Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Colindând prin catehezele cu specific creştin descopăr aceste argumente prezentate de pr. Ştefan Fotache. Să analizăm aceste argumente. Pentru început prologul:
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu raţiune, omul a încercat să-şi explice realităţile în mijlocul cărora a trăit. Setea lui de cunoaştere l-a împins să afle şi ultima explicaţie a lumii în întregimea ei, ca şi a vieţii. Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu sunt dovezi scoase din raţiune, care demonstrează că noţiunea de Dumnezeu nu e un produs al imaginaţiei, ci ei îi corespunde o realitate. Cunoştinte mai bogate despre Dumnezeu primim din revelaţia (descoperirea) divină. Scolastica medievală socotea la peste 5 000 numarul argumentelor pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. În epoca modernă numarul lor a scăzut vertiginos, astazi având mai putin de 10.

Cu scop de manipulare prologul în sine induce răspunsuri, fără o reală analiză. Pleacă de la preconceputa idee a faptului că raţiunea omului este "implantată" în creierul uman (de Dumnezeu, binenţeles). Nimic mai fals. Creierul uman este un organ ce s-a perfecţionat de-a lungul selecţiei speciei noastre, slujind nemijlocit la supravieţuire. El a devenit din ce în ce mai raţional pentru că prin raţiune se pot face previziuni funcţionale, absolut necesare supravieţuirii. Deciziile luate de un creier raţional au favorizat supravieţuirea indivizilor şi a grupurilor lor, aceştia transmiţând capacitatea de a raţiona urmaşilor lor. O parte prin zestrea genetică, o alta prin educaţie şi antrenare a raţiunii. Iraţionalii, încet-încet, au dispărut din cadrul speciei. Lacune de iraţionalitate mai avem încă, rămăşiţă a trecutului nostru sălbatic ce favoriza indivizii ce acţionau instinctual în faţa pericolului. Până şi adepţii credinţelor în Dumnezeu doresc să justifice raţional credinţele lor. De altfel chiar prologul în sine face apologia evoluţiei cunoaşterii şi implicit a destrămării "argumentelor prea puţin raţionale". Se pare că au mai rămas nici 10, aici fiind prezentate doar 6.

Argumentul istoric
Acest argument deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele şi în toate timpurile. Deoarece ideea de Dumnezeu există la toate popoarele, acest argument s-a numit «a consensu gentium», căci se bazează pe consensul tuturor popoarelor. Cicero spunea :«ceea ce este admis de toţi, nu se poate să fie fals, pentru că trebuie să aibă radăcina în însăşi fiinţa omului».
S-au adus obiecţii împotriva acestui argument, spunându-se că aşa cum au dispărut unele superstiţii sau credinţe după ce s-a reuşit explicarea lor prin ştiinţă, aşa şi credinţa în Dumnezeu va dispărea când oamenii vor reuşi să explice toate fenomenele pe bază ştiinţifică. Însă acele credinţe deşarte şi superstiţiile n-au avut caracterul de credinţe universale, ca ideea de Dumnezeu, ci au fost legate de un loc şi un timp anume.

O faţetă a argumentul aşa zis istoric este de fapt o eroare de logică ce se numeşte apelul la majoritate. Se pleacă de la premisa, de exemplu, că dacă majoritatea consideră că "pământul e plat şi stă în centrul universului", aşa cum considera majoritatea covârşitoare acum şase secole, înseamnă că aceasta are dreptate. Adică atunci Pământul ar fi fost plat?!? Fals, nimic mai fals. Majoritatea poate lua o decizie, de modă de exemplu, sau să-l ardă pe rug pe Giordano Bruno, să interzică scrierile lui Nicolaus Copernic sau să-l oblige pe Galileo Galilei să se dezică de ideea că Pământul s-ar învârti în jurul Soarelui, dar nu poate spune care este adevărul obiectiv. Cicero a greşit în această enunţare. Fiinţa omului nu este evoluată pentru a da verdicte conforme cu realitatea obiectivă ci de a supravieţui în condiţiile de mediu (natural, social şi cultural) în care a evoluat. Creierul uman este pregătit mai repede să facă analogii, mult mai benefice supravieţuirii în spaţiul plin de pericole al preistoriei, decât să scape de erorile de logică şi să judece raţional. Dacă am fi fost perfect construiţi de Dumnezeu nu am fi avut nevoie de microscop sau telescop pentru că ochiul nostru ar fi văzut perfect atât marele cât şi micul univers. Aşa şi creierul, nu ar fi fost supus potenţialului de eroare, ci am fi judecat clar şi rapid ca un computer. Dar organul gândirii poate înţelege adevărul obiectiv doar în urma unui antrenament specific, în care apelul la majoritate sau alte erori de logică sunt cu grijă evitate. Şi asta nu prin "revelaţii", ce pot induce sentimente sau emoţii, întradevăr, dar complet subiective, ce nu exprimă realitatea obiectivă ci o realitate personală, a fiecăruia în parte, ci prin metodele de cunoaştere ştiinţifice, cum bine precizează preotul nostru, care sunt libere de false subiectivisme. Este cert că "revelaţia divină" necesară cunoaşterii lui Dumnezeu se încadrează tipului de cunoaştere subiectivă, mult prea supusă greşelii pentru a putea să aibă valenţe de adevăr.
De ce a apărut totuşi Dumnezeu în toate religiile şi la toate popoarele? Mai întâi că nu este vorba de acelaşi Dumnezeu. Fiecare religie definind diferit divinitatea, de fapt, nu se referă la ideea de Dumnezeu ci la Dumnezeul ei. Aşa încât putem să susţinem, fără să greşim, că au mai rămas doar acei Dumnezei ce nu au fost încă destrămaţi de cunoaşterea ştiinţifică. Şi care oricum sunt mult prea personal însuşiţi pentru a putea avea dovezi că vreunul dintre ei este "cel adevărat" sau că aceştia ar avea un atribut general valabil (imposibilitatea definirii Dumnezeului adevărat).
O a doua explicaţie este dată chiar de dinamica istorică a populaţiilor umane. Întotdeauna religiile au fost unul din instrumentele preferate de conducători. Iar religiile, prin chiar definiţia lor, sunt exclusiviste cu opiniile divergente. Aşa încât, chiar dacă ar fi existat opinii diferite, acestea erau rapid înlăturate, îndeosebi prin eliminarea fizică a celor fără Dumnezeu. Era de preferat să ai un Dumnezeu diferit, dar să ai măcar unul, decât să nu ai nici un Dumnezeu. Abia în momentele de democratizare (Grecia antică şi epoca modernă) au putut fi prezentate idei atee. Altfel spus Dumnezeu a apărut "la toate popoarele" exact cum a apărut şi răceala comună. Virusul răcelii nu face mari distrugeri dar este extrem de contagios. La fel şi ideea de Dumnezeu.

Argumentul cosmologic
Argumentul cosmologic (cuvântul grecesc cosmos = univers), bazându-se pe principiul cauzalităţii, susţine existenţa lui Dumnezeu pe faptul că această lume marginită trebuie să aibă o cauză într-o existenţă absolută, veşnică, necauzată de nimeni, ultima cauză a întregii existenţe. Argumentul cosmologic este cel mai vechi argument, fiind cunoscut încă în filosofia greacă. Aristotel spune: «Dumnezeu, care nu poate fi văzut de nimeni, se vădeşte în lucrurile Sale». În psalmul 18,1 găsim: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.» Iar sf. apostol Pavel zice: «cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, întelegându-se din făpturi…» (Romani 1,20) Acest argument este susţinut şi de filosoful Leibniz.

Mai întâi câteva erori de prezentare, manipulatorii. Faptul că un argument este vechi nu înseamnă că este valid. Au fost argumente mult mai vechi ce au fost demontate (vezi prologul), deci asta nu-i dă putere. O altă manipulare este apelul la autoritate. Faptul că Aristotel sau Leibniz au spus ceva nu înseamnă automat că acel lucru este valabil, şi ei sunt (au fost) oameni, se puteau înşela.
Acum la ce ne referim când vorbim de univers finit şi existenţa nesfârşită? De ce ar trebui să fie acea existenţă nesfârşită? Iată o parte a unui răspuns dat de mine pe Scientia.ro ce ar putea să fie punct de plecare. Cel puţin, în demonstrarea inutilităţii argumentului cosmologic:
"Marii fizicieni ai momentului au descoperit evidenţe şi pe baza lor au construit teoria ştiinţifică a "naşterii" universului, demonstrând, şi în această zonă, inoportunitatea existenţei vreunei divinităţi. Pentru profanii în ale ştiinţei este greu de înţeles că naşterea nu se referă la o temporalitate (la un moment dat) ci la procesul prin care spaţiul tridimensional şi timpul unidimensional (adică cauza precede întotdeauna efectul) au devenit ceea ce percepem noi acum. Nu există "înainte de BIG-BANG". Pur şi simplu acum 13,7 miliarde de ani (în anii noştri) procesul a avut cum să fie evidenţiat. Spun că în anii noştrii deoarece, pe măsură ce ne apropiem de un corp ceresc cu o masă mai mare, datorită gravitaţiei, timpul trece mai încet. Aşa încât, pe măsură ce am ajunge să intrăm într-o gaură neagră timpul ar trece atât de încet încât atunci când am cade în acea gaură pentru noi timpul aproape s-ar opri, deşi pentru un observator din exterior ar trece enorm de mult timp. Şi aici mă refer la timpul fizic, măsurabil, şi nu la cel subiectiv. Acelaşi lucru s-ar întâmpla şi dacă am putea să ne întoarcem în timp, către momentul naşterii universului. Am merge de fapt înapoi în timp nu doar 13,7 miliarde de ani (ceea ce este foarte mult, oricum), ci am merge la infinit, odată ce am merge din ce în ce mai comprimat temporal (adică mai "încet") odată ce gravitaţia devine din ce în ce mai puternică, odată ce materia întregului univers s-ar comprima într-un singur punct. De asta "Dumnezeu nu a creat Universul pentru ca inainte de Big Bang nu a existat timp, ca urmare Dumnezeu nu a avut timpul necesar pentru a crea universul" - Stephen Hawking.
În această ecuaţie nu este nevoie de Dumnezeu."
Iar această explicaţie ştiinţifică stă în picioare şi este validă deoarece oferă predicţii funcţionale şi este bazată pe dovezi. Cu ajutorul acestei teorii ştiinţifice au putut fi programate ceasurile sateliţilor GPS (ce funcţionează în gravitaţie foarte mică) pentru a fi în concordanţă cu cele de pe pământ (ce sunt supuse unei acceleraţii gravitaţionale de aproximativ 9,8m/sec).

Argumentul cauzalităţii
Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea este o înşiruire organizată de cauze şi efecte. Orice lucru, orice fenomen, este efectul unei cauze care l-a produs, dar poate fi şi cauza unuia pe care-l produce. Însă nu este posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că totdeauna cauza este anterioară efectului. Apoi nu putem merge la infinit din cauză în cauză, ci trebuie să ne oprim la o primă cauză, care nu mai presupune o alta. Existenţa acestei prime cauze se impune cu necesitate. Această primă cauză o numim Dumnezeu. La acelaşi rezultat ajungem şi dacă urmărim cauzalitatea în regnul animal, vegetal, uman, ori în lumea anorganică.

Se induce ideea (prejudecata) că dacă ceva nu mai are o cauză, înseamnă că are de fapt "cauza primordială" - Dumnezeu adică. De exemplu care este cauza trăsnetelor? Acum câteva sute de ani, înainte de Benjamin Franklin (inventatorul paratrăznetului), se considera că Dumnezeu este cauza acestuia. Cunoaşterea ştiinţifică a demonstrat că nu Dumnezeu este cauza trăsnetului şi că dacă cineva este trăznit nu se datorează voinţei divine ci a faptului că nu s-a adăpostit corespunzător, transformându-se în paratrăsnet. Aşadar care este cauza "primordială"? Nu cumva acest argument este de fapt argumentul ignoranţei? Adică, dacă eu nu ştiu care este cauza ... înseamnă că acea cauză este Dumnezeu. Fals! Dacă eu nu ştiu care este cauza înseamnă că sunt neştiutor. Punct. Nu putem da vina pe Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de a cunoaşte.
Această primă cauză o numim Dumnezeu. Eeee, asta da! Deja Dumnezeu este definit într-un fel. Este vorba de cauza iniţială, primordială. Atât. Reţineţi că nu este Dumnezeul care construieşte din lut pe Adam, nici cel născut de Fecioara Maria. Nu este cel ce intervine în existenţa noastră pentru că altfel cauza şi evenimentul nu ar mai fi legate. Este doar "marea cauză a naşterii universului". Atunci de ce trebuie să-i spunem Dumnezeu, aşa cum scrie în Biblie? De fapt Biblia în sine nu mai contează, poveştile sale sunt false. Dumnezeu "doar a pornit" universul, apoi nu a mai acţionat asupra lui. În acest caz cât de Dumnezeu mai este el? De ce nu ar fi doar o proprietate a universului însuşi, cum este gravitaţia, de exemplu? În acest caz "existenţa" lui Dumnezeu-gravitaţie doar argumentează filosofic teoria ştiinţifică a autogenezei universului actual, enunţată succint (şi profan) mai sus.

Argumentul mişcării
A fost formulat de Aristotel. În Evul Mediu i s-a dat o mare importanţă de către reprezentanţii scolasticii, în special de Toma de Aquino. Conform acestui argument, tot ceea ce se mişcă nu se mişcă de la sine şi prin sine, ci se mişcă prin altul. Aşadar un lucru mişcă pe altul, dar raţiunea impune un prim mişcător («primum movens»), un prim motor care a introdus mişcarea în lume. Acesta nu a fost mişcat de altceva, şi nu poate fi decât Dumnezeu. Trebuie remarcat că Aristotel întelege mişcarea nu în sens restrâns, ci în cel mai larg sens, ca orice devenire, orice transformare, orice trecere de la o stare la alta. Materia nu poate fi originea acestei mişcări, care are totdeauna o direcţie. Apoi în univers nu există un punct fix de la care să fi început mişcarea, căci universul nu are un centru de forţă. Nici teoria expansiunii continue a universului sau cea a lui «bing-bang» nu-i poate găsi un centru de forţă. În concluzie, nu există în lume o primă cauză care să mişte totul; dar mişcarea din lume pretinde o astfel de cauză, fără de care ea ar ramâne inexplicabilă. Această primă cauză mişcătoare, acestă energie necondiţionată de nimeni şi de nimic este Dumnezeu.

Argumentul mişcării este la acelaşi nivel cu cel al cauzalităţii, atâta doar că în locul unei cauze apare o mişcare.
"Această primă cauză mişcătoare ... este Dumnezeu." nu include necesitatea ca această cauză să fie altfel decât o proprietate materială a existenţei, cum ar fi gravitaţia, cum am demonstrat mai sus.
Din dorinţa de a justifica raţional existenţa lui Dumnezeu se fac alte câteva greşeli.
"Conform acestui argument, tot ceea ce se mişcă nu se mişcă de la sine şi prin sine, ci se mişcă prin altul." Este exact invers. Universală este "lipsa nemişcării". Materia în sine înseamnă energie, adică mişcare. Nu există bucăţică de materie (de la bosoni la galaxii) care să fie statice. Numai că noi, oamenii, am evoluat într-o lume de dimensiuni medii, cu o mecanică newtoniană percepută în sistemul nostru de evaluare, ce lasă impresia "nevoii" de impuls. Din acest motiv este dificil a concepe că o piatră de pe sol este în mişcare, odată ce pare că nu se mişcă faţă de noi sau faţă de sol. Dar asta este deoarece şi noi şi solul ne mişcăm odată cu piatra. De asta avem şi senzaţia de sens indus de o forţă exterioară, când aruncăm piatra într-o direcţie, dar acea direcţie are un sens doar raportându-ne la noi ca punct de reper.
"Materia nu poate fi originea acestei mişcări, care are totdeauna o direcţie." Nimic mai fals. Direcţia (în sensul de mişcare) este întotdeauna aceeaşi tocmai pentru că nu se intervine asupra ei printr-o forţă divină, exterioară materiei. Sensul, în schimb, este relativ. Dacă stăm pe o parte a drumului şi cineva aruncă o piatră de-a lungul drumului pentru noi sensul este spre stânga. Dacă stăm pe partea cealaltă sensul este spre dreapta. Deci "un sens" este doar o interpretare subiectivă şi nu o valoare "stricto sensu".

Argumentul teleologic(fizico-teologic)
Acest argument dovedeşte existenţa lui Dumnezeu prin ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume. Putem astfel constata că, cu toată imensitatea şi complexitatea lui, universul e un mecanism care funcţioneaza perfect, supunându-se anumitor legi, şi în el domneşte ordinea, nimic nu se petrece la întâmplare. Mersul lui regulat de milioane de ani şi frumuseţile pe care le conţine nu se pot datora întâmplarii, ci trebuie să aibă un autor, o fiinţă inteligentă, atotputernică, care a organizat universul şi lumea, încât fiecare parte componentă să-şi împlinească scopul său. Acest argument a fost folosit de numerosi Sfinţi Părinţi şi filosofi; Sf. Irineu zice: «ordinea lumii vesteşte pe cel ce o conduce», iar filosoful Kant afirma că acest argument merită să fie pomenit totdeauna cu respect: «el e cel mai vechi, cel mai clar şi mai potrivit cu raţiunea omenească». Acest argument a fost atacat de cei ce afirmă că ordinea din univers se datorează întâmplării. Însă mai uşor putem concepe ca dintr-un sac plin cu litere pe care îl golim la întâmplare să apară scrisă o pagină din Biblie, dacât să afirmăm că frumuseţea lumii se datoreaza hazardului.

Ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume ... nu există. Doar aşa ne pare nouă, pentru că noi nu "vedem" în mod direct că la un moment dat Soarele va muri, de exemplu, sau că atomii unei pietre sunt în mişcare continuă între ei, deşi piatra pare solidă.
TELEOLOGÍE - concepție filozofică care consideră că orice fenomen sau proces din natură are un scop prestabilit. Trebuie subliniat că acestă concepţie filosofică este eronată şi provine doar din natura noastră umană, evoluată pentru a descoperi scopuri, lucru vital în supravieţuire.
Adepţii existenţei lui Dumnezeu, inclusiv preotul nostru, fac o confuzie enormă între întâmplare şi lipsa de scop. Faptul că nu există un scop nu înseamnă nici pe departe că totul este la întâmplare, dimpotrivă. Necunoscând toate mecanismele de interacţiune a materiei cu ea însăşi, oamenilor li se pare că uneori evenimentele se manifestă la "întâmplare", dar nu este adevărat. De fapt evenimentele ajung să se întâmple datorită unor foarte precise condiţii, conform legilor de manifestare a materiei, chiar dacă noi nu le percepem şi înţelegem în totalitate. Această "predeterminare" poate părea, pentru mulţi, ca fiind un scop sau o voinţă divină, dar nu este aşa. Toate evenimentele sunt supuse selecţiei naturale şi nu este nimic special sau inexplicabil în asta în aşa mod încât să fie nevoie de Dumnezeu.
Una dintre cele mai simple modele de a demonstra selecţia este banala sită, cu găurele de o anumită dimensiune. Gravitaţia face restul. Datorită faptului că prin găurele trece nisipul, iar pietrişul nu, la un moment dat avem o selecţie completă a nisipului şi pietrişului, lucru ce ne pune pe noi, observatori doar a rezultatului şi prea puţin înţelegători ai procesului, să considerăm că această selecţie este cu un scop. Nu este. Pur şi simplu, indiferent dacă are sau nu intenţia cineva, la un moment dat toate firele de nisip vor trece prin sită. Acest lucru se întâmplă şi dacă sita are o singură gaură. Şi acest lucru s-a întâmplat şi dacă sita nu mai există atunci când noi studiem rezultatele selecţiei.
O altă carenţă este limita noastră de a percepe imensitatea spaţio-temporală a universului şi mecanismele acestuia. Suntem evoluaţi a percepe obiecte de dimensiuni medii, ce se deplasează cu viteze medii, într-o lume ce pare stabilă şi regulată. Această inerţie ce pare fin reglată de o voinţă superioară materiei este de fapt condiţia necesară unor evenimente foarte rare, chiar "inexplicabile" pentru gândirea comună, cum ar fi apariţia vieţii, de exemplu. Viaţa nu poate apare într-un mediu cum ar fi nucleul unei stele, deoarece acesta ar fi mult prea dinamic pentru a permite o stabilitate chimică necesară configurării ADN-ului. De asta conştiinţa şi inteligenţa de tip uman nu se poate dezvolta în creiere de mici dimensiuni, mult prea "mici" pentru a oferi stabilitate sau prea "scurte" temporal pentru a fi antrenate suficient. Pentru că procesul de selecţie naturală ne-a "configurat" să avem prejudecata că dacă ceva este construit într-un anumit fel este pentru a sluji unui scop nu înseamnă că şi este adevărată, în realitate, ideea noastră. Dinamica selecţiei naturale există indiferent dacă noi vedem un scop în asta sau nu. Deşi în urma acestei dinamici avem o finalitate complet diferită de starea iniţială şi "fin reglată" conform cu mediul în care s-a dezvoltat asta nu înseamnă că a fost un scop al unei conştiinţe pentru a realiza acest lucru.

Argumentul moral
Ïn orice timp, loc şi societate, oamenii au trăit respectând anumite principii, obiceiuri şi legi morale, care se reflectau în propria lor conştiinţă. Astfel întotdeauna omul a putut deosebi între bine şi rau, drept şi nedrept, permis şi nepermis, având convingerea că binele trebuie făcut iar răul evitat. Această lege, legea morală naturală, este dăruită (împărtăşită) omului în actul creaţiei. Sf. Apostol Pavel spune ca e «înscrisă în inima omului» (Romani 2,15), iar Cicero zicea: «legea morală e ceva veşnic, după care trebuie să se conducă lumea; ultima ei temelie e Dumnezeu, care porunceşte şi opreşte, şi acestă lege e aşa de veche, ca Duhul lui Dumnezeu Însuşi». Kant preţuia foarte mult acest argument: «este firesc ca în lume virtutea să aibă ca rasplată fericirea, iar păcatul, viciul, să fie răsplătit cu nefericirea. Dar în lumea aceasta acest raport nu se realizează mereu. Mintea noastră pretinde existenţa unei alte lumi, în care virtutea să fie mereu răsplătită, iar răul, viciul, pedepsit. Însă pentru a se realiza acest raport, în acea lume trebuie sa fie un judecător atotdrept, care să răsplătească pe fiecare după faptele sale». Iar acest judecător nu poate fi decât Dumnezeu.

Aşa cum este prezentat aici argumentul moral nu ne spune că noi, oamenii, am fi morali în însăşi fiinţa noastră, ci dimpotrivă, că noi nu suntem morali cu propriile noastre puteri ci doar supuşi unor pedepse în cazul în care greşim sau răsplatei pentru acţiunile benefice. Dar asta se întâmplă oricum în toate structurile sociale. De la micile furnici până la delfini, de la lilieci la bancurile de stridii, puterea şi valoarea traiului în societate a demonstrat apariţia unor reguli de convieţuire ce pot fi fără probleme asimilate moralei. Numai că noi mai avem şi conştientizarea acestei morale. Dar nici asta nu este o motivaţie suficientă pentru a justifica un juriu extern, ajunge pentru indivizii cu tendinţe oportuniste un sistem juridic şi poliţienesc destul de performant pentru a înfrâna abuzurile. Pentru că în ultimă instanţă morala este actul pe care îl facem urmărind un minimum de costuri din bunăstarea cuiva la care nu există un alt act care să aducă o bunăstare mai mare pentru un mai mare număr de indivizi. Iar această tendinţă este o consecinţă a traiului în comun, a tipului de fiinţe sociale ce suntem. Selecţia de grup (parte a selecţiei naturale) "cerne" ca o sită indivizii predispuşi genetic pentru traiul în comun, adică predispuşi a-şi asuma anumite costuri pentru bunul mers al grupului, predispuşi a fi morali, şi care, prin educaţie, devin şi mai morali.
Şi dimpotrivă! Convingerile religioase absolvă omul de morală, odată ce aceasta este apanajul lui Dumnezeu, deci deasupra judecăţii umane. Sunt nenumărate cazuri în care în numele lui Dumnezeu sunt comise crime şi morala este călcată în picioare. Până şi Biblia este plină de acţiuni imorale ale adepţilor, uneori chiar ale lui Dumnezeu.
Faptul că, aşa cum spunea Kant, ne dorim ca simţul etic să ne fie satisfăcut, chiar şi într-o altă realitate, asta nu înseamnă că acea "realitate" devine reală. Argumentul moral este mai repede o intenţie de a construi un Dumnezeu - judecător suprem.
Şi pentru că se poarte citatele, iată câteva privitoare la morală, din colecţia mea de citate:

"Când Dumnezeu e de partea noastră putem comite orice crimă, suntem absolviţi crezând că avem o misiune divină. Acesta este pericolul religiei." - Kevin Annett

"Una din marile tragedii ale omenirii este că moralitatea a fost răpită de către religie." - Arthur C. Clarke

"Dacă oamenii sunt buni doar pentru că le e frică de pedeapsă şi pentru că speră la o recompensă, atunci suntem într-o stare jalnică." - Albert Einstein

"Comportamentul etic al omului ar trebui bazat doar pe simpatie, educaţie şi legături sociale; nu e nevoie de nici o bază religioasă. Omul s-ar afla într-o poziţie proastă dacă ar trebui constrâns de frica pedepsei şi speranţa răsplatei dupa moarte." — Albert Einstein

"Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios.
Poate dar nu vrea? Atunci e răuvoitor.
Vrea şi poate? Atunci este diabolic." – Epicur

"Ar fi foarte frumos dacă ar exista un Dumnezeu care a creat lumea şi care a fost o forţă benevolentă, dacă ar exista o ordine morala în Univers şi viaţă dupa moarte; dar este frapant faptul că toate acestea sunt exact ceea ce suntem obligaţi să ne dorim." – Sigmund Freud

"Cele mai groaznice şi cele mai crude crime pe care istoria le-a înregistrat au fost comise sub adapostul religiei sau al altor motive la fel de nobile." – Mahatma Gandhi

"Dumnezeu ar trebui executat pentru crime împotriva umanităţii." - Bryan Emmanuel Gutierrez

"Erorile filosofiei sunt în cel mai rău caz ridicole, în timp ce erorile comise de religii sunt întotdeauna periculoase" - David Hume

"Oamenii nu comit vreodată crime cu atâta dedicare şi cu atâta bucurie ca atunci când o fac din motive religioase" - Blaise Pascal

"Zeii nu omoară oameni, oamenii cu zei omoară oameni." - David Viaene

"Cei care te pot face să crezi absurdităţi te pot face şi să comiţi atrocităţi." - Voltaire

"Nu ai nevoie de Biblie pentru a justifica iubirea dar nu a fost inventată o metodă mai bună pentru a justifica ura." - Richard A. Weatherwax

"Cu sau fără religie, oamenii buni vor face lucruri bune, iar oamenii răi vor face lucruri rele, dar ca oamenii buni să facă lucruri rele e nevoie de religie." - Steven Weinberg