Moartea ca paradox

Probabil că am devenit oameni când am conştientizat moartea. Fenomenul morţii este unul cât se poate de comun, natural şi previzibil. Nu neapărat când se întâmplă ci că se întâmplă cu siguranţă. În virtutea acestei situaţii oamenii au dezvoltat nenumărate mijloace culturale de a ocoli evenimentul (utopică dorinţă) sau de a-l transcede, modifica, subjuga sau cel puţin întârzia. La îndemână au avut practicile religioase, la început simple manifestări şamanice, mai apoi rafinate ritualuri, uneori extrem de elaborate. S-au născut nenumărate zeităţi implicate în controlul, drămuirea şi valorificarea morţii. S-a ajuns la personificarea acesteia (Hades) sau la negarea ideii în sine (înviere, renaştere, reîncarnare). Fie că se încerca mituirea sau ignorarea acesteia, manifestările specifice trecerii în nefiinţă se traduceau în costuri substanţiale.

Istoria ne demonstrează că cele mai performante sisteme sociale (în sensul că au avut capacitatea de a coagula resurse) au fost cele ce au capitalizat spaima de moarte, utilizând politic zeităţile aferente. Această situaţie a fost maxim fructificată în regimurile tiranice, ce au utilizat aparatul clerical pentru a controla şi subjuga populaţia în interesul, uneori absurd de sinucigaş, al conducătorilor. Avem cazul incaşilor sau al aztecilor ce transformă calamităţile naturale în supărare divină, folosind moartea ca mijloc de îmbunare, jertfind pe altarele zeilor sclavi, prizonieri şi uneori chiar proprii cetăţeni. Aceste practici duc de fapt la o criză profundă de sistem, resursele fiind epuizate pe absurde manifestări de contracarare a unei temeri alimentate chiar de cei puşi să o elimine. Găsim utilizarea morţii în Egiptul antic, construcţii uriaşe şi savante tehnici de mumificare fiind necesare pentru a învinge moartea. Moartea devine apanajul principal al Diavolului, acesta devenind simbolul acesteia în creştinism şi islam. Unele civilizaţii ocolesc moartea fie ignorând-o, ca în budism, unde decesul devine o simplă trecere într-o altă viaţă, fie înnobilând-o, moartea fiind considerată un apanaj al aleşilor, în funcţie de scopul în care a fost aceasta obţinută (geto-daci, triburile precolumbiene nord-americane, shintoismul japonez).

Avem explicaţii psihologice la această situaţie. Suntem influenţaţi în luarea deciziilor de mesajele pe care le primim. De suntem înconjuraţi de chipuri zâmbitoare, sănătoase şi tinere vom avea un tonus optimist. Dacă primim imagini ale unor scene morbide psihicul nostru se tulbură, deciziile fiind mult mai defectuoase. Deciziile greşite se traduc în structuri sociale defectuoase. Lipsa de colaborare duce la fărâmiţarea şi ineficientizarea comunicării, lucru ce se transformă în mase de oameni uşor de condus. Se ajunge la manipularea acestora pentru a identifica un inamic. Utilizarea simbolisticii morţii ca instrument de control nu rămâne fără urmări nici pentru emiţător, chiar iniţiat fiind. Astfel că de cele mai multe ori chiar clerul cel uns cu toate alifiile este mesagerul ce distruge, uneori involuntar, ceea ce proclamă a susţine. În creştinismul ortodox din punct de vedere dogmatic aceste rezultate sunt evidente. Inchiziţia a fructificat spaima de moarte declanşând, prin iconografia sugestivă specifică evului întunecat, o vânătoare ce a alimentat chiar exacerbarea fricii de moarte. Aproape de la naştere omul era asaltat de imaginea morţii, deşi creştinismul se proclamă religia vieţii. Crucifixul cu al său scheletic decedat atârnat pe cruce nu face altceva decât să alimenteze o infernală maşinărie de autodistrugere. Iar imaginea cadavrului crucificat este promovată în toate spaţiile ce se considerau astfel ferite de Diavol: deasupra leagănului copilului, în dormitorul matrimonial, în sălile de clasă sau în intersecţiile de drumuri. Ca loc de intâlnire biserica stă sub imaginea morţii, în mijlocul mormintelor sau cu mortul cel mai de vază din comunitate afişat în faţa altarului. O supremă sărbătorire a morţii se evidenţiază prin iubirea arătată făţiş faţă de unele cadavre sau părţi ale acestora supranumite moaşte. Religiile consacră moartea, o subliniază, o înnobilează şi într-un final o sărbătoresc.

Ateismul o devalorizează. Pentru atei moartea este o consecinţă simplu de înţeles, asemănătoare cu o defecţiune majoră a unui computer sau cu arderea unui bec. Nu-i mai bine aşa?