De la inchiziţia creştină la tribunalul islamic

Apostazia este renunțarea publică la o anumită credință religioasă sau ideologie. Într-o societate monocromă apostatul este sortit pieirii, toate religiile sau ideologiile, intolerante prin definiţie, solicită această pedeapsă dacă au posibilitatea să o facă. Oamenii devin criminali pentru că religia respectivă îi virusează cu ideea că singura cale e cea a lor. Cel ce se întoarce nu demonstrează doar existenţa altor căi ci generază suspiciunea că ar putea întoarce şi pe alţii, odată ce manifestarea este publică. În subconştientul credinciosului (subjugat de nevoia de apartenenţă la grup prin calea simplă a ideologiei împărtăşite) apare frica de a nu rămâne singur. Aceasta se manifestă prin solicitarea pedepsei exemplare pentru apostat. Apostatul are şi vina de a fi fost în acea religie şi, renunţând, arată ineficienţa ei. El este văzut ca fiind un rău mai mare decât cel ce nu a apucat încă "să devină dreptcredincios", este răul extrem pentru că s-a dezis în faţa tuturor. De asta "sectele" sunt diavolizate de bisericile consacrate şi există intenţia de a fi distruse fizic, majoritatea sectanţilor sunt apostaţii bisericilor. De asta după ce devin chiar ele (sectele) biserici consacrate se vor manifesta cu aceeaşi ardoare (şi eventual cu un plus de eficienţă) împotriva propriilor apostaţi. Aşa au făcut comuniştii şi fasciştii, aşa vor face toate dictaturile, teiste sau atee. Aşa au făcut creştinii când au fost ei la putere şi acum aşa fac musulmanii în dictaturile religioase.

Un iranian pe nume Habib Bastam, refugiat în România, condamnat la moarte de un tribunal din Teheran pentru apostazie, a solicitat azil Oficiului Român pentru Imigrări, însă cererea i-a fost respinsă, migrantul adresându-se mai multor instituţii ale statului român, între care Guvernului, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Avocatului Poporului.
Care este motivaţia respingerii cererii de azil nu am găsit, aşa că nu voi face comentarii la cazul în speţă. Subliniez doar similaritatea dintre îndobitocirea islamică (ce avem impresia că nu ne afectează în mod direct) şi îndobitocirea creştină (ortodoxă sau sectară) ce tinde să se manifeste atât de aproape şi atât de puternic (Cenzura începe cu religia).