Adevărata religie a românilor

Dintr-un reflex dat de supunerea tradiţională faţă de autoritate, noi, românii, ne declarăm creştini ortodocşi. Dar nu suntem. Ortodoxismul nostru este la nivel vegetativ, de înfăţişare, nu de trăire. Majoritatea - pentru că noi, românii creştin-ortodocşi, suntem majoritari - trăim manifestările religioase pentru că "aşa se face". Pentru că trebuie să fim în rând cu lumea. Habar nu avem dacă este sau nu corect, şi nici nu ne interesează. Nu ne interesează nici dacă este sau nu adevărat. Ceea ce ne interesează este mica lume ce ne înconjoară, de care suntem siguri că vom fi judecaţi. Judecata celor din jurul nostru este mai importantă decât orice credintă, mai importantă decât orice trăire. Şi facem exact ca orice alt supus ce îl vede pe dezbrăcatul împărat, dar caruia i se indică "conştiinţa" că acesta este îmbrăcat cu nişte haine minunate.

O fărâmă de realitate se mai găseşte în subconştientul nostru. Aşa că manifestările religioase, Paştele sau Crăciunul, cununia religioasă sau parastasul, se transformă în ceea ce sunt ele de fapt, momente de împărţire a prăzii în cadrul haitei. Pentru că asta se întâmplă la mesele ceremoniale sau la reuniunile "grataragiste" cu prietenii: se stabilesc regulile de împărţire, şi prin asta regulile sociale. Se împarte concret puterea. Sau iluzia ei.

Protocolul de Paşti începe cu salutul. Agresarea pe care o face "anunţătorul" veştii învierii este fără echivoc. Prin ton şi prin fermitatea imperativului "Hristos a înviat!" cel ce începe salutul face de fapt jocul stăpânului, arată că el este cel puternic. Această întâmpinare atât de scumpă "dreptcredincioşilor" are această dimensiune răsturnată a valorii. Este unul dintre puţinele momente când cel mic şi nevolnic îşi poate aroga sentimentul de superioritate. Acum el este "cel ce ştie" şi vrea să sublinieze acest lucru. În mod "normal" cel inferior salută primul, superiorul având libertatea de a catadicsi sau nu să răspundă. De data aceasta, având alături falsa idee a unei divinităţi, inferiorul nu mai cerşeşte un răspuns. El impune unul, previzibil de altfel, dar impus: "Adevărat a înviat!". Atât îi trebuie unuia să rişte un refuz al salutului, sau, mai grav, să răspundă altfel. Secondat de această iluzie a divinităţii, românul nostru se simte "dator" şi "îndreptăţit" să pună lucrurile la punct. Să se erijeze în purtător de adevăr, să îşi arate superioritatea justificată prin "dreapta-credintă", să exercite puterea.

De fapt aceasta este credinţa noastră, a românilor, convingerea că noi suntem cei puternici, cei drepţi, cei "mai buni decât ceilalţi". Acest "noi" este relativ, convenabil, elastic, în funcţie de fiecare. Acolo, în fiecare român se gaseşte originea religiei sale. El însuşi este punctul de reper, până şi divinitatea se raportează la propria persoană. Românul este propriul său Dumnezeu. Este singura credinţă, iar dacă cel de lângă are o altă opinie, cu siguranţă este greşită, a nostră fiind singura corectă şi prin asta "dreaptă".

Religia noastră este o religie viscerală, fiziologică. Nu are nimic comun cu divinităţile altora. Nu are nimic comun cu vreo divinitate. Senzaţia puterii este motorul credinţei, şi chiar a tradiţiilor. "Obiceiurile" tradiţionale, precreştine, supravieţuind prin sincretism cu creştinismul, nu mai au sacrul de la a cărei origini au plecat. Menirea lor acum este de a ne mângâia orgoliul. Divinităţile originale au fost ucise sau înghiţite de Dumnezeu şi al său Iisus, noii sfinţi creştini având palide asemănări cu ancestralele divinităţi.

Şi ce senzaţie mai perfectă a puterii putem trăi decât atunci când suntem primii care "luăm lumină"? Mai ales dacă este direct din avionul de la Ierusalim. Sau când oul nostru e mai tare decât al celorlalţi? Să fi cel dintâi, să fi "alesul".

Această religie de import ne-a acaparat. Noi, românii, condescenţi din fire, am acceptat-o fără să ne punem întrebări. Aproape fără să ne dăm seama. Tehnica a fost simplă. Dacă cineva îţi spune "Hristos a înviat!" ce te doare gura să răspunzi "Adevărat a înviat!"? Că doar nu cade cerul pe tine...