Datoria demonstraţiei aparţine celui ce afirmă...

În postarea Biserica - corpul viu al credinţei în mântuire s-au iscat noi comentarii, din păcate purtătoare de crase defecte de argumentare şi logică. Unul dintre ele, semnat de "anonimul anonim" (IP 79.117.165.9, RCS & RDS Craiova) este comentat mai jos. Acesta a venit ca urmare a replicii mele: "Cei ce susţin că sufletul poate fi mântuit trebuie să demonstreze asta, până atunci această situaţie nu poate fi luată în calcul la modul serios. Dorinţa multora ca sufletul să poată fi mântuit în schimb există, şi această slăbiciune este folosită de biserică."

Dovezi! Arataţi dovezi pentru ceea ce spuneţi! Dovediţi că mântuirea este doar o dorinţă exploatată de biserică.
Biserica susţine că sufletul există şi că acesta poate fi mântuit. Biserica transmite această informaţie ori de câte ori poate. Biserica prezintă ideea că sufletul poate fi mântuit până şi copiilor, deşi aceştia nu au discernământ. Astfel se construieşte în conştiinţa multora ideea unui suflet nemuritor şi cu potenţial de fericire perpetuă. Acestă construcţie ideologică este uşor de însămânţat în creiere deoarece creierul uman are capacitatea de a cunoaşte, de a şti că ştie, adică are conştiinţă, o imagine virtuală despre sine şi despre ceilalţi. Această conştiinţă este de fapt rezultatul instinctului de supravieţuire în condiţiile unor animale sociale, cu limbaj articulat şi cu posibilităţi de a crea şi transmite informaţie şi tehnologie. Altfel spus nouă nu ne-au crescut gheare şi picioare rapide pentru supravieţuire, ci creier. Fiind un răspuns la nevoia de a supravieţui identitatea propriei persoane din creier este predispusă să considere că, odată ce există, este de preferat să existe în continuare, cât de mult posibil, dacă se poate pentru totdeauna. De asta biserica poate "profita" de acest instinct de supravieţuire, oamenii căutând un răspuns convenabil pentru ideea că vor dispare pur şi simplu. Astfel că este uşor a sădi în minţile oamenilor idei de tipul unui suflet nemuritor, a unei învieri sau a unei conştiinţe perpetue.

În ceea ce priveşte mântuirea, avem scrieri destule, atât Biblia, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cine e sceptic, să citească cărţile, scrie negru pe alb.
Voi, ateii, pentru aceasta afirmatie facuta mai sus, ce dovezi aveţi? Ce scrieri aveţi care vă confirmă afirmaţiile?
În ce măsură există suflet şi în ce măsură acesta poate fi mântuit? Anonimul nostru face o eroare de argumentare: susţine că ceea ce este scris undeva este adevărat prin simplul fapt că este scris. Dar asta se poate extinde tuturor scrierilor, inclusiv a celor ce susţin contrariul, deci nu poate fi o viziune valabilă. Am putea să considerăm că doar ceea ce este scris în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi este adevărat, ce este scris în altele fiind fals, dar nu avem nici o metodă de a verifica acest lucru. De exemplu Newton a demonstrat că gravitaţia există, că această forţă se comportă într-un anumit fel şi a prezentat un model prin care se pot face previziuni. Astfel putem calcula în cât timp ajunge în iarbă un măr ce se desprinde de pe o creangă aflată la 10 m deasupra solului (aproximativ 1 sec). Scrierile lui Newton ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687) sunt verificabile, şi prin asta putem avea încredere în ele. Dar scrierile biblice sau cele teologice nu sunt verificabile, cel puţin nu în ceea ce priveşte existenţa unui suflet ce poate fi mântuit.

În plus, aspectul mântuirii sufletelor era prezent şi în societatea greaca. Socrate, într-unul din dialogurile lui Platon pune următoarea întrebare: ce este mai grav? A săvârşi sau a suferi o nedreptate?
Iar în cele din urma Socrate a spus ca a săvârşi o nedreptate este mult mai grav deoarece un astfel de om care îşi nedreptăţeşte semenul îşi va pierde mântuirea. Menţionez că grecii, deşi erau păgâni, credeau totuşi în mântuire, credeau faptul că zeii îi vor răsplăti pe cei drepţi şi osândi pe cei nedrepţi.
Plus că Aristotel chiar a scris celebra sa lucrare "Metafizica". Citiţi Metafizica lui Aristotel.
Aici se vine cu alte câteva erori. Apelul la autoritate. Faptul că anumiţi oameni valoroşi într-un domeniu au susţinut existenţa unei mântuiri, fără a aduce dovezi în acest scop, nu face ca mântuirea să existe. Să dau un exemplu, legat tot de Newton. În acele vremi era foarte dificil să poţi înţelege că nu este nevoie de divinitate, aşa încât Newton credea în miracole şi considera că Dumnezeu trebuie "să întoarcă ceasul ceresc, ca nu cumva acesta să se oprească", nefiind capabil să înţeleagă cum de planetele nu se prăbuşesc în Soare datorită gravitaţiei. Binenţeles că aceste afirmaţii a lui Newton nu au fost demonstrate, deci aici Newton nu mai este autoritate. Ba mai mult. La viteze apropiate de viteza luminii sau la gravitaţii foarte mari fizica newtoniană nu mai corespunde realităţii, calculele trebuind a fi făcute după alt model, respectiv teoria relativităţii a lui Einstein. Dar şi el a greşit dacă ne raportăm la dimensiuni subatomice, la ceea ce înseamnă fizica cuantică, el fiind adeptul luminii ca particulă, respingând ideea că acesta este şi undă, concomitent. Aşadar invocarea autorităţii (Biblie, Sfinţi Părinţi, Socrate sau Aristotel) nu demonstrează existenţa unui "suflet mântuitibil".
O altă eroare (apelul la majoritate) este ideea că dacă o anumită afirmaţie a fost făcută în diferite perioade istorice, în diferite culturi şi de mulţi oameni înseamnă că acea propoziţie este adevărată. Nimic mai fals. Exemplul pe care îl dau este cel cu privire la forma pământului. În toate culturile şi în toate epocile istorice până acum câteva sute de ani ideea că pământul este plat a fost îmbrăţişată de mai toţi oamenii. Dar asta nu a făcut ca pământul să fi fost mai plat decât este acum, acesta tot sferic era. De ce atunci pământul era considerat plat? Pentru că este mai "comun simţurilor" să accepţi ideea unui sus spre cer şi a unui jos spre pământ, decât să concepi că acest sus şi jos este relativ în funcţie de pe ce parte a Pământului te găseşti. Aşa şi cu "sufletul ce poate fi mântuit", este mai uşor să accepţi că eşti nemuritor şi că Dumnezeu te va răsplăti pentru cât de mult îi eşti recunoscător decât să înţelegi că la un moment dat filamentul vieţii tale se va arde, conştiinţa va dispare şi vei deveni doar un reziduu biologic.

Încă ceva: nu creştinii trebuie să se obosească în căutarea dovezilor pentru a le arăta ateilor. În niciun caz. Ateii sunt cei care trebuie să se obosească în căutarea dovezilor, deoarece noi, creştinii, nu venim peste voi în casă să vă tragem la răspundere pentru faptul că nu credeţi. Noi ne vedem de treaba noastră şi nu băgăm nimănui pe gât credinţa.
Aici greşeşti amarnic. Prin simplul fapt că îţi faci cruce când treci pe lângă biserică nu faci altceva decât să bagi în capul celorlalţi ideea că Dumnezeul tău există. Cu forţa, că ceilalţi nu apucă să închidă ochii ca să nu te vadă. Manifestările oricărui creştin, de la urarea nevinovată "Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" şi până la crucea afişată la gât sau la oglinda maşinii nu face altceva decât să bage treaba voastră pe gâtul celorlalţi.
Dar asta e nimic faţă de atacul furibund şi josnic împotriva gândirii şi psihicului copiilor, a tuturor copiilor din şcolile româneşti: prin orele de religie, prin icoanele afişate pe pereţi, prin slujbele de început şi sfârşit de an, prin înfierarea teoriei evoluţiei, prin îndepărtarea de cunoaşterea ştiinţifică.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ne băgaţi mâna în buzunar (indirect, prin guvern şi politruci) pentru a clădi cu banii noştri biserici şi a plăti salariile preoţilor ce vă ajută să fiţi manipulaţi sau automanipulaţi. Oooo, ce adevărat este "că nu ne băgaţi pe gât credinţa"...

În plus, nu mai suntem în evul mediu. De exemplu, în evul mediu, dacă eu eram acuzat de o faptă reprobabilă, tot eu trebuia să aduc dovezi şi să demonstrez că ceea ce a spus respectivul acuzator despre mine este eronat sau mincinos. Însă în epoca contemporană, nu cel acuzat se strofoacă în căutarea dovezilor, ci acuzatorului îi revine această obligaţie. Cel care acuză trebuie să argumenteze şi să-şi dovedeasca spusele. Ori în acest caz acuzatorii sunt marea majoritate a ateilor. Ei aruncă mereu cu noroi în credinţa creştină cu ajutorul blogurilor pe care le deţin.
Aici ai dreptate, nu mai suntem în evul mediu. De asta îmi permit să am un blog pe care să prezint defectele de gândire din capul credincioşilor, în speranţa că nu ne vom mai întoarce într-un ev mediu (îi mai zice şi Evul Întunecat deoarece pe atunci creştinismul era la putere în Europa). Dar a susţine că există un suflet ce poate fi mântuit este o afirmaţie, şi asta este afirmaţia ta, nu a mea. Aşa că datoria dovezii este a ta, nu a mea. Ca să pricepi, dacă eu fac afirmaţia că adevărata divinitate este Moş Crăciun, că Moşul poate construi orice fel de jucărie, inclusiv un Dumnezeu, şi că noi putem fi aidoma Lui dacă ne îmbrăcăm în roşu şi tăiem toţi brazii, eu trebuie să aduc argumente că spusele mele sunt adevărate, nu tu. Sau vrei "să mă acuzi" de credinţă într-o divinitate inexistentă şi "să te ocupi tu să aduci dovezi" că Moş Crăciun nu există?