14 iulie 2012

Diabolizarea politicului

Morala nu este apanajul vreunei religii. Nu eşti moral pentru că respecţi la literă precepte religioase (eventual ai justificări) ci pentru că treci prin filtrul etic şi îţi asumi deciziile conştient de relativismul deciziei tale în funcţie de cât cunoşti privitor la situaţia respectivă. Binenţeles că nu vei avea acestă potenţă de cunoaştere completă niciodată, dar asta nu trebuie să te împiedice a lua decizii. Lipsa de decizie poate fi de o imoralitate şi mai mare decât o decizie proastă. În zona simplă, a cotidianului imediat, cu mize mici, cele mai multe decizii sunt luate de spiritul etic, de un simţ al echidistanţei. Dar şi acestea sunt influenţate de ceilalţi. Spiritul de turmă îşi spune cuvântul. Iar în politică o dată mai mult.

Activitatea politică este un teritoriu nesigur, probabil cel mai nesigur. Decizii ce par corecte se dovedesc a fi fost greşite, o inacţiune devenind tot la fel de riscantă moral ca şi o acţiune. "Vina" celor ce nu au fost la vot este la fel de mare ca şi a celor ce au votat. Comoditatea de a nu lua atitudine este pe acelaşi palier cu cea a celui ce doar priveşte de pe margine cum cineva se îneacă, uneori justificându-şi lipsa de reacţie cu mesajul "credeam că se joacă". Deşi nu putem pune în cârca inactivilor deciziile proaste, după cum nu le putem atribuii deciziile bune, trebuie să subliniem că lipsa de reacţie este o decizie proastă. Lucrul acesta se datorează faptului că, tacit, inactivul politic este de fapt de partea majorităţii, iar deciziile majorităţii pot fi eventual justificate, dar nu pot fi considerate implicit corecte (Hitler a ajuns conducătorul Germaniei cu ajutorul majorităţii).

De ce deciziile majorităţii nu sunt implicit morale? Pentru că deciziile majorităţii nu sunt luate preponderent pe considerente etice, ci pe considerente de apartenenţă la grup. Corectitudinea este aruncată la gunoi. Prevalează dorinţa de a fi inclus în colectivitate deoarece colectivitatea este instinctual considerată a fi protectivă, chiar dacă deciziile acesteia sunt evident greşite sau, în cazul uzualei politici, neînţelese. Iar acest instinct este un rezultat al selecţiei naturale.

Tendinţa naturală de a accepta decizii eronate la influenţa grupului a evidenţiat-o Solomon Asch, în al său experiment. A chemat un grup de studenţi pentru a le face un "test de acurateţe vizuală". Le prezenta o linie de o anumită dimensiune şi li se solicita să indice cărei poziţii îi aparţinea în comparaţie cu alte trei linii de control.
În realitate experimentul era cu privire la cum se iau deciziile şi doar unul singur dintre ei era supus experimentului, ceilalţi fiind înţeleşi să dea un răspuns unitar, dar greşit. Rezultatul a fost că individul supus experimentului a ajuns să dea răspunsurile greşite conforme cu grupul, chiar dacă intim nu era de acord cu ele, sau a ajuns să creadă că el gândeşte greşit, iar grupul este cel ce deţine adevărul.

O situaţie specială s-a dezvăluit când unul dintre "actori" a "pactizat" cu subiectul, răspunzând corect, la fel cu acesta. Rezultatul? Instantaneu a apărut semnele unei alianţe şi a unei intenţii de colaborare.

Dar în experimentul lui Asch miza era o neconcordanţă de moment cu un grup. În plus informaţia necesară deciziei aparţinea pe de-a-ntregul cercetării. Dar ce te faci în spaţiul social real? Aici sunt atât de multe necunoscute şi atât de multe grupuri! Iar miza poate fi existenţa ta sau a unei întregi populaţii. Şi atunci prima opţiune, comodă şi naivă, pare a fi inacţiunea. Doar pare, precum am spus. Şi delegarea prin inactivitate politică a responsabilităţii este tot un act politic, chiar dacă delegarea nu se face în mod explicit. Asta înseamnă politica. Şi pentru că încărcătura de responsabilitate ce îţi revine devine de nesuportat, odată cu delegarea deciziei consideri că ai îndepărtat şi responsbilitatea deciziei. Fals. Poporul are conducătorii pe care-i merită. Până şi în dictatură dictatorul este "acceptat" de populaţie, chiar dacă această acceptare se face de pe poziţiile de forţă ale grupului vocal ce impune, conform studiului lui Asch, prin unitatea şi forţa valorii exprimate (prin număr sau violenţă) şi nu prin corectitudinea acesteia.

Oamenii pot lua decizii proaste. Conducătorii noştri pot face asta, şi ei sunt oameni. Este normal ca atunci să îi şi putem schimba (este echitabil). Iar mecanismul de a face asta trebuie să fie unul asemănător celui prin care i-am investit. Cazul preşedintelui României este actual. Şi inechitabil. Preşedintele este investit dacă peste 50% dintre participanţii la vot îl votează. Chiar dacă aceşti participanţi sunt foarte puţini, doar trei, de exemplu, dacă reducem la absurd. Chiar dacă pe listele de vot sunt trecuţi 19 milioane de votanţi. Dacă acesta este investit prin votul popular a majorităţii celor ce participă la vot (50% plus 1, adică doi din cei trei), este de înţeles că, dacă se consideră necesar a fi resupus votului, acesta trebuie să fie doar a celor ce se prezintă la vot, şi nu a cel puţin jumătate dintre cei înscrişi pe liste. Este incorect pentru că este asimetric. Simetria, în acest caz este corectă nu pentru că este în esenţă corectă o simetrie, ci pentru că aici, în acest caz, simetria este etică. Este echitabilă. Este aceeaşi simetrie ce survine investirii premierului, de exemplu. Este incorect ca dezinvestirea sa să fie decisă doar dacă participă la vot cel puţin 9,5 milioane de cetăţeni din cei 19 milioane înscrişi pe liste. Atunci şi investirea ar fi fost necesar votul a jumătate din cei înscrişi pe liste. De fapt acolo trebuie dusă bătălia, în a restabili (sau, în sfârşit, a stabili) corectitudinea şi simetria sistemului de investire şi dezinvestire a preşedintelui.

Că actualii guvernanţi forţează nota abuzând sistemul legislativ şi juridic nu neg. Este o reacţie "simetrică" la abuzurile preşedintelui suspendat şi a camarilei sale. Deşi acţiunile guvernamentale "se justifică" prin regula pendulului (un abuz într-o direcţie riscă ca tendinţa de echilibru să ducă la abuzuri în sens contrar) nu înseamnă că trebuie sărit peste morala legalităţii acceptând ordonanţe de urgenţă (acceptate tacit de parlament) ce nu au aceeaşi "valoare" ca o lege deplin consacrată politic. Dar asta nu înseamnă că legea "veche" cu privire la posibilitatea demiterii preşedintelui, actuală deocamdată, este corectă. Tot imorală rămâne. Legală, dar imorală.

Politicienii, din toate taberele, încearcă să coaguleze deciziile în vederea consultării populare şi a acumulării de capital social. Pe pricipiul că mulţi adepţi ce "răspund unitar" impun răspunsul ca fiind "corect". Chiar dacă acesta nu este. Este mai important ca răspunsul să fie puternic, chiar dacă moralitatea "puterii" lui nu există, acesta nefiind bazat pe corectitudine, ci pe forţă. Găsim Diavolul în politică? Fără-ndoială! Dar nu mai mult ca în experimentul lui Asch sau în adunarea spontană a oamenilor dintr-o piaţă. Colectivitatea naşte riscurile unei erori propagate prin puterea promovării ei unitare (religia este un alt exemplu concludent). Dar oamenii sunt şi potenţialul de măsură a moralităţii, a corectitudinii. Simţul echităţii naşte, până la urmă, o coagulare a unui pol ce îmbrăţişează răspunsul corect (vezi video). Şi de aici pleacă şi autoreglarea deciziilor. Numai că cineva trebuie să-şi asume riscul. Riscul de a nu fi conform cu majoritatea doar pentru că aceasta a îmbrăţişat deja un răspuns. Şi, la fel ca în cazul apariţiei vieţii (a ajuns să apară o singură dată în supa biochimică primordială), apariţia unui singur răspuns corect, deşi neconform cu majoritatea, duce în cele din urmă la impunerea lui ca valoare certă. Până la urmă politica rezolvă problemele sociale, chiar dacă diavolizarea ei este justificată şi "justificabilă".
Comentarii
1 Comentarii

Un comentariu:

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.