4 decembrie 2011

Ştiinţa modernă - necesitate teologică

Creştinismul vest-european, ortodox în exprimarea sa dogmatică, a făcut posibilă apariţia ştiinţei moderne. Odată cu accentuarea discrepanţelor dintre manifestările religioase populare (blamate uneori ca superstiţii) şi viziunea teologilor erudiţi a devenit necesară definirea unei religii "raţionale", respectiv a fost conştientizată nevoia unei metodologii de cunoaştere teologică situată deasupra tradiţiilor, ritualurilor şi interpretărilor personale. Acest proces a început încă din secolele XV-XVI şi a fost solidificat în perioada Iluminismului.

S-a plecat de la principiul că intenţiile Creatorului sunt la discreţia sa absolută, nefiind necesară şi posibilă cercetarea originii, naturii şi scopului lucrurilor. Singurul domeniu accesibil oamenilor devine cercetarea cauzalităţii, respectiv descrierea ordinii sistematice a Creaţiei. Este necesară o autolimitare a domeniului de activitate, excluzând momentul creaţiei divine şi a celui apocaliptic al mântuirii. Între acestea două funcţiona principiul conservării energiei (nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă), întrucât un experiment uman nu putea genera creaţie divină. Totodată se pune accentul pe raţiune şi logică. Dumnezeu, perfect şi real, nu poate fi absurd ca să ne creeze astfel încât să gândim defectuos. Adică ce este real în mod obiectiv să considerăm că nu există sau invers, să considerăm realitate irealul.

Apare un proces dialectic, de transformare a unei necesităţi teologice în ştiinţă experimentală, bazată pe explicaţii exclusiv cauzale şi pe argumente pur raţionale. Aceasta devine, după un proces anevoios, conştientă de secularitatea sa, abia apoi ajunge la o practică consecvent laică, liberă de intromisiunile religioase, ce au făcut într-un final chiar să uite originea sa teologică.

Binenţeles că această devenire nu a fost nici urmărită şi nici dorită de conducerile bisericilor. Dimpotrivă. Singura motivaţie a erudiţilor acestora a fost intenţia inconştientă de acaparare. Intenţie stimulată şi totodată subminată de afluxul informaţional venit dinspre cunoştinţele, filosofiile şi religiile orientului şi de redescoperirile antichităţii greco-romane via islam. Altfel spus, deşi a apărut ca necesitate şi oportunitate de unificare a creştinismului ca filosofie universală, justificată teologic, ştiinţa nu a fost niciodată o binefacere pentru biserică sau pentru religia creştină. Dar funcţionalitatea sa şi-a pus amprenta, surmontând şi devalorizând explicaţiile teologice, transformând religia, chiar în intenţia sa "raţională".
Comentarii
2 Comentarii

2 comentarii:

  1. Putem vorbi de ateism inca din antichitate, dar vad ca se acrediteaza o idee ciudata, si anume ca ateii au o cunstinta mai exacta asupra lumii inconjuratoare. Nu vad ce cunostinte avansate avea Epicur, cand pentru el pamantul era plat si marginit in patru colturi. Cu si fara zei, ideea lui Epicur despre lume nu sarea peste reprezentarea timpului. Explicatiile sale nu erau teologice, dar erau fanteziste.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aş dori să cred că avansez ideea că ateii au şansa de a avea o cunoştinţă mai avansată (corectă) a realităţii. Faptul că un ateu nu deţine adevărul în privinţa unei entităţi nu înseamnă că ateismul e greşit. Ateismul, ca metodă de lucru, e avantajos, mai ales împletit cu scepticismul. Dacă dincolo de limita cunoaşterii consideri că există divinitatea nu mai are rost de a căuta noi răspunsuri, odată ce ai unul. De asta ateismul merge mână în mână cu ştiinţa, pentru că nu crede...

      Ștergere

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.