Vechiul Testament este o culegere de idei ce stau la baza celor trei mari religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Evreii sunt creatorii de facto ai Vechiului Testament. Nu neapărat a evenimentelor şi normelor cuprinse în acesta, ci mai ales a originalei concepţii privind sacrul.
La fel ca multe alte popoare antice, cei mai mulţi dintre evreii de acum trei milenii, când au format primul regat în Asia Mică, credeau într-o configurare politeistă a existenţei. Cele zece triburi nordice, politeiste, s-au despărţit în 922 iH de cele două triburi sudice şi au format statul Israel, cucerit în 722 iH de asirieni. Aceştia au dispărut disipaţi şi transformaţi de cuceritori. Aceasta era soarta celor cuceriţi, mai ales în antichitate, grupul etnic îşi schimba credinţa, obiceiurile, regulile şi limba după cuceritori. Zeii lor, înfrânţi, erau înlocuiţi de zeii cuceritorilor.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cele două triburi sudice ce formau regatul Iudeii. Deşi cuceriţi de babilonieni în 586 iH, aceştia supravieţuiesc, într-un fel sau altul, renăscând naţional şi cultural. Este foarte posibil ca invenţia lor, divinitatea unică ce transcede natura, împletită cu sistemul socio-politic sacralizat prin cărţile sfinte şi o oarecare oportunitate istorică să fi făcut ca soarta obişnuită celor cuceriţi, asimilarea, să îi ocolească. Deşi evreii nu au devenit niciodată un imperiu, religiile bazate pe această idee referitor la divinitate au ajuns, într-o formă sau alta să controleze cea mai mare parte a Terrei.
Această concepţie a divinităţii unice, situată deasupra naturii, nu a apărut dintr-o dată şi nu imediat a fost acceptată de toţi evreii. A fost un proces îndelung, ideea în sine suferind transformări. Din acest motiv Dumnezeul Vechiului Testament este un dumnezeu când iubitor, când răzbunător, când drept, când arbitrar, când radical, când iertător. Această amalgamare se datorează şi multitudinii de surse ce au fost folosite pentru a genera Biblia. Pentru că tradiţiile cuprinse în Biblie sunt colectate din surse preexistente acesteia.
Geneza este inspirată din epopeea babiloniană Enuma Eliş, perechea primordială are asemănări majore cu cea mai mare epopee antică a lui Ghilgameş, potopul este varianta ebraică a mai multor scrieri antice: Epopeea lui Ghilgameş şi epopeea mesopotamiană a lui Atrahasis. De altfel miturile potopului sunt foarte vechi: povestea sumeriană a lui Ziusudra provine din mileniul 3 iH dar asemănările sunt izbitoare. Generatorii Bibliei au preluat o multitudine de legende, mituri, poveţe şi legi din zona în care au trăit sau cu care au intrat în contact. Deşi editorii finali ai textului au impus şi certificat viziunea monoteistă, Vechiul Testament conţine încă diferite tonuri în exprimare funcţie de capitol, fiind chiar diferit asumat de fracţiunile creştine.
Dar cel mai important atribut al invenţiei unui Dumnezeu unic este faptul că avea putere deplină asupra istoriei şi timpului, fiind totodată deasupra capacităţii oamenilor de a-l cuprinde. Catastrofele şi nenorocirile au putut fi interpretate nu ca o înfrângere a acestuia sau ca o părăsire a poporului ce i s-a închinat ci ca o parte a planului divin. Dumnezeu este înzestrat cu morală iar acţiunile sale sunt pentru asanarea justiţiară a propriei "creaţii": omenirea.
Şi totuşi câteva rămăşiţe politeiste mai subzistă: mitul diavolului şi al îngerului decăzut, miturile eroilor şi ale profeţilor, mitul renaşterii şi al învierii...
În subiect:
Biblia - geneză şi metamorfoză
Biblia - geneză şi metamorfoză II
26 mai 2010
25 mai 2010
Biblia - geneză şi metamorfoză II
Biblia, şi mai ales Noul Testament, este cartea de căpătâi a creştinilor, indiferent de cult, biserică sau denominare. Principalul atu al religiei creştine (şi nu numai) este cuvântul "scris". Notarea ideilor, a faptelor, realizarea concretă, prin semn trasat, a transformat şi sacralizat aceste idei. Gestul scrierii devine sacru deoarece informaţia notată transpare ca nemuritoare şi prin asta veşnicia invocată îi dă putere, credibilitate şi siguranţă.
Ceea ce "este scris" este valabil, este viabil, este permanent, într-un cuvânt "există". Ceea ce era sculptat în piatră sau lemn, trasat pe plăcuţe de lut, scrijelit pe tablă sau desenat pe papirus era considerat sacru sau cel puţin important nu numai datorită ideilor în sine cât mai ales capacităţii "inscripţiei" de a sintetiza şi înmagazina putere. Iniţiaţii ce erau în stare să mânuiască aceste puteri erau atât preţuiţi cât şi temuţi. În Biblie apare de nenumărate ori formularea "precum este scris", "după cum e scris" sau "se găseşte scris".
O mulţime de personaje biblice sunt specialişti în arta scrierii, fie prin învăţare, fie prin înzestrare divină cu această calitate. Ceea ce pare de neînţeles este "incapacitatea" Fiului Domnului de a scrie. Deşi se subînţelege că acesta ştia să scrie şi să citească nu a rămas nici măcar un singur cuvânt scris de acesta. Iisus chiar vorbeşte despre ceea ce "e scris" cu recunoaştere şi acceptare a virtuţii literei ca fiind semn al divinităţii. El recunoaşte valoarea ideilor cuprinse în scris şi chiar invocă "scrierile", deşi nu este niciodată surprins ca citind ci doar punând pe alţii să o facă.
Cu toată îngăduinţa, am găsit doar un singur verset unde Iisus scrie - Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap.8 (este vorba de întâmplarea cu femeia adulteră):
6. Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ.
7. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
8. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
Acest fragment are o problemă. În exemplarele mai vechi de secolul X ale Evangheliei după Ioan nu există această întâmplare, după cum nu există în nici o altă evanghelie. Cercetătorii biblici consideră că acest fragment a apărut ca o adnotare pe marginea unui manuscris, fiind apoi copiat ca făcând parte din Evanghelie (Bart D. Ehrman - "Răstălmăcindu-l pe Iisus").
Este foarte posibil că Iisus să nu fi fost de fapt un om cult în sensul actual al cuvântului. Dacă ne înşelăm cea mai importantă "operă" literară a acestuia, desenată în colb, să fi dispărut odată cu răspunsul dat fariseilor...
Fenomenul poate avea o explicaţie simplă: Iisus nu era un cititor şi nici un scriitor. Este foarte posibil să fi fost ca unul dintre cei mai mulţi din imperiul roman: analfabet. Dar, pe parcursul genezei Noului Testament, cei ce puteau să noteze şi să citească învăţăturile au devenit preoţi. Într-un fel sau altul Iisus (sau reprezentarea acestuia) trebuia să le acorde credit: dacă citesc cuvântul Lui este pentru că El a permis acest lucru în "cunoştinţă de cauză", adică şi el era un Cititor şi Scriitor. Chiar dacă cuvintele lui sunt re-povestite de altcineva, de cei patru evanghelişti, de exemplu...
În subiect: Biblia - geneză şi metamorfoză
Ceea ce "este scris" este valabil, este viabil, este permanent, într-un cuvânt "există". Ceea ce era sculptat în piatră sau lemn, trasat pe plăcuţe de lut, scrijelit pe tablă sau desenat pe papirus era considerat sacru sau cel puţin important nu numai datorită ideilor în sine cât mai ales capacităţii "inscripţiei" de a sintetiza şi înmagazina putere. Iniţiaţii ce erau în stare să mânuiască aceste puteri erau atât preţuiţi cât şi temuţi. În Biblie apare de nenumărate ori formularea "precum este scris", "după cum e scris" sau "se găseşte scris".
O mulţime de personaje biblice sunt specialişti în arta scrierii, fie prin învăţare, fie prin înzestrare divină cu această calitate. Ceea ce pare de neînţeles este "incapacitatea" Fiului Domnului de a scrie. Deşi se subînţelege că acesta ştia să scrie şi să citească nu a rămas nici măcar un singur cuvânt scris de acesta. Iisus chiar vorbeşte despre ceea ce "e scris" cu recunoaştere şi acceptare a virtuţii literei ca fiind semn al divinităţii. El recunoaşte valoarea ideilor cuprinse în scris şi chiar invocă "scrierile", deşi nu este niciodată surprins ca citind ci doar punând pe alţii să o facă.
Cu toată îngăduinţa, am găsit doar un singur verset unde Iisus scrie - Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap.8 (este vorba de întâmplarea cu femeia adulteră):
6. Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ.
7. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
8. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
Acest fragment are o problemă. În exemplarele mai vechi de secolul X ale Evangheliei după Ioan nu există această întâmplare, după cum nu există în nici o altă evanghelie. Cercetătorii biblici consideră că acest fragment a apărut ca o adnotare pe marginea unui manuscris, fiind apoi copiat ca făcând parte din Evanghelie (Bart D. Ehrman - "Răstălmăcindu-l pe Iisus").
Este foarte posibil că Iisus să nu fi fost de fapt un om cult în sensul actual al cuvântului. Dacă ne înşelăm cea mai importantă "operă" literară a acestuia, desenată în colb, să fi dispărut odată cu răspunsul dat fariseilor...
Fenomenul poate avea o explicaţie simplă: Iisus nu era un cititor şi nici un scriitor. Este foarte posibil să fi fost ca unul dintre cei mai mulţi din imperiul roman: analfabet. Dar, pe parcursul genezei Noului Testament, cei ce puteau să noteze şi să citească învăţăturile au devenit preoţi. Într-un fel sau altul Iisus (sau reprezentarea acestuia) trebuia să le acorde credit: dacă citesc cuvântul Lui este pentru că El a permis acest lucru în "cunoştinţă de cauză", adică şi el era un Cititor şi Scriitor. Chiar dacă cuvintele lui sunt re-povestite de altcineva, de cei patru evanghelişti, de exemplu...
În subiect: Biblia - geneză şi metamorfoză
22 mai 2010
Noile religii - intelligent design
Societatea actuală este din ce în ce mai laică, mai profană, mai lipsită de religie. Odată cu dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice ce nu are nevoie de apelul la divinitate ca explicaţie a multor fenomene omul devine din ce în ce mai areligios în manifestare, mai ales în spaţiul cotidian. Din acest motiv ansamblul de practici şi simboluri religioase devine tot mai perimat, oamenii "superiori" considerând doar o exprimare tradiţională sau "învechită" ritualurile şi simbolurile aferente, retrăgându-se în spaţiul personal pentru manifestarea religioasă. Dar această tendinţă nu îndepărtează pe credincios de divinitate ci reaşează relaţia în altă poziţie.
Divinitatea este percepută ca "fiind", numai că aceasta nu mai este concretă şi tradiţională. Divinul să îndepărtează din ce în ce mai mult, şi totodată se dezumanizează, noul Dumnezeu fiind o făptură mult mai puţin "cognoscibilă", eterizându-se şi totodată îndepărtându-se de cunoaşterea umană. Datorită faptului că viteza cu care se descoperă noi reguli ce se dovedesc a fi naturale, replicabile, controlabile chiar, Dumnezeu este trimis în zona de proiectant al acestora, precum şi al tuturor formelor de existenţă "complexe", complexitatea lor fiind "dovada" că această creaţie este făcută de cineva cu scop, de cineva inteligent.
Acesta poate fi o expunere simplificată a conceptului de Intelligent Design, o divinitate esoterică ce se doreşte cumul al tuturor divinităţilor cunoscute, existenţă trans spaţio-temporală pe care, câteodată, omul nici măcar nu o poate accesa. Creatorul, de sorginte creştină la origine, este de fapt planificatorul existenţei, designerul, fie că este o "forţă" singulară sau un ansamblu. Complexitatea universului şi, după părerea susţinătorilor, "perfecţiunea" legilor naturii nu pot fi explicate altfel decât prin crearea, respectiv stabilirea acestora de către cineva, chiar dacă acela nu va putea fi vreodată perceput în concret sau apelat prin manifestări religioase.
Unul dintre atuurile invocate de adepţi este chiar ştiinţa, fructificând atât descoperirile ştiinţifice, ce arată din ce în ce mai profund calitatea subiectelor cercetate, cât şi limita cunoaşterii ştiinţifice, inadvertenţele sau lipsa de cunoştinţe fiind pusă în cârca "designerului". Acest lucru pare, la prima vedere, benefic, adepţii Intelligent Design-ului jucând rolul de gardian al ştiinţei, amendând neconcordanţele. Spun "doar la prima vedere" deoarece pe de o parte ştiinţa are propriile sale tactici de control şi reglare şi pe de alta aceştia nu oferă o explicaţie ca alternativă (soluţia fiind tot o necunoaştere, pe principiul creatorul este deasupra cunoaşterii umane).
Pericolul apare la prezentarea pompoasă a acestei religii ce doreşte să fie parte a ştiinţei, a căror precepte şi convingeri să se alăture teoriilor ştiinţifice ca fiind de aceeaşi factură. Această intenţie nu rămâne fără urmări, militanţi ai Intelligent Design-ului reuşind căteva modificări în programele şcolare de prin SUA, "creaţionismul ştiinţific" fiind o "alternativă" la explicaţia dinamicii biologice pe principii darviniste şi genetice. Presiunea cea mai mare vine din faptul că aceştia doresc chiar redefinirea ştiinţei astfel ca teoria lor să facă parte din teoriile ştiinţifice.
Divinul, ca "alfa şi omega", a suferit transformări majore pe parcursul existenţei omenirii. A fost spiritul animist conţinut şi conţinător a toate, o viziune "naturală" în ultimă instanţă. A devenit apoi un divin scindat socio-politic, conform configurării şi dezvoltării societăţii umane. Odată cu industrializarea şi tehnologizarea spaţiului uman, odată cu globalizarea, şi Dumnezeu s-a transformat în "Marele Mecanic" iar acum în "Designerul Inteligent". Odată cu viziunea omenirii ce percepe existenţa prin analogie, acum ca fiind un uriaş calculator comandat de un soft perfect, noi fiind componente ale acestui ansamblu, este foarte posibil ca pe viitor "Marele Programator" să devină altceva, odată cu implementarea viitoarelor tehnologii...
Divinitatea este percepută ca "fiind", numai că aceasta nu mai este concretă şi tradiţională. Divinul să îndepărtează din ce în ce mai mult, şi totodată se dezumanizează, noul Dumnezeu fiind o făptură mult mai puţin "cognoscibilă", eterizându-se şi totodată îndepărtându-se de cunoaşterea umană. Datorită faptului că viteza cu care se descoperă noi reguli ce se dovedesc a fi naturale, replicabile, controlabile chiar, Dumnezeu este trimis în zona de proiectant al acestora, precum şi al tuturor formelor de existenţă "complexe", complexitatea lor fiind "dovada" că această creaţie este făcută de cineva cu scop, de cineva inteligent.
Acesta poate fi o expunere simplificată a conceptului de Intelligent Design, o divinitate esoterică ce se doreşte cumul al tuturor divinităţilor cunoscute, existenţă trans spaţio-temporală pe care, câteodată, omul nici măcar nu o poate accesa. Creatorul, de sorginte creştină la origine, este de fapt planificatorul existenţei, designerul, fie că este o "forţă" singulară sau un ansamblu. Complexitatea universului şi, după părerea susţinătorilor, "perfecţiunea" legilor naturii nu pot fi explicate altfel decât prin crearea, respectiv stabilirea acestora de către cineva, chiar dacă acela nu va putea fi vreodată perceput în concret sau apelat prin manifestări religioase.
Unul dintre atuurile invocate de adepţi este chiar ştiinţa, fructificând atât descoperirile ştiinţifice, ce arată din ce în ce mai profund calitatea subiectelor cercetate, cât şi limita cunoaşterii ştiinţifice, inadvertenţele sau lipsa de cunoştinţe fiind pusă în cârca "designerului". Acest lucru pare, la prima vedere, benefic, adepţii Intelligent Design-ului jucând rolul de gardian al ştiinţei, amendând neconcordanţele. Spun "doar la prima vedere" deoarece pe de o parte ştiinţa are propriile sale tactici de control şi reglare şi pe de alta aceştia nu oferă o explicaţie ca alternativă (soluţia fiind tot o necunoaştere, pe principiul creatorul este deasupra cunoaşterii umane).
Pericolul apare la prezentarea pompoasă a acestei religii ce doreşte să fie parte a ştiinţei, a căror precepte şi convingeri să se alăture teoriilor ştiinţifice ca fiind de aceeaşi factură. Această intenţie nu rămâne fără urmări, militanţi ai Intelligent Design-ului reuşind căteva modificări în programele şcolare de prin SUA, "creaţionismul ştiinţific" fiind o "alternativă" la explicaţia dinamicii biologice pe principii darviniste şi genetice. Presiunea cea mai mare vine din faptul că aceştia doresc chiar redefinirea ştiinţei astfel ca teoria lor să facă parte din teoriile ştiinţifice.
Divinul, ca "alfa şi omega", a suferit transformări majore pe parcursul existenţei omenirii. A fost spiritul animist conţinut şi conţinător a toate, o viziune "naturală" în ultimă instanţă. A devenit apoi un divin scindat socio-politic, conform configurării şi dezvoltării societăţii umane. Odată cu industrializarea şi tehnologizarea spaţiului uman, odată cu globalizarea, şi Dumnezeu s-a transformat în "Marele Mecanic" iar acum în "Designerul Inteligent". Odată cu viziunea omenirii ce percepe existenţa prin analogie, acum ca fiind un uriaş calculator comandat de un soft perfect, noi fiind componente ale acestui ansamblu, este foarte posibil ca pe viitor "Marele Programator" să devină altceva, odată cu implementarea viitoarelor tehnologii...
16 mai 2010
Mecanismul superstiţiilor
Psihicul uman lucrează cu analogii şi toleranţe. Noi nu performăm în a prelucra toată informaţia care ajunge la creier, ar fi imposibil. Evoluţia a favorizat un creier eficient în detrimentul unui creier capabil să prelucreze toată masa informaţională. Este mai eficient să foloseşti analogia pentru a lua decizii asemănătoare pentru situaţii asemănătoare decât să parcurgi încă o dată acelaşi drum decizional. Din acest motiv noi lucrăm cu analogii, este de preferat să evităm un eventual pericol decât să evaluăm de fiecare dată nivelul de risc. Eficienţa se învaţă, deşi bazele sale există în psihicul uman sub formă genetică, ca zestre biologică. Toate organismele sunt favorizate în procesul de procreere dacă genetic sunt înzestrate cu formule ce protejează într-un fel faţă de potenţialele pericole. Astfel creierul uman este programat să evalueze situaţiile cu care se confruntă relativ cu situaţiile cu care s-a confruntat deja.
Dar şi aceste situaţii sunt finite, ar însemna ca fiecare generaţie să retrăiască toate experienţele generaţiei anterioare pentru a accede la cunoaştere şi la actul decizional corect. Ceea ce, iarăşi, este ineficient. Din acest motiv sistemele cognoscibile ce au avut capacitatea de a învăţa au fost favorizate, respectiv creierele primatelor Homo Sapiens, destul de mari şi complexe pentru a putea parcurge un traseu predispus spre învăţare au fost favorizate, de-a lungul istoriei, în defavoarea celor ce aveau acestă capacitate mai redusă. Astfel experienţele bătrânilor (experimentaţilor) puteau fi transmise noii generaţii, o anumită situaţie fiind identic rezolvată nu pentru că trebuia retrăită, ci pentru că soluţia era deja cunoscută, prin învăţare.
O umbră ce trece la ceas de seară prin faţa cuiva poate fi un eventual prădător sau cel puţin un animal surprins, ce ar putea reacţiona violent. Din acest punct de vedere este de preferat că "dacă vezi ceva negru ce îţi taie calea este bine să te opreşti şi să te retragi". Această prescripţie a devenit cu timpul "dacă o pisică negră îţi taie calea trebuie să faci trei paşi înapoi şi să te închini", respectiv o superstiţie. Deoarece de cele mai multe ori te puteai întâlni cu o pisică domestică, inofensivă, dar dacă nu ar fi fost o pisică şi ar fi fost un leu, hienă sau duşman? Neagră, pentru că noaptea toate pisicile sunt negre şi totodată sunt greu identificabile ca fiind pisici sau altceva. Trei paşi înapoi pentru că asta presupune cel puţin starea de alertă, dacă nu şi pregătirea de reacţie la un potenţial pericol. Iar rugăciunea sau sfânta cruce este doar formula sacră, sincretizată (reunită forţat) cu noile credinţe şi religii ce invocă divinitatea pentru ca un eventual prădător să nu fie decât o pisică.
Acest exemplu este, binenţeles, doar o formulă simplificată a procesului. Fiecare superstiţie este ancorată la o anumită realitate, la un anumit reper, la o anumită situaţie. Din acest motiv superstiţiile sunt, pe de o parte blamate, intrând în contradicţie cu diferite religii sau concepte (ateismul fiind cel mai virulent), pe de alta suportate, experimentate şi chiar promovate din considerente de eficienţă (sau măcar sentimentul eficienţei acestor practici). "Istoric vorbind, superstiţia a fost întotdeauna credinţa celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiţii, aşa cum şi religiile celorlalţi au fost definite ca fiind superstiţii" (wikipedia). Dar noi nu facem aici procesul superstiţiilor ci analiza lor. Indiferent de nivelul cultural sau de capacitatea de înţelegere a fenomenului fiecare dintre noi suntem tributari proceselor de analogie ce pot da naştere superstiţiilor. Blamarea superstiţiilor fără a ţine cont de subiectul şi obiectul lor este doar o formă de epatare şi demonstraţie a superiorităţii fără a pune la dipoziţia superstiţiosului soluţia logic-eficientă a problemei. Iar pentru cineva ce ia în calcul magicul, ce consideră neînţelesul, idescifrabilul, supranaturalul ca fiind realitate şi concret este dificil a prezenta superstiţia sa ca fiind potenţial defectuoasă sau periculoasă.
Dar şi aceste situaţii sunt finite, ar însemna ca fiecare generaţie să retrăiască toate experienţele generaţiei anterioare pentru a accede la cunoaştere şi la actul decizional corect. Ceea ce, iarăşi, este ineficient. Din acest motiv sistemele cognoscibile ce au avut capacitatea de a învăţa au fost favorizate, respectiv creierele primatelor Homo Sapiens, destul de mari şi complexe pentru a putea parcurge un traseu predispus spre învăţare au fost favorizate, de-a lungul istoriei, în defavoarea celor ce aveau acestă capacitate mai redusă. Astfel experienţele bătrânilor (experimentaţilor) puteau fi transmise noii generaţii, o anumită situaţie fiind identic rezolvată nu pentru că trebuia retrăită, ci pentru că soluţia era deja cunoscută, prin învăţare.
O umbră ce trece la ceas de seară prin faţa cuiva poate fi un eventual prădător sau cel puţin un animal surprins, ce ar putea reacţiona violent. Din acest punct de vedere este de preferat că "dacă vezi ceva negru ce îţi taie calea este bine să te opreşti şi să te retragi". Această prescripţie a devenit cu timpul "dacă o pisică negră îţi taie calea trebuie să faci trei paşi înapoi şi să te închini", respectiv o superstiţie. Deoarece de cele mai multe ori te puteai întâlni cu o pisică domestică, inofensivă, dar dacă nu ar fi fost o pisică şi ar fi fost un leu, hienă sau duşman? Neagră, pentru că noaptea toate pisicile sunt negre şi totodată sunt greu identificabile ca fiind pisici sau altceva. Trei paşi înapoi pentru că asta presupune cel puţin starea de alertă, dacă nu şi pregătirea de reacţie la un potenţial pericol. Iar rugăciunea sau sfânta cruce este doar formula sacră, sincretizată (reunită forţat) cu noile credinţe şi religii ce invocă divinitatea pentru ca un eventual prădător să nu fie decât o pisică.
Acest exemplu este, binenţeles, doar o formulă simplificată a procesului. Fiecare superstiţie este ancorată la o anumită realitate, la un anumit reper, la o anumită situaţie. Din acest motiv superstiţiile sunt, pe de o parte blamate, intrând în contradicţie cu diferite religii sau concepte (ateismul fiind cel mai virulent), pe de alta suportate, experimentate şi chiar promovate din considerente de eficienţă (sau măcar sentimentul eficienţei acestor practici). "Istoric vorbind, superstiţia a fost întotdeauna credinţa celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiţii, aşa cum şi religiile celorlalţi au fost definite ca fiind superstiţii" (wikipedia). Dar noi nu facem aici procesul superstiţiilor ci analiza lor. Indiferent de nivelul cultural sau de capacitatea de înţelegere a fenomenului fiecare dintre noi suntem tributari proceselor de analogie ce pot da naştere superstiţiilor. Blamarea superstiţiilor fără a ţine cont de subiectul şi obiectul lor este doar o formă de epatare şi demonstraţie a superiorităţii fără a pune la dipoziţia superstiţiosului soluţia logic-eficientă a problemei. Iar pentru cineva ce ia în calcul magicul, ce consideră neînţelesul, idescifrabilul, supranaturalul ca fiind realitate şi concret este dificil a prezenta superstiţia sa ca fiind potenţial defectuoasă sau periculoasă.
15 mai 2010
Noile religii - wellness
Conceptul de wellness este un concept modern ce solicită existenţa personală în ideea de a trăi corect şi sănătos, de a imprima o stare de bine şi prin asta de a indepărta pe cât posibil spectrul bolii şi al morţii. Această tendinţă, naturală de altfel, alătură stilul de viaţă wellness stilurilor de viaţă religioase, ce parcurg etape bine definite pentru atingerea imortalităţii, a împlinirii sau a mântuirii. Deşi iniţial conceptul se adresa laturii profane a existenţei acesta devine din ce în ce mai încărcat de sacru, dar un sacru schimonosit şi deformat. Acesta sacru nu mai este raportat la divinitate ci la ultimele "descoperiri ştiinţifice", la modă şi la trenduri, la intenţiile economice ale propovăduitorilor.
Blamarea conceptului în sine nu este benefică şi nici utilă. A trăi frumos, în naturalul propriu, a avea grijă de tine şi de corpul tău şi prin asta a avea grijă de ceilalţi este nu numai o opţiune, ci o necesitate socială. Dar în momentul în care trebuie să apelezi la "iniţiaţi" pentru a accesa informaţiile necesare apar oportunităţi pentru aceştia de a-şi clădi propriile biserici. Priviţi numai la minunatele reviste ce îmbrăţişează şi promovează conceptul, şi odată cu el "consilierii", "specialiştii" şi "furnizorii" de wellness. Sunt care mai de care mai aurite, mai bine şi corect cladite, mai înalte şi reclamă numărul mare de adepţi (cititori).
Dacă ar fi numai sfaturile (de a mânca pătrunjel verde, de exemplu) ar fi în regulă. Dar este de preferat să mănânci un anumit tip de pătrunjel, la un anumit moment, şi, binenţeles, sub atenta îndrumare a "iniţiatului". Astfel "bisericile" wellness au apărut ca ciupercile după ploaie. Gingo-biloba, aloe-vera, microalgele, gin-seng-ul, vitaminele "naturale", tincturile şi extractele au luat locul apei sfinţite, al uleiului de mir sau al tămâiei. Şi ce soluţii mai nimerite de acces la psihicul nostru decât cu ajutorul prietenilor şi rudelor, a persoanelor în care, din principiu, avem încredere.
Metoda cea mai uzitată (şi performantă) este MLM-ul, multi level marketing. Iniţiaţii, antrenaţi prin seminarii şi întâlniri speciale, sunt pregătiţi ca nişte vânzători profesionişti, deşi ei nu sunt asta, sunt "doar nişte utilizatori" (după propriile declaraţii) ai produsului. Care pot garanta, cu experienţa pe propria piele, succesele produselor wellness pe care le promovează (era să zic propovăduiesc).
După cum a funcţionat orice memă, informaţiile se propagă în funcţie de necesitatea de a satisface anumite nevoi, dar folosindu-se metode de persuasiune specifice religiilor (şi nu numai). Tradiţia este invocată , deşi produsele sunt nou "descoperite" sau "perfectate": "chinezii folosesc asta de mii de ani" sau "substanţa este extrasă din componente ale leacurilor tibetane". Revelaţia, ca experienţă personală sau exemplară, are un rol important: "am luat doar o lună şi deja mă simt un alt om" sau "nu îţi vine să crezi, dar un vecin al unui prieten de-al meu a scăpat de boala ce o avea".
Apelul la autoritate este foarte important, aproape întreaga strategie se bazează pe el. Autoritatea "specialistului" este obligatorie. Iniţiatul dă valoare, mai ales dacă este creditat cu performanţe şi în alte domenii, mai ales cele conexe, ştiinţifice sau care au o bază presupus ştiinţifică: "conducătorul grupului nostru este medic", "specialiştii au făcut experienţe şi au avut rezultate spectaculoase" sau pur şi simplu "am trăit-o pe pielea mea, cum să nu mă crezi". Autoritatea dată de dimensiunea şi coerenţa grupului este şi ea folosită: "toate conoştinţele mele folosesc acest produs", "acum am intrat în România, dar în Germania este foarte răspândit" şi "nu am auzit de nici o reclamaţie, deşi îl foloseşte o grămadă de lume". Autoritatea vedetelor, a personalităţilor, a popularităţii este solicitată la maximum. Şansa ca în "reţea" să fie un actor sau un prezentator TV este mană cerească. Dacă "cel ce ştie", şi ştie pentru "că se vede" (doar de aia este în lumina reflectoarelor) este alături de noi şi de "credinţa" nostră ce alte îndoieli să mai ai?
Structura "bisericilor" MLM este forte bine pusă la punct şi funcţionează pe acelaşi principiu ca şi în bisericile consacrate. Iniţiatul atrage noi adepţi pe care îi iniţiază. După "accesul" la resursele grupului adeptul devine la rândul lui un iniţiat cu potenţialul de a se împlini în ierarhia grupului, cu speranţa de a deveni guru. În cadrul întâlnirilor acestora sunt prezentate exemplar experienţe ale celor ce au atins un nivel de invidiat sau au rezolvat exemplar o situaţie ce nu putea fi rezolvată deşi s-a apelat şi la alte mijloace. Prelegerile sunt împănate cu detalii tehnice greu înţelese de audienţă, dar important nu este adevărul "ştiinţific" ci rezultatul psihologic - incantaţiile neinteligibile ale şamanilor sunt purtătoare de "valoare esoterică" tocmai datorită indescifrabilităţii lor.
Dar aceste "biserici" sunt doar vârful aisbergului acestei noi credinţe: wellness. Inconştient aproape fiecare dintre noi suntem parte a ei, mai mult sau mai puţin activi, dar cu certitudine interesaţi. Cine nu doreşte să fie mai bun, să trăiască mai mult, să fie sănătos, să "atingă" nemurirea? Împletirea acestei dorinţe cu structura psiho-socială umană de a transmite şi celorlalţi valorile pe care noi le-am găsit, de "a împărtăşi", ne transformă în vectori ai wellness-ului. Wellness devine astfel mai mult o credinţă de underground, subterană, ce nu se doreşte a intra în conflict cu religiile consacrate, ci dimpotrivă, să le folosească pentru a atinge ceea ce cu toţii ne dorim, fericirea...
Blamarea conceptului în sine nu este benefică şi nici utilă. A trăi frumos, în naturalul propriu, a avea grijă de tine şi de corpul tău şi prin asta a avea grijă de ceilalţi este nu numai o opţiune, ci o necesitate socială. Dar în momentul în care trebuie să apelezi la "iniţiaţi" pentru a accesa informaţiile necesare apar oportunităţi pentru aceştia de a-şi clădi propriile biserici. Priviţi numai la minunatele reviste ce îmbrăţişează şi promovează conceptul, şi odată cu el "consilierii", "specialiştii" şi "furnizorii" de wellness. Sunt care mai de care mai aurite, mai bine şi corect cladite, mai înalte şi reclamă numărul mare de adepţi (cititori).
Dacă ar fi numai sfaturile (de a mânca pătrunjel verde, de exemplu) ar fi în regulă. Dar este de preferat să mănânci un anumit tip de pătrunjel, la un anumit moment, şi, binenţeles, sub atenta îndrumare a "iniţiatului". Astfel "bisericile" wellness au apărut ca ciupercile după ploaie. Gingo-biloba, aloe-vera, microalgele, gin-seng-ul, vitaminele "naturale", tincturile şi extractele au luat locul apei sfinţite, al uleiului de mir sau al tămâiei. Şi ce soluţii mai nimerite de acces la psihicul nostru decât cu ajutorul prietenilor şi rudelor, a persoanelor în care, din principiu, avem încredere.
Metoda cea mai uzitată (şi performantă) este MLM-ul, multi level marketing. Iniţiaţii, antrenaţi prin seminarii şi întâlniri speciale, sunt pregătiţi ca nişte vânzători profesionişti, deşi ei nu sunt asta, sunt "doar nişte utilizatori" (după propriile declaraţii) ai produsului. Care pot garanta, cu experienţa pe propria piele, succesele produselor wellness pe care le promovează (era să zic propovăduiesc).
După cum a funcţionat orice memă, informaţiile se propagă în funcţie de necesitatea de a satisface anumite nevoi, dar folosindu-se metode de persuasiune specifice religiilor (şi nu numai). Tradiţia este invocată , deşi produsele sunt nou "descoperite" sau "perfectate": "chinezii folosesc asta de mii de ani" sau "substanţa este extrasă din componente ale leacurilor tibetane". Revelaţia, ca experienţă personală sau exemplară, are un rol important: "am luat doar o lună şi deja mă simt un alt om" sau "nu îţi vine să crezi, dar un vecin al unui prieten de-al meu a scăpat de boala ce o avea".
Apelul la autoritate este foarte important, aproape întreaga strategie se bazează pe el. Autoritatea "specialistului" este obligatorie. Iniţiatul dă valoare, mai ales dacă este creditat cu performanţe şi în alte domenii, mai ales cele conexe, ştiinţifice sau care au o bază presupus ştiinţifică: "conducătorul grupului nostru este medic", "specialiştii au făcut experienţe şi au avut rezultate spectaculoase" sau pur şi simplu "am trăit-o pe pielea mea, cum să nu mă crezi". Autoritatea dată de dimensiunea şi coerenţa grupului este şi ea folosită: "toate conoştinţele mele folosesc acest produs", "acum am intrat în România, dar în Germania este foarte răspândit" şi "nu am auzit de nici o reclamaţie, deşi îl foloseşte o grămadă de lume". Autoritatea vedetelor, a personalităţilor, a popularităţii este solicitată la maximum. Şansa ca în "reţea" să fie un actor sau un prezentator TV este mană cerească. Dacă "cel ce ştie", şi ştie pentru "că se vede" (doar de aia este în lumina reflectoarelor) este alături de noi şi de "credinţa" nostră ce alte îndoieli să mai ai?
Structura "bisericilor" MLM este forte bine pusă la punct şi funcţionează pe acelaşi principiu ca şi în bisericile consacrate. Iniţiatul atrage noi adepţi pe care îi iniţiază. După "accesul" la resursele grupului adeptul devine la rândul lui un iniţiat cu potenţialul de a se împlini în ierarhia grupului, cu speranţa de a deveni guru. În cadrul întâlnirilor acestora sunt prezentate exemplar experienţe ale celor ce au atins un nivel de invidiat sau au rezolvat exemplar o situaţie ce nu putea fi rezolvată deşi s-a apelat şi la alte mijloace. Prelegerile sunt împănate cu detalii tehnice greu înţelese de audienţă, dar important nu este adevărul "ştiinţific" ci rezultatul psihologic - incantaţiile neinteligibile ale şamanilor sunt purtătoare de "valoare esoterică" tocmai datorită indescifrabilităţii lor.
Dar aceste "biserici" sunt doar vârful aisbergului acestei noi credinţe: wellness. Inconştient aproape fiecare dintre noi suntem parte a ei, mai mult sau mai puţin activi, dar cu certitudine interesaţi. Cine nu doreşte să fie mai bun, să trăiască mai mult, să fie sănătos, să "atingă" nemurirea? Împletirea acestei dorinţe cu structura psiho-socială umană de a transmite şi celorlalţi valorile pe care noi le-am găsit, de "a împărtăşi", ne transformă în vectori ai wellness-ului. Wellness devine astfel mai mult o credinţă de underground, subterană, ce nu se doreşte a intra în conflict cu religiile consacrate, ci dimpotrivă, să le folosească pentru a atinge ceea ce cu toţii ne dorim, fericirea...
14 mai 2010
Colegiul Naţional Andrei Şaguna condamnat să devină fabrică de popi
Colegiul Naţional "Andrei Şaguna" a fost şi încă mai este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din judeţul Braşov. Până când?
"Recentul anunţ privind revendicarea imobilului în care funcţionează Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, de către Biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului a pus pe jar comunitatea locală. Principala temere a şaguniştilor este aceea că, din momentul preluării clădirii de către Biserica „Sfântul Nicolae”, liceul va fi transformat într-unul confesional." (Transilvania Expres)
"Deşi transferul de proprietate nu s-a realizat încă, colegiului i-a fost deja solicitat de forul bisericesc să-i găzduiască şi pe cursanţii Seminarului Teologic." (Adevărul de seară)
Deşi la construcţia vechii clădiri a fost un efort comun, prin donaţii, inclusiv terenul, cu scop de şcoală laică în limba română, în acte a fost trecută Biserica Sf. Nicolae, cea care a făcut demersurile de organizare.
"În anul 1850, la initiativa protopopului Ioan Popazu, a omului politic si istoricului George Baritiu si a carturarului Iosif Barac, ca si a locuitorilor români din Brasov, cu ajutorul material al Bisericilor Sf. Nicolae si Sf. Adormire din Cetate, au început cursurile Gimnaziului Mic Român de Religie Ortodoxa Orientala, în Casa Bacanului.
La 17 septembrie 1851 (de sarbatoarea Sf. Sofii), episcopul (devenit ulterior, mitropolit) Andrei Saguna a pus piatra fundamentala a cladirii scolii, la a carei edificare au contribuit toti cei care doreau, cu ardoare, învatamânt românesc." (Colegiul National "Andrei Saguna")
"Recentul anunţ privind revendicarea imobilului în care funcţionează Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, de către Biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului a pus pe jar comunitatea locală. Principala temere a şaguniştilor este aceea că, din momentul preluării clădirii de către Biserica „Sfântul Nicolae”, liceul va fi transformat într-unul confesional." (Transilvania Expres)
"Deşi transferul de proprietate nu s-a realizat încă, colegiului i-a fost deja solicitat de forul bisericesc să-i găzduiască şi pe cursanţii Seminarului Teologic." (Adevărul de seară)
Deşi la construcţia vechii clădiri a fost un efort comun, prin donaţii, inclusiv terenul, cu scop de şcoală laică în limba română, în acte a fost trecută Biserica Sf. Nicolae, cea care a făcut demersurile de organizare.
"În anul 1850, la initiativa protopopului Ioan Popazu, a omului politic si istoricului George Baritiu si a carturarului Iosif Barac, ca si a locuitorilor români din Brasov, cu ajutorul material al Bisericilor Sf. Nicolae si Sf. Adormire din Cetate, au început cursurile Gimnaziului Mic Român de Religie Ortodoxa Orientala, în Casa Bacanului.
La 17 septembrie 1851 (de sarbatoarea Sf. Sofii), episcopul (devenit ulterior, mitropolit) Andrei Saguna a pus piatra fundamentala a cladirii scolii, la a carei edificare au contribuit toti cei care doreau, cu ardoare, învatamânt românesc." (Colegiul National "Andrei Saguna")
12 mai 2010
Deochiul şi vampirismul energetic
De curând am descoperit apologia deochiului şi a "explicaţiilor ştiinţifice" referitoare la fenomen. Surprinzător, pe "Think outside the box" - Privitul cu ochi răi. Există vampirism energetic?. În cadrul articolului are loc şi o trimitere către explicaţia ştiinţifică: Deochiul explicat ştiinţific: ochiul uman poate emite energie luminoasă! care este bazat pe studiile de aici: http://www3.interscience.wiley.com/cgi-bin/fulltext/123310535/PDFSTART?CRETRY=1&SRETRY=0
Ei bine, în concluzie, deochiul există. Cel puţin aceasta este concluzia autorului, deşi nu oferă explicaţii ştiinţifice concludente. Întradevăr, şi eu sunt de aceeaşi părere, dar avem explicaţii mult mai concrete decât vampirismul energetic sau emisiile energetice ale ochilor umani (care, apropo, sunt infinitezimale faţă de restul luminii captate de ochi). Deochiul există dar numai în mintea celui deochiat. Acesta are senzaţii pe care le pune în cârca unei priviri, moment în care s-a simţit incorfortabil. Aceste procese sunt la urma urmei doar mesaje empatice. Dacă, după acea întâlnire, nu i se întâmplă nimic nici măcar nu-şi va mai aminti de ea sau nu cu această conotaţie. Pe de altă parte poate fi pur şi simplu o stare negativă de sănătate, ce are alte cauze, dar care este alăturată deochiului.
Creierul uman receptează foarte rapid şi inconştient, prin intermediul vederii (dar nu numai) şi procesează prin analogii expresiile faciale ale celorlalţi. Astfel ne dăm seama aproape instantaneu dacă cel pe care îl privim este vesel sau trist, furios sau calm. Atunci când nu se poate face încadrarea optim, suferim o stare de nervozitate, de discrepanţă. Acest lucru se întâmplă fie când privim un chip foarte frumos sau foarte urât, unul asimetric sau neproporţionat. Cel mai mult ne influenţează ochii, deoarece ei "transmit" subliminal cele mai multe şi complexe informaţii. De asta deochiul se "leagă" de ochi. Dar nu numai, cei ce deoache sunt de cele mai multe ori "însemnaţi" într-un anume fel. Fie o altă culoare a pielii, un contrast (păr negru, ochi albaştri), un semn vizibil sau chiar invizibil. Deja aici se intră în domeniul tradiţiilor şi al prejudecăţilor.
Pe de altă parte şi postura celui deochiat poate fi favorizantă sau nu deochiului. Miresele pot fi mai uşor deochiate deoarece sunt într-o situaţie "delicată", deosebită, excepţională. De fapt, în esenţă deochiul se întâmplă doar pe latura celui deochiat. Acesta simte sau nu. Sunt persoane care nu se deoache niciodată, după cum sunt persoane ce nu pot deochia pe nimeni. Şi nu întotdeauna cel ce a deochiat pe cineva îl va deochia de fiecare dată, chiar dacă ar dori asta.
Este clar că aceste situaţii sunt subiective, înrădăcinate în mentalul colectiv prin tradiţii şi sincretism religios, reminiscenţe ale magicului foarte vechi, când a te simţi "rău", în pericol, era o chestiune de supravieţuire. Analogia "privirii de fiară" spune exact acest lucru, putem considera o anumită privire ca fiind deosebită, ieşită din comun, şi prin asta potenţial periculoasă. Aceste explicaţii sunt mult mai "credibile" raţional şi demonstrate psihologic.
Dar magicul este mult mai atractiv, mai ales dacă are şi o aură "ştiinţifică" de iniţiat modern...
Ei bine, în concluzie, deochiul există. Cel puţin aceasta este concluzia autorului, deşi nu oferă explicaţii ştiinţifice concludente. Întradevăr, şi eu sunt de aceeaşi părere, dar avem explicaţii mult mai concrete decât vampirismul energetic sau emisiile energetice ale ochilor umani (care, apropo, sunt infinitezimale faţă de restul luminii captate de ochi). Deochiul există dar numai în mintea celui deochiat. Acesta are senzaţii pe care le pune în cârca unei priviri, moment în care s-a simţit incorfortabil. Aceste procese sunt la urma urmei doar mesaje empatice. Dacă, după acea întâlnire, nu i se întâmplă nimic nici măcar nu-şi va mai aminti de ea sau nu cu această conotaţie. Pe de altă parte poate fi pur şi simplu o stare negativă de sănătate, ce are alte cauze, dar care este alăturată deochiului.
Creierul uman receptează foarte rapid şi inconştient, prin intermediul vederii (dar nu numai) şi procesează prin analogii expresiile faciale ale celorlalţi. Astfel ne dăm seama aproape instantaneu dacă cel pe care îl privim este vesel sau trist, furios sau calm. Atunci când nu se poate face încadrarea optim, suferim o stare de nervozitate, de discrepanţă. Acest lucru se întâmplă fie când privim un chip foarte frumos sau foarte urât, unul asimetric sau neproporţionat. Cel mai mult ne influenţează ochii, deoarece ei "transmit" subliminal cele mai multe şi complexe informaţii. De asta deochiul se "leagă" de ochi. Dar nu numai, cei ce deoache sunt de cele mai multe ori "însemnaţi" într-un anume fel. Fie o altă culoare a pielii, un contrast (păr negru, ochi albaştri), un semn vizibil sau chiar invizibil. Deja aici se intră în domeniul tradiţiilor şi al prejudecăţilor.
Pe de altă parte şi postura celui deochiat poate fi favorizantă sau nu deochiului. Miresele pot fi mai uşor deochiate deoarece sunt într-o situaţie "delicată", deosebită, excepţională. De fapt, în esenţă deochiul se întâmplă doar pe latura celui deochiat. Acesta simte sau nu. Sunt persoane care nu se deoache niciodată, după cum sunt persoane ce nu pot deochia pe nimeni. Şi nu întotdeauna cel ce a deochiat pe cineva îl va deochia de fiecare dată, chiar dacă ar dori asta.
Este clar că aceste situaţii sunt subiective, înrădăcinate în mentalul colectiv prin tradiţii şi sincretism religios, reminiscenţe ale magicului foarte vechi, când a te simţi "rău", în pericol, era o chestiune de supravieţuire. Analogia "privirii de fiară" spune exact acest lucru, putem considera o anumită privire ca fiind deosebită, ieşită din comun, şi prin asta potenţial periculoasă. Aceste explicaţii sunt mult mai "credibile" raţional şi demonstrate psihologic.
Dar magicul este mult mai atractiv, mai ales dacă are şi o aură "ştiinţifică" de iniţiat modern...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)