subliniind nevoia de a schimba ceva aici. Pentru copilul meu e simplu, conform legii poate fi scutit de religie şi asta s-a şi întâmplat, la dorinţa ei. Dar asta nu înseamnă că situaţia este benefică pentru ea (cu excepţia faptului că face o oră mai puţin) după cum nu este normal ca şcoala să genereze aceste situaţii de segregare. În consecinţă propun să iniţiem noi schimbarea, mai ales că se poate face asta. Mai multe detalii despre condiţia religiei în şcoală aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/09/religia-in-scoala-consideratii-juridice.html şi aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2013/02/stop-indoctrinarii-religioase-in-scoli.html

Propunerea mea este de a solicita retragerea elevilor de la orele de religie confesională, lucru posibil legal, şi solicitarea de a introduce în programă, în schimb, oră de religie comparată şi de istorie a fenomenului religios, mai ales că profilul de ştiinţe sociale ar fi benefic completat de această materie. Mai jos cadrul legal ce permite retragerea de la orele de religie confesională:
Legea nr. 1 din 10 ianuarie 2011 – Legea Educaţiei Naţionale:
“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Am convingerea că se poate asigura de către direcţiune un profesor competent pentru a susţine această materie, doar are la dispoziţie o vară întreagă pentru asta.

Dumnezeu există? Asta nu contează.

Credincioșii au răspunsurile. Toate. Adică nu cunosc mecanismul genetic prin care se ajunge de la organisme simple la organisme mai complexe, de exemplu, dar știu cum de sunt ele atât de diverse: așa le-a făcut Dumnezeu. Nu știu ei care sunt atributele unei găuri negre, dar universul este simplu de înțeles cum s-a născut: Dumnezeu l-a creat.

Atâta doar că ăia de au descoperit cum e cu universul sau cu evoluția nu au prea ținut cont de părerea lor. Că n-au ținut cont de părerea lor, pagubă-n ciuperci, oricum nu au o imagine prea bună despre ei înșiși, doar sunt niște păcătoși: așa a spus Dumnezeu. Problema care-i macină este că Dumnezeu a ajuns să nu mai conteze. Sunt atât de multe lucruri cunoscute, încât nu mai e nevoie de El. A ajuns să fie ignorat.

Printre primii a fost Pierre-Simon Laplace: Venind în audiență la Napoleon, pentru a-i aduce ca omagiu un exemplar al cărții sale recent apărute „Exposition du système du monde”, Laplace a fost întrebat de către împărat: „Monseur Laplace, mi s-a spus că ați scris această lucrare voluminoasă despre sistemul Universului, fără a menționa niciodată pe Creatorul său”. Laplace, deși avea un comportament diplomatic în relațiile cu curtea imperială, a răspuns brusc și direct: „Sire, această ipoteză nu era necesară!”. Napoleon, foarte amuzat, i-a relatat acest răspuns lui Joseph-Louis Lagrange, care a exclamat: „Ah! este o ipoteză frumoasă; ea ar explica multe lucruri”.

Mai nou este Stephen Hawking, încă în viață. Spun „încă” cu gândul la un habotnic ce-l întâlnesc zilnic și care, vâzănd cartea ce-o aveam în mână, exclamă: „Ăsta încă n-a murit?” (Ce i-ar mai plăcea... E o gândire creștinească asta?)
Hawking spune: „Ştiinţa răspunde din ce în ce mai mult la întrebări care intrau în sfera religiei. Explicaţiile date de ştiinţă sunt complete. Teologia este inutilă.”

Luke ne ajută să ne lămurim: „E important de observat ca Hawking (de exemplu) nu spune că nu există Dumnezeu, ci doar că, din prisma cunoştinţelor lui dar mai ales al cunoaşterii actuale, teologia e inutilă. Probabilitatea ca aceste forme supranaturale ce guvernează după bunul plac universul să existe tinde incredibil de mult spre ZERO! Nu este nevoie de nici un Dumnezeu, de nici o culoare, de nici o formă sau asemănare, de nici o super-forţă, de nimic neinteligibil pentru ca lucrurile să funcţioneze!
De fapt nici un om de ştiinţă serios nu se pune cu un teolog, pentru că pur şi simplu nu se pot înţelege, noţiunile de bază ale fiecăruia sunt practic total diferite, sistemele de raţionament foarte diferite pentru a putea exista un dialog constructiv. În schimb se rezumă la a nega cu argumente şi raţionamente puternice anumite afirmaţii din repertoriul teologilor. Atât!”

Tocmai asta este cea mai cruntă situație pentru credincioși. Mai bine să fie hulit Dumnezeul lor decât să fie ignorat. Este tipul de reacție specific unei „religii a jeluirii”, a unei religii sado-masochiste, cum sunt religiile abrahamice (iudaismul, creștinismul, islamul): „Hai, distruge-mi Dumnezeul, prin acțiunea ta de fapt el trăiește, asta este dovada pentru mine că Dumnezeu există, te bați tu cu el.”

Dumnezeu există? Asta nu contează. Pentru înțelegerea existenței nu are nici o importanță.
Dar contează pentru oamenii ce suferă datorită deciziilor aberante și periculoase luate în numele unui dumnezeu, chiar dacă este ignorat ca fiind cauză a existenței.

Biblia - geneză şi metamorfoză VIII

1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"
2. Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!
5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".
6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.
8. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.
9. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?"
10. Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns".
11. Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?"
12. Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat".
13. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat".


Cine a pus pomul cunoaşterii binelui şi răului în mijlocul raiului? Dumnezeu.
Înainte de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului femeia şi Adam ştiau că fac un lucru "rău"? Nu. Pentru că nu aveau de unde să ştie asta, odată ce abia după ce ar fi mâncat ar fi aflat ce e bine şi ce e rău.
Cine l-a făcut pe şarpe "cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ"? Dumnezeu.
Dumnezeu ştia că şarpele îi va convinge să mănânce? Da. Altfel cu ce scop l-ar fi creat aşa de şiret?
Dumnezeu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se întâmple asta? Da. Dacă nu dorea asta pur şi simplu nu punea acel pom acolo.
Cine a decis ca femeia să ia din pomul cunoaşterii binelui şi răului, odată ce toate condiţiile pentru a se întâmpla asta au fost pregătite de Dumnezeu? Dumnezeu.
Cum poţi pedepsi pe cineva cum că a făcut un lucru rău odată ce nu are voie să cunoască ce e rău şi ce e bine, interzicându-i acestă cunoaştere? Poţi, dacă eşti imoral.
În acestă poveste cine este imoral? Dumnezeu.

Iată ce spune Gerald Messadié în cartea sa "Diavolul":
Adam şi Eva erau inocenţi, apoi - cum am fost învăţaţi în şcoala primară - Diavolul a ispitit-o pe Eva, Eva a cedat şi l-a ispitit pe Adam, care (probabil din plictiseală) a cedat, fireşte, la rândul lui. Şi iată cum, din vremuri imemoriale, purtăm povara păcatului unor oameni care nu ştiau ce e Răul (l-au cunoscut abia după ce au muşcat din faimosul fruct oprit) şi, prin urmare, nu erau dotaţi pentru ai rezista. Juridic vorbind, vina este inacceptabilă: un păcat se comite în cunoştinţă de cauză, altfel nu e decât o simplă eroare. Iar nedreptatea e strigătoare la cer - cum am putea fi vinovaţi pentru un păcat al străbunilor noştri, păcat care nici măcar nu era păcat?
Dar este oare Diavolul nostru cel reprezentat sub formă de "şarpe gol" în Geneză, acel şarpe care-i spune primei femei că nici ea, nici Adam nu vor muri dacă mănâncă din fructul "pomului din mijlocul grădinii"? Parabola este pe cât de clară, pe atât de misterioasă, căci pomul în chestiune e pomul "cunoaşterii Binelui şi Răului", şi ne putem întreba cum se justifică porunca divină ce interzice cunoaşterea Binelui şi Răului. Pentru a-l respecta pe Dumnezeu se cere, tocmai, cunoaşterea celor două noţiuni! Le-a interzis Dumnezeu să afle ce sunt Binele şi Răul? În plus, şarpele îi spune Evei că, dacă ea şi bărbatul ei, nemuritori la acea vreme, vor mânca din faimosul fruct, vor fi asemenea zeilor. Dar dacă primii oameni vor cunoaşte moartea abia după izgonirea din Paradis, trebuie să credem că erau deja precum zeii, de vreme ce erau nemuritori, şi că discursul şarpelui era ciudat de ilogic pentru un animal atât de înţelept.
Adevărul e mult mai simplu, şi copiii l-au ghicit încă din şcoala primară: Adam şi Eva au făcut dragoste, iată în ce constă Păcatul. Dar la ce bun să creezi două organisme complementare, un bărbat şi o femeie, dacă e să-i ameninţi cu "sabia de flacără vâlvâitoare" când au comis inevitabilul, fiind amândoi goi într-o grădină tropicală?(...)
În fine, acest pom al Binelui şi Răului e un simbol, ambiguu ca toate simbolurile, dar şarpele - e şi el un simbol? Suntem tentaţi să ne îndoim, pentru că Elohim, adică Dumnezeu, i se adresează ca unui şarpe: "Pentru că ai făcut acestea, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" Şi mai spune: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul." Să înţelegem că fusese altfel înainte? Acolo, în Grădina Edenului, seminţia şarpelui şi cea a oamenilor nu păstrau distanţă între ele? Blestemul divin ne lasă nedumeriţi, chiar suspicioşi, întrucât pare limitat la Orientul Mijlociu. Într-adevăr, în alte părţi - la egipteni mai întâi, apoi la hinduşi, la mexicani şi la mulţi alţii - şarpele a fost divinizat.
În plus ce căuta Diavolul în Paradis, deghizat în şarpe, dacă întradevăr era el? Să înţelegem că tot Dumnezeu a creat Răul şi că l-a oploşit în Paradis? Atunci cum să le reproşezi lui Adam şi Evei că au urmat îndemnul unui locatar al Paradisului?
După cum se vede, miturile sunt incomode.
O versiune a Bibliei (există mai multe) asigură că "şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu". Dar Geneza nu ne spune ce scop avea această viclenie care-l face s-o corupă pe Eva. Ce câştiga din asta şarpele? Oricum, şarpele era o creatură a Domnului, chiar Dumnezeu îl crease.

Moartea ca paradox

Probabil că am devenit oameni când am conştientizat moartea. Fenomenul morţii este unul cât se poate de comun, natural şi previzibil. Nu neapărat când se întâmplă ci că se întâmplă cu siguranţă. În virtutea acestei situaţii oamenii au dezvoltat nenumărate mijloace culturale de a ocoli evenimentul (utopică dorinţă) sau de a-l transcede, modifica, subjuga sau cel puţin întârzia. La îndemână au avut practicile religioase, la început simple manifestări şamanice, mai apoi rafinate ritualuri, uneori extrem de elaborate. S-au născut nenumărate zeităţi implicate în controlul, drămuirea şi valorificarea morţii. S-a ajuns la personificarea acesteia (Hades) sau la negarea ideii în sine (înviere, renaştere, reîncarnare). Fie că se încerca mituirea sau ignorarea acesteia, manifestările specifice trecerii în nefiinţă se traduceau în costuri substanţiale.

Istoria ne demonstrează că cele mai performante sisteme sociale (în sensul că au avut capacitatea de a coagula resurse) au fost cele ce au capitalizat spaima de moarte, utilizând politic zeităţile aferente. Această situaţie a fost maxim fructificată în regimurile tiranice, ce au utilizat aparatul clerical pentru a controla şi subjuga populaţia în interesul, uneori absurd de sinucigaş, al conducătorilor. Avem cazul incaşilor sau al aztecilor ce transformă calamităţile naturale în supărare divină, folosind moartea ca mijloc de îmbunare, jertfind pe altarele zeilor sclavi, prizonieri şi uneori chiar proprii cetăţeni. Aceste practici duc de fapt la o criză profundă de sistem, resursele fiind epuizate pe absurde manifestări de contracarare a unei temeri alimentate chiar de cei puşi să o elimine. Găsim utilizarea morţii în Egiptul antic, construcţii uriaşe şi savante tehnici de mumificare fiind necesare pentru a învinge moartea. Moartea devine apanajul principal al Diavolului, acesta devenind simbolul acesteia în creştinism şi islam. Unele civilizaţii ocolesc moartea fie ignorând-o, ca în budism, unde decesul devine o simplă trecere într-o altă viaţă, fie înnobilând-o, moartea fiind considerată un apanaj al aleşilor, în funcţie de scopul în care a fost aceasta obţinută (geto-daci, triburile precolumbiene nord-americane, shintoismul japonez).

Avem explicaţii psihologice la această situaţie. Suntem influenţaţi în luarea deciziilor de mesajele pe care le primim. De suntem înconjuraţi de chipuri zâmbitoare, sănătoase şi tinere vom avea un tonus optimist. Dacă primim imagini ale unor scene morbide psihicul nostru se tulbură, deciziile fiind mult mai defectuoase. Deciziile greşite se traduc în structuri sociale defectuoase. Lipsa de colaborare duce la fărâmiţarea şi ineficientizarea comunicării, lucru ce se transformă în mase de oameni uşor de condus. Se ajunge la manipularea acestora pentru a identifica un inamic. Utilizarea simbolisticii morţii ca instrument de control nu rămâne fără urmări nici pentru emiţător, chiar iniţiat fiind. Astfel că de cele mai multe ori chiar clerul cel uns cu toate alifiile este mesagerul ce distruge, uneori involuntar, ceea ce proclamă a susţine. În creştinismul ortodox din punct de vedere dogmatic aceste rezultate sunt evidente. Inchiziţia a fructificat spaima de moarte declanşând, prin iconografia sugestivă specifică evului întunecat, o vânătoare ce a alimentat chiar exacerbarea fricii de moarte. Aproape de la naştere omul era asaltat de imaginea morţii, deşi creştinismul se proclamă religia vieţii. Crucifixul cu al său scheletic decedat atârnat pe cruce nu face altceva decât să alimenteze o infernală maşinărie de autodistrugere. Iar imaginea cadavrului crucificat este promovată în toate spaţiile ce se considerau astfel ferite de Diavol: deasupra leagănului copilului, în dormitorul matrimonial, în sălile de clasă sau în intersecţiile de drumuri. Ca loc de intâlnire biserica stă sub imaginea morţii, în mijlocul mormintelor sau cu mortul cel mai de vază din comunitate afişat în faţa altarului. O supremă sărbătorire a morţii se evidenţiază prin iubirea arătată făţiş faţă de unele cadavre sau părţi ale acestora supranumite moaşte. Religiile consacră moartea, o subliniază, o înnobilează şi într-un final o sărbătoresc.

Ateismul o devalorizează. Pentru atei moartea este o consecinţă simplu de înţeles, asemănătoare cu o defecţiune majoră a unui computer sau cu arderea unui bec. Nu-i mai bine aşa?

De la inchiziţia creştină la tribunalul islamic

Apostazia este renunțarea publică la o anumită credință religioasă sau ideologie. Într-o societate monocromă apostatul este sortit pieirii, toate religiile sau ideologiile, intolerante prin definiţie, solicită această pedeapsă dacă au posibilitatea să o facă. Oamenii devin criminali pentru că religia respectivă îi virusează cu ideea că singura cale e cea a lor. Cel ce se întoarce nu demonstrează doar existenţa altor căi ci generază suspiciunea că ar putea întoarce şi pe alţii, odată ce manifestarea este publică. În subconştientul credinciosului (subjugat de nevoia de apartenenţă la grup prin calea simplă a ideologiei împărtăşite) apare frica de a nu rămâne singur. Aceasta se manifestă prin solicitarea pedepsei exemplare pentru apostat. Apostatul are şi vina de a fi fost în acea religie şi, renunţând, arată ineficienţa ei. El este văzut ca fiind un rău mai mare decât cel ce nu a apucat încă "să devină dreptcredincios", este răul extrem pentru că s-a dezis în faţa tuturor. De asta "sectele" sunt diavolizate de bisericile consacrate şi există intenţia de a fi distruse fizic, majoritatea sectanţilor sunt apostaţii bisericilor. De asta după ce devin chiar ele (sectele) biserici consacrate se vor manifesta cu aceeaşi ardoare (şi eventual cu un plus de eficienţă) împotriva propriilor apostaţi. Aşa au făcut comuniştii şi fasciştii, aşa vor face toate dictaturile, teiste sau atee. Aşa au făcut creştinii când au fost ei la putere şi acum aşa fac musulmanii în dictaturile religioase.

Un iranian pe nume Habib Bastam, refugiat în România, condamnat la moarte de un tribunal din Teheran pentru apostazie, a solicitat azil Oficiului Român pentru Imigrări, însă cererea i-a fost respinsă, migrantul adresându-se mai multor instituţii ale statului român, între care Guvernului, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Avocatului Poporului.
Care este motivaţia respingerii cererii de azil nu am găsit, aşa că nu voi face comentarii la cazul în speţă. Subliniez doar similaritatea dintre îndobitocirea islamică (ce avem impresia că nu ne afectează în mod direct) şi îndobitocirea creştină (ortodoxă sau sectară) ce tinde să se manifeste atât de aproape şi atât de puternic (Cenzura începe cu religia).

Intoleranţa ucide

Cine are impresia că persoanele religioase pot fi tolerante se înşeală amarnic. Chiar definiţia credinţei în sine este în contradicţie cu noţiunea de toleranţă. Omul credincios se aliniază unor concepte morale nu pentru că acestea sunt dovedit ca fiind corecte ci pentru că i se spune prin intermediul religiei că sunt corecte. Şi pentru că o anumită credinţă nu poate fi cea adevărată decât numai în măsura în care celelalte nu sunt (nu pot fi toate ideile religioase valabile) şi rezolvările etice au morala influenţată de aceste credinţe. Astfel se ajunge la acţiuni care altfel ar fi stopate de minţile clare, neinfestate de viruşii religioşi. Dar creierele credincioşilor sunt bolnave şi boala se numeşte "a crede". A crede fără dovezi într-o entitate inexistentă, indiferentă la valorile umane, fie că se numeşte Dumnezeul creştinilor, evreilor sau musulmanilor precum şi oricare dintre celelalte denumiri ale unor iluzorii divinităţi.

Omul normal suferă când cineva de lângă el este în suferinţă. Ajutat de empatie acesta distinge suferinţa altuia şi încearcă să îndepărteze factorul dureros ce îi provoacă şi lui disconfort. Acest lucru este pe de o parte săpat în codul genetic, pe de altă parte se învaţă. Chiar şi dacă nu se învaţă, predispoziţia genetică declanşează reacţii de repulsie sau revoltă împotriva situaţiei. Asta se întâmplă la oamenii normali. Credincioşii nu sunt normali. Ei sunt bolnavi. Ei îi privesc pe cei ce au alte opinii printr-un filtru. Filtru ce nu lasă să mai existe empatie. Credinciosul nu mai vede pe figura "adversarului" realitatea durerii. El nu mai vede nimic, nici nu mai doreşte să vadă ceva. Îi ajunge iluzia pe care şi-a construit-o, de fapt "virusul credinţei" a pus stăpânire pe el.

Unde ajunge credinciosul? La intoleranţă. La radicalism. La violenţă. Identifică o altă opinie cu reversul iluziei sale. Credinciosul se simte în pericol. Cu spaima că universul la care a muncit atât pentru a-i pune un sens este în pericol de a dispărea. Şi atunci ucide. Aşa s-a întâmplat duminică, în Indonezia (video). Faptul că sunt musulmani atât criminalii cât şi victimele spune şi mai mult despre intoleranţa religioasă: nu contează religia. Mecanismul e acelaşi.

Acum credinciosul nu mai este decât ceea ce chiar el a blamat în prealabil: o unealtă iraţională aflată sub coordonarea "Ideii". Idee ce are un singur scop, inconştient şi egoist, să dăinuie...

Posedarea, diavolul şi descopera.ro

Din când în când descoperă.ro, divizie a Media Pro, dă cu stângu'n dreptu'. Un articol ce se doreşte enciclopedic degajă informaţii trunchiate, partinice, ideologizate: http://www.descopera.ro/cultura/6438991-posedarea-diavoleasca-cand-satana-preia-fraiele. Cel puţin este aşezat la despărţământul cultură...

Să luăm pe rând aberaţiile din articol:
Nu crezi ca asa ceva este posibil? Gresit! Este vorba de posedarea demonica, iar Necuratul nu iarta pe nimeni.
Nu pe bune... Lipsa de discernământ se numeşte posedare demonică? Crizele de epilepsie, starea cataleptică sau nebunia au alte explicaţii decât cele medicale?

Cu toate ca stiinta refuza sa accepte existenta unei entitati malefice imateriale, care influenteaza faptele oamenilor si determina destinul post-mortem al sufletelor, asta nu inseamna neaparat ca acolo, in planurile si lumile invizibile ochilor nostri, nu ar exista cineva care sa ne vrea raul. Ba din contra.
Este clar, ştiinţa - greşit, credinţa - corect. Apoi celebrul dicton: "Cea mai mare izbanda a Satanei impotriva Binelui a avut loc in momentul in care i-a convins pe oameni ca el nu exista". Să recapitulăm: Cineva spune că există Monstrul din Spaghete. Dacă cine aude lucrul acesta contestă (pentru că nu a fost adusă nici o dovadă pentru această afirmaţie) este datorită faptului că Monstrul a învins. Eroare de logică circulară. Se susţine o afirmaţie prin chiar lipsa de susţinere a ei.

Cum se mai pot sustine astfel de teorii in fata miilor de victime (documentate) ale posedarilor? se întreabă autorul (al cărui nume nu l-am găsit în articol).
Documentate prin ce? Prin erori de logică? Prin diagnosticare medicală greşită? Prin susţinerea cu tărie a credinţelor lipsite de raţiune? Prin mărturiile celor ce, chiar ei (familiilor lor indurerate, duhovnicilor cu har de exorcisti, si, de ce nu, chiar in fata Mantuitorului Iisus Hristos, care a facut el insusi exorcizari si a fost ispitit in desert) sunt de fapt propovăduitorii şi "justificatorii" existenţei Diavolului?

Pe lângă toate aceste aberaţii partizanatul creştin, cu precădere ortodox, transpiră în întreg articolul. "Prezentarea" diavolilor este conformă cu literatura ortodoxă izvorâtă din conflictul iudeo-roman şi bazată pe miturile şi superstiţiile vechilor evrei: formele de şerpi, scorpii şi balauri provin din vechile mitologii, iar denumirea de căpetenii şi legiuni este paralela clară cu vestitele structuri militare ale cuceritorilor romani.
Cea mai forţată afirmaţie, tributară "diavolului" creştin-ortodox modern, este ideea că Balaurii, daca sunt lasati sa se manifeste, sunt capabili sa distruga civilizatii intregi sau chiar planete. Se pare că şi ortodoxismul înceacă să ţină pasul cu descoperirile ştiinţifice...

Nu este amintită nici măcar o idee a personificării răului în celelalte religii sau credinţe. "Diavolizarea" ortodoxă a existenţei, prin adeverirea susţinută, duce la intoleranţă şi nenorociri, fiind justificare pentru acţiuni de tipul vânătorii de vrăjitoare. Nu este amintit nici faptul că adepţii creştinismului sunt consideraţi posedaţi de diavol de către extremiştii islamici, după cum şi creştinii, mai ales ortodocşii, consideră acelaşi lucru despre fraţii lor musulmani. Nu mai vorbesc de "satanizarea" ateilor...

Consideraţii sexiste cu privire la religie

Indubitabil sunt două tipuri de gândire, de conceptualizare a realităţii, unul masculin iar celălalt feminin. Le voi numi aşa chiar dacă nu susţin o delimitare clară, pe sexe biologice, a aceastora. Ideea este că toţi suntem tributari acestora, fiecare fiind de fapt un melanj, cât se poate de eficient, a viziunii feminine şi masculine asupra realităţii: Wikipedia - Sexul religiei. În esenţă, gândirea feminină (preponderentă la femei) este predispusă spre supranatural, rezolvare prin analogii, apel la divinitate, faţă de cea masculină, sceptică, analitică.

Ceea ce doresc să precizez este actuala configuraţie a fenomenului religios. Cum de aceste religii sunt cele ce au "supravieţuit" dinamicii socio-culturale şi nu altele. De ce religiile de sorginte ebraico-creştino-musulmană sunt cele victorioase, în detrimentul conceptelor mai vechi, politeiste sau cele cu zeităţi feminine (Mama Glia). Cum de religiile ce disconsideră femeia, ce o aşează pe planul secund, ce o încarcă cu păcat şi o blamează pentru nefericire sunt cele victorioase?

Răspunsul este oportunismul. Religiile configurate să se adreseze femeilor, oferind soluţii exemplare de existenţă şi securitate comunitară, au avut câştig de cauză. Binenţeles că multe erau pro feminine, dar acestea trebuiau să fie acceptate şi de bărbaţi. Şi nu prea erau. Numai o "legătură" între bărbaţi şi femei putea duce la o societate viabilă, funcţională. Aşa încât religia - aceeaşi - trebuia acceptată de ambele laturi familiale. În ultimă instanţă a fost un proces de selecţie sexuală. Pentru ca progeniturile să fie viabile, femeia avea nevoie de un bărbat de încredere, adică religios, respectiv "verificat". Bărbatul ce nu era religios risca să nu fie "ales", respectiv să nu aibă urmaşi. Femeia ce oferea o religie inconvenabilă bărbatului risca sa nu găsească perechea necesară procreerii.

Astfel apare oportunitatea religiilor ce proslăveau bărbatul să fie acceptate şi de aceştia. Fără ca fenomenul să fie conştientizat, religia ce oferea bărbatului iluzia supremaţiei sale, sau chiar mijloacele de a impune această supremaţie a fost preferată. Femeia a acceptat şi promovat această religie ce satura nevoia sa de credinţă, de empatie, de suprimare a anxietăţii, de comunitarism. Aşa creştinismul, islamul şi iudaismul au ieşit biruitoare, au dat fiecăruia ceea ce aveau nevoie.

Previziuni? Aceste religii vor dispare. Femeile sunt din ce în ce mai independente, tehnologia fiind de partea lor. Pentru noile generaţii nu mai au nevoie de comunitarismul religios. Şi nici de divinitate. În curând nu vor mai avea nevoie nici măcar de bărbaţi...