Vaccinul şi protocolul religios

În toate religiile există manifestări specifice ce trasează calea credinciosului. De exemplu în creştinismul ortodox amintim botezul, mirungerea, împărtăşania, sfântul maslu etc. Acestea nu sunt o invenţie recentă a creştinilor sau o tradiţie originală. Au o istorie, o evoluţie şi chiar o logică în ceea ce sunt. În cadrul religiilor arhaice, când divinul şi profanul nu erau atât de clar trasate, scopul acţiunilor iniţiaţilor (preoţi, vraci, şamani) nu constau doar în invocarea duhurilor bune şi îndepărtarea celor rele ci aveau scop terapeutic clar şi declarat. Boala era cotată ca fiind principala formă de manifestare a răului sau de lipsă a binelui. Din acest motiv vindecarea trupească era, şi încă mai este, însoţită de cea sufletească. Protocoalele medicale cu scop curativ sau cele de prevenţie erau însoţite de rugăciuni şi invocări divine sau chiar de acţiuni violente împotriva duhurilor rele ce cuprinseseră trupul respectiv.

Putem concluziona apariţia primelor scheme medicale ca fiind concomitent cu cele religioase, cele două protocoale fiind de fapt o singură operaţiune. Abia odată cu dezvoltarea socială, a sentimentelor de apartenenţă la grup, respectiv la o anumită religie, protocolul spiritual a început să se îndepărteze de forma sa iniţială, utilizând din ce în ce mai mult calităţi specifice, particulare, ce făceau deosebire între masele de credincioşi. Astfel se puteau deosebi religiile între ele, chiar cu preţul ca anumite valenţe de vindecare să fie uitate sau ocolite. De altfel persoanele ce practicau vindecarea separat de registrul religios au fost marginalizate, înfierate ca unelte ale răului. Acest lucru de fapt le-a adus şi un minim de libertate, având astfel capacitatea de a accesa informaţii altfel interzise. Probabil unii dintre aceşti vraci sau vrăjitori au fost printre primii medici pentru care cercetarea a trecut înaintea credinţei în divinitate.

Cu toate acestea, protocoalele religioase au rămas purtătoare de atribute curative, cu sau fără motiv. În credinţa populară sau cea dogmatic religioasă, de exemplu, apa sfinţită este un adevărat panaceu, leac universal şi armă împotriva bolilor de tot felul. Din acest punct de vedere există o paralelă clară între medicaţia ştiinţifică sau vaccinare şi tratamentele cu apă sfinţită, cu sfântul mir sau procedeul sărutului moaştelor, crucilor sau icoanelor. Valenţele curative au şi o justificare convenabilă, se adresează doar credincioşilor, cu cât credinţa e mai mare cu atât vindecarea sau prevenţia este mai mare. Aşa încât o eventuală ratare a tratamentului se pune în cârca celui tratat.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu protocoalele specifice altor religii. A lor apă sfinţită nu este bună sau cel puţin nu la fel de bună, dacă nu chiar toxică. Este tot apă, binenţeles, dar este a celorlalţi, rezultatul fiind că nu le este potrivită lor. Aşa se poate concluziona că nu ajută pe nimeni un leac dacă respectivul nu crede în el. Întrucâtva există un pic de adevăr, efectul placebo este real.

Dar pentru credinciosul bigot protocolul religios nu este asumat ca efect placebo, este cotat ca un adevărat vaccin. Astfel se consideră în mod eronat că scufundarea în apă a copilului nou-născut sau mirungerea produce aceleaşi efecte ca şi un vaccin universal, protejează de boli, oricare ar fi ele... Nu acelaşi lucru se întâmplă cu vaccinurile reale, obţinute pe baze ştiinţifice. Fiind realizarea altor foruri, ce nu aparţin de religia respectivă, sunt ocolite cu grijă, ba chiar blamate sau interzise. Dacă bieţii copii nevaccinaţi dau ortul popii datorită contactării unor boli sau rămân (norocoşi fiind să mai fie în viaţă) cu sechele, acest lucru se datorează voinţei divine şi în nici un caz iresponsabilităţii părinţilor lor care au considerat că vaccinul nu ajută ci strică.

Lipsa de informare nu justifică deciziile aberante, dimpotrivă. Faptul că cineva nu crede în existenţa virusurilor nu face ca acestea să nu mai existe şi să nu se manifeste. Chiar dacă oameni vestiţi au crezut că pământul este plat, nu înseamnă că acesta a fost vreodată plat. Dacă toată lumea ar crede într-o minciună nu înseamnă că aceasta devine adevăr. Decizia umanitară a statului de a vaccina copiii gratuit ar trebui să fie privită de habotnicii credincioşi mai degrabă ca o cutumă. Obligativitatea vaccinării este asemănătoare cu deciziile specifice de protecţie a minorilor aflaţi în pericol, sunt îndepărtaţi cei care îi periclitează, chiar părinţi naturali fiind.

Pe de altă parte campaniile de vaccinare au scăzut masiv rata de transmitere a virusurilor. Dacă o persoană ce nu s-a vaccinat este ocolită de boală acest lucru nu se datorează apei sfinţite sau slujbelor ci oamenilor responsabili care, vaccinaţi fiind, au făcut ca boala să nu se mai răspândească. Sau cel puţin să nu se mai răspândească la fel de rapid...