SUBIECTIVĂ sau PREDICATIVĂ?

    În calitate de profesor de limba română (absolventă de Litere într-un important centru universitar - Cluj –Napoca - şi a unui master în “Dinamica limbii române contemporane”), îmi permit să-mi exprim opinia, tind să cred avizată, cu privire la aşa-numita “controversă”declanşată în urma Evaluării Naţionale la limba română şi legată de felul unei subordonate extrase din textul-suport.

  Am ales sa fac asta, de fapt, într-o oarecare măsură, m-am simtit obligată (deci m-am autosesizat), pentru că am constatat că, dupa trei zile de discuţii ”aprinse” pe forumuri , site-uri diverse, prin cancelarii, pe-acasă sau pe la colşul străzii, dezbateri prin mass-media şi apel la specialişti, copiii cer în continuare lămuriri, soluţia corecta fiind acceptată, dar insuficient argumentată, iar a lor, respinsă , fară a fi combătută.

   După apariţia baremului , care stabilea ca soluţie corectă  c. “subiectivă“, s-au iscat toate discuţiile, dat fiind faptul că majoritatea elevilor au optat pentru varianta “predicativă”. Specialiştii, în loc să ofere argumente în favoarea soluţiei corecte şi în combaterea celei greşite, deşi aparent majoritară, au preferat să se rezume la afirmaţii de genul: ”Baremul este corect. Propoziţia este subiectivă, dar enunţul este ambiguu” sau “Soluţia corectă este cea din barem, deci el nu va suferi modificări.”

  Alţii au evitat să adopte o poziţie categorică, preferând una “neutră” sau mai flexibilă, tolerantă cu ambele variante, total nerecomandabilă când vine vorba de gramatică, ştiinţa care ar trebui să impună norme şi să permită delimitarea clară de tip corect-incorect, excluzând interpretările şi situarea pe o poziţie intermediară sau incertă cu privire la un statut sintactic.

  S-a afirmat „Ar fi putut să fie predicativă...dacă ar fi avut o anumită intonaţie sau am fi schimbat topica sau contextul...”, ceea ce e adevărat, dar irelevant în stabilirea soluţiei corecte, atâta timp cât nu contează ce „ar fi putut să fie” subordonata în alte condiţii, ci ceea ce este în situaţia concretă, strict contextual, în condiţiile date, în această topică şi cu o intonaţie obişnuită.

  Mulţi profesori de limba română, înainte chiar de apariţia baremului, au susţinut şi ei varianta „predicativă”, cea aleasă de majoritatea elevilor, dar au făcut asta fără argumente convingatoare, probabil din spirit de „solidaritate” sau pe principiul „majoritatea decide” sau „are întotdeauna dreptate”, uitând că trebuie să primeze principiul corectitudinii şi nu al majorităţii.

  In lipsa argumentelor ştiinţifice, cu bază lingvistică solidă, oferite în mod „oficial” de specialişti şi reprezentanţi ai ministerului, şi incurajaţi de atitudinea „solidară” a multor profesori, nu e de mirare că elevii s-au simţit îndreptăţiţi să protesteze şi au trecut la petiţii şi memorii, antrenându-se într-o campanie pe care eu am numit-o „60 de sutimi pentru fiecare elev”. Ce cer concret ? Acceptarea ambelor variante. Nu le explică nimeni de ce e considerat baremul corect, de ce varianta lor e greşită, dacă e sau nu o controversă gramaticală, de ce nu poate fi o soluţie interpretabilă şi că, în virtutea unicităţii de funcţie (sintactică) într-un context dat, nu e posibilă acceptarea ambelor variante, pentru că se contrazic principii ale gramaticii. Un barem corect trebuie respectat, indiferent de numarul celor care nu au răspuns conform lui.

  Pozitia mea în această chestiune este clară şi mi-am susţinut-o, cu aceleaşi argumente pe care le voi prezenta şi aici, încă din dimineaţa zile de examen, înainte de apariţia baremului, atunci când elevii mei mi-au solicitat opinia cu privire la felul subordonatei considerate de ei predicativă.

  Propoziţia subordonată în discuţie este subiectivă şi nu predicativă şi voi aduce argumente in sprijinul afirmaţiei mele, prezentând, pas cu pas, raţionamentul care m-a condus la această concluzie:

Argumente pro SUBIECTIVĂ

1.Pasul I

  Iau ca punct de plecare în raţionamentul meu enunţul (propoziţia) „Mama este prietena mea”, în care verbul "a fi" este copulativ, creând echivalenţa semantică între cele două substantive, ambele articulate hotărât, ambele în nominativ, cu pondere egală şi "forţă" semantică şi gramaticală suficientă pentru a îndeplini funcţia de subiect, adică cu acelaşi potenţial sintactic. Dar clar nu pot fi amândouă subiect, unul e subiect si celalalt - nume predicativ. Cine face aici, în această situaţie, distincţia între cele două, adică diferenţierea sintactica? TOPICA, în absenţa altor criterii de diferenţiere şi în mod convenţional, stabileşte prima poziţie (I ) ca fiind subiect şi a doua (II) - nume predicativ .

            I (Sb)          II (Np)

Deci Mama  este prietena  mea.

           A        =        B   (putem schematiza şi reprezenta asta simbolic, ca la matematică)

Schimbarea de topică, adică inversarea pozitiilor (şi a substantivelor), implica automat schimbarea sau inversarea funcţiilor .

           I (Sb)                  II (Np)

Deci Prietena mea este mama.

            A       =        B

Menţionez că, în favoarea menţinerii uneia dintre funcţii, indiferent de topică, ar putea interveni şi INTONAŢIA, dar e dificil de sesizat o modificare de intonaţie în scris, în absenţa vorbitorului care să o imprime şi, în general, intonaţia, ca mijloc de exprimare a relaţiilor sintactice, este rareori utilizată ca un criteriu unic de stabilire a funcţiei (eventual  împreună cu topica).

Menţinerea unei funcţii (cea de subiect spre exemplu), indiferent de topică, o poate decide uneori şi modul în care un substantiv este articulat. Astfel, atât într-un enunţ de genul „Viaţa este un sacrificiu”, cât şi în cel cu topica inversă „Un sacrificiu este viaţa”, se preferă ca subiect, indiferent de topică, substantivul articulat hotărât, în detrimentul celui nearticulat sau articulat nehotărât, considerat fiind mai puternic evidenţiat şi elementul central al enunţului.

  Aceasta este însă o altă situaţie, nu cea oferită de mine drept punct de plecare în raţionament, în care eu mă refeream strict la două substantive cu pondere egală şi aceleaşi caracteristici gramaticale, ambele articulate hotărât.

Pasul II :

Facem trecerea de la nivel de propoziţie la nivel de frază, în virtutea analogiei şi a posibilităţii de echivalare semantică şi sintactică a unei părţi de propoziţie cu o propoziţie subordonată corespunzătoare, prin cele două fenomene sintactice: contragerea şi expansiunea.

Astfel, prin analogie, şi la nivel de frază, dacă se întâlneşte o situaţie similară celei din propozitie de tip "A=B" (unde A este o propoziţie subordonată echivalentă semantic cu un substantiv şi B este tot un substantiv, ambele articulate hotărât şi puse pe pozitie de egalitate semantică de către verbul "a fi" copulativ),  cea care ar trebui să facă diferenţierea sintactică este tot TOPICA. În mod convenţional , prima poziţie e ocupată de subiect sau o propozitie cu rol de subiect = subiectivă, iar a doua  poziţie, de nume predicativ sau propoziţie echivalentă = predicativă.

 

Pasul III :                                                                 I(SB)                             II(Np)

Ne plasăm în situaţia noastră concretă, fraza: "Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii".

Propozitia subordonată „ceea ce mă jenează” se poate contrage printr-un substantiv de genul „inconvenientul”, „jena”, „deranjul”, „problema”, „faptul (jenant)”, toate articulate.

Echivalenta semantică creată prin verbul „a fi”, între oricare din acestea şi substantivul „dificultatea”, face dificilă deosebirea de funcţie sintactică, ambele substantive fiind posibile „candidate” la functia de subiect, având aceeaşi „forţă” şi caracteristici gramaticale. Şi aici trebuie să intervină TOPICA, care va acorda prioritate la funcţia de subiect poziţiei I.In cazul nostru, pozitia e ocupata de o întreagă propoziţie cu rol de subiect, adică de o SUBIECTIVĂ.

Pasul IV:

Continuăm demersul analogic şi facem o expansiune, pornind de la substantivul din enunţ „dificultatea” şi obţinem : „Ceea ce mă jenează / este / că e dificilă răsfoirea /...”

Asta numesc eu un enunţ ambiguu din punct de vedere semantic, cu o principala redusa la un simplu verb copulativ (asemantic), cu un subiect transformat într-o subiectivă şi un nume predicativ dezvoltat într-o predicativă. Şi, cu toate astea, un enunţ cât se poate de clar gramatical, cu claritatea matematica a lui A = B ,  in care A = SUBIECT, iar B= PREDICAT, care îmi aminteşte de o vorbă a unui remarcabil profesor de-al meu din facultate, prof. dr. D.D.Drasoveanu: ” Gramatica nu e semantică”. În gramatică nu-şi au loc nuanţele, interpretările. Eu cred că modul de gândire şi abordare gramaticală trebuie să fie unul aproape matematic (logic, obiectiv, precis).

Nu cred  sincer că, într-o astfel de frază, ar fi optat cineva pentru a II-a subordonată ca fiind subiectivă, ca echivalenţă, prin contragere, a unui substantiv cu rol de subiect - „dificultatea”.

Concluzia :

Propozitia subordonată luată în discuţie este SUBIECTIVĂ, iar principalul argument este echivalenţa acesteia, prin contragere, cu un substantiv contextual articulat hotărât, cu acelaşi potenţial sintactic ca şi substantivul „dificultatea”, dar  avantajat la funcţia de subiect faţă de acesta de poziţia (TOPICA) sa antepusă verbului copulativ „a fi”.

Argumente contra PREDICATIVĂ

  Am întrebat copiii care le-au fost justificările atunci când au optat pentru predicativă. Majoritatea mi-au răspuns ca au ales aşa, pentru că în regentă exista deja un subiect („dificultatea”), deci subordonata nu putea fi şi ea subiectivă, ci doar predicativă, verbul „a fi”, în context, fiind copulativ. Unii au adăugat şi că, prin inversiunea subordonatei cu substantivul "dificultatea", considerat subiect, au obtinut clar o predicativă.

  Problemele sunt urmatoarele: cum au stabilit ei calitatea de subiect a substantivului „dificultatea”(întrebarea „ce?” fiind aici irelevantă), prin ce au contras ei subordonata, pentru a-i stabili mai clar rolul sintactic, ce i-a îndreptăţit să acorde o importanţă mai mare şi prioritate la funcţia de subiect substantivului „dificultatea”, faţă de substantivul obţinut prin contragerea subordonatei şi dacă este sau nu permisă inversiunea celor doua poziţii (ce consecinte ar avea un astfel de demers de schimbare a topicii).

  O sa le iau pe rând:

1. În general, copiii au considerat „de la sine-înţeles” că substantivul „dificultatea”este subiect , fără o justificare gramaticală anume.

2. Nu există contextual niciun motiv pentru a acorda o mai mare importanţă substantivului „dificultatea”, faţă de  substantivul obţinut printr-o posibilă contragere, ambele fiind articulate, în aceeasi măsură evidenţiate şi îndeplinind condiţiile pentru a fi subiect, având deci acelaşi potenţial sintactic.

3. Intonaţia, pentru că unii, nu ma refer aici la copii, au folosit-o ca argument, afirmand: ”Cu o anumită intonaţie, ar putea fi predicativă” (sugerând că o accentuare intenţionată a unui segment din frază ar fi putut evidenţia sau clarifica o functie sau alta)  nu e verificabilă, pentru că e percepută la nivel oral şi e strict legata de intenţia vorbitorului, pe care nu o cunoastem. Nu văd cum am putea să o aplicăm aici ca un criteriu de stabilire şi diferenţiere a funcţiilor.

4.Inversiunea poziţiilor  propoziţie subordonată - substantivul „dificultatea” nu e permisă, pentru că, fiind vorba de de subiect sau subiectivă şi nume predicativ sau predicativă, schimbarea de topica ar conduce automat, la fel ca în propoziţie, între două substantive la fel de „puternice”, echivalate prin verbul copulativ „a fi”, la schimbarea funcţiilor între ele. Deci, da, ar fi putut să fie predicativă subordonata noastră în topica inversă, dar pe noi ne interesează strict ce este în acest context, în poziţia dată, antepusa verbului copulativ „a fi”, deci în această topică „privilegiată”care îi impune statutul de subiectivă, nu de predicativă.

5. O propozitie introdusă prin pronumele relativ „ceea ce” are un sens neutral şi nu se poate contrage decat printr-un substantiv, în general, abstract şi articulat de genul: ”faptul”, ”chestiunea”, ”lucrul”, etc. Şi nici într-un caz printr-un adjectiv. Deci cei care au încercat o contragere a subordonatei „ceea ce ma jenează” prin adjectivul „jenantă”, acordat deja la feminin, singular cu substantivul „dificultatea”, presupus astfel din start subiect, pentru a-i justifica statutul de nume predicativ şi a ajunge astfel la o predicativă, au greşit, acest demers fiind forţat şi nepermis în limba română.

6. Rareori se întâlnesc predicative antepuse verbului copulativ „a fi” şi introduse prin pronumele relativ compus „ceea ce”. Mai întâlnite sunt predicativele antepuse verbului copulativ „a deveni” (şi sinonimelor lui) şi atunci confuzia predicativă–subiectivă se evită prin contragerea subordonatei în substantiv, de obicei, nearticulat, cu valoare generică, denumind o calitate, un statut atribuit subiectului de genul: ”medic”, „profesor”, „sportiv”, etc., care înclină înspre funcţia de nume predicativ:

         PR                                Sb

 Ceea ce a vrut a devenit tânărul.

(medic, sportiv, etc)

Aici, de cele mai multe ori, topica are doar rol de evidenţiere, ca şi intonaţia care poate interveni, pentru a ajuta la diferenţierea functiilor. În plus, acordul între subiect şi verbul-predicat din regentă, mai ales dacă se face la o altă persoană decat a III-a singular, este aici decisiv: "Ceea ce doreşti tu o să devii". ("tu"- subiect clar al verbului "o sa devii" / verbul "a deveni" e copulativ / subordonata nu poate fi decât predicativă).

Şi , in final, CONCLUZIILE mele ar fi:

1. Subordonata în discuţie este subiectivă şi nu predicativă şi tind să cred că mi-am susţinut această opinie în mod argumentat, având la bază norme gramaticale şi explicaţii suficient de clare.
2. Nu e vorba aici de o controversa gramaticală sau de imposibilitatea stabilirii cu exactitate în acest context a unui tip de subordonată, ci doar de o dificultate mai mare de identificare a unei subiective, combinată în frază cu un substantiv articulat, susceptibil a fi interpretat drept subiect, situaţie care a lasat loc confuziei SB/Pr si Sb/Np.
3. Discuţiile create în jurul acestei subordonate şi mai ales optarea unui numar aşa de mare de elevi pentru varianta greşită (PR) sunt motive suficiente nu pentru modificarea baremului spre a deveni convenabil, ci pentru a căuta soluţii de argumentare optimă a variantei corecte, în aşa fel încât ea să devina imbatabilă şi să nu mai permită interpretări şi echivocuri.
4. Controversa creată în jurul acestei probleme, desi falsă, ca şi incapacitatea atâtor elevi de a opta pentru varianta corectă, şi nu numai a lor, ci şi a multor dintre profesorii consultaţi, mă fac să cred că dificultatea cerinţei a fost prea ridicată, depăşind limita acceptabilă şi nivelul mediu impus unor subiecte de evaluare naţională.
5. Baremul fiind corect, el nu trebuie modificat doar sub presiunea unei majorităţi de opinie sau pentru a stinge o situaţie conflictuală născută din absenţa argumentelor suficiente, pentru că se creeaza un precedent şi se acordă opiniei publice o forţă de influenţă şi decizie nejustificat de mare, într-o chestiune de ordin gramatical în care ar trebui să primeze doar argumentul lingvistic şi fundamentarea ştiinţifică.
6. Situaţia creată nu e o controversă lingvistică, ci o problema de alegere potrivită a subiectelor, în conformitate cu cunoştinţele elevilor şi cu prevederile programei de examen. Asta presupune nu un barem mai „flexibil”, care să permită acceptarea a doua variante de raspuns, acolo unde logic şi corect nu e posibil decât una, ci mai multă atenţie la conceperea subiectelor şi formularea cerinţelor, pentru a evita pe viitor astfel de situaţii conflictuale.
7. Copiii au greşit, pentru că nu au avut suficiente informaţii care să-i conducă la recunoaşterea şi argumentarea variantei corecte, şi, mi-am dat seama, nici nu ar fi  putut să le aiba conform programei. Aceasta se concentrează prea puţin asupra topicii sau a intonaţiei, ca mijloace de exprimare a relaţiilor sintactice, iar manualele nu prevad deloc situaţii în care TOPICA ar fi decisivă şi la nivel de frază în stabilirea unui rol sintactic şi, prin asta, a unui tip de subordonată.
8. În predarea/învăţarea fiecarui tip de subordonată este prevăzută şi o secţiune numită „topică şi punctuaţie”, dar sunt neglijate situaţiile în care o schimbare de topică ar conduce la inversarea funcţiilor, cum ar fi cazul, de exemplu, al unei subiective combinate în frază cu o predicativă având ca termen regent verbul copulativ „a fi”.
9. A cere însă spre analiză o subordonată al carui statut sintactic „atârnă”, depinde în mod decisiv strict de topica ei în frază, mi se pare o greşeală , o cerinţă inadecvată într-un test de evaluare naţională şi irelevantă în verificarea autentică a cunoştinţelor deţinute de elevi cu privire la subordonate.
10. O parte din argumentele mele prezentate anterior, eu le-am folosit şi la clasă, când a fost vorba de situaţii asemănătoare celei actuale. Am constatat că prea puţini elevi le-au ţinut minte şi le-au folosit pentru a ajunge la varianta corecta. Asta, probabil, fie pentru că situaţiile de acest gen au fost destul de rare şi nu s-a insistat în mod special pe ele, fie pentru că informaţiile folosite în argumentare sunt mai complexe şi depăşesc nivelul de înţelegere al elevului şi capacitatea lor de a le procesa în mod corespunzator.
11. Puţini din elevii cunoscuţi de mine au ales varianta corectă (SB) în mod argumentat. Majoritatea au facut-o intuitiv sau prin „ghicit”, lucru posibil şi previzibil în cazul unui item cu alegere multiplă (subiect de tip-grila). Fiind vorba de un aspect unic vizat şi un singur răspuns corect posibil, la un astfel de exerciţiu nu se puteau acorda decat 0 sau 6 puncte.

As recomanda pentru viitor concentrarea celor care concep subiectele mai putin pe acest gen de itemi, restrictivi în alegerea raspunsului corect şi în stabilirea punctajului, şi mai mult pe acel tip de cerinţe care să permită defalcarea punctajului sau acordarea punctelor în trepte.     

  Aş fi vrut să închei cu o pledoarie în favoarea respectării baremului considerat corect, indiferent de consecinţele negative pe care le-ar fi avut atât pentru elevii care au ales greşit, dar nu au fost vinovaţi, cât şi pentru cei care au conceput subiectele şi au oferit spre analiză enunţuri ambigue, deschizând calea interpretărilor şi a controverselor.

  Aş fi vrut să fac un apel elevilor (care se simt nedreptăţiţi sau nelamuriţi) la calm şi cumpătare , la adoptarea unei atitudini mature şi onorabile de acceptare şi înţelegere a faptului că, atâta timp cât un barem e susţinut prin argumente şi soluţia propusă prin el nu e combătută, el trebuie respectat.

  Pentru ca varianta aleasa de ei (PR) nu se putea argumenta în mod corect, le-am explicat că ea nu poate fi acceptată şi, nici într-un caz alături de cealaltă, deja considerată corecta în barem, pentru că e absurd şi se încalcă un principiu de bază al gramaticii, cel al unicitatii de funcţie într-un context dat. Ori e una, ori e alta.

  Acum însă, dupa noua „ieşire” a ministrului şi hotărârea de a se accepta ambele variante, dată fiind „ambiguitatea enunţului”, nu ştiu ce să mai spun... E regretabil ce se întâmplă. Un barem modificat sub presiune, de orice natură ar fi ea, deşi corect, şi, mai ales, maniera în care s-a ales să se soluţioneze o problemă de acest tip mi se par de neconceput.

  Dacă nicicum nu se putea stabili clar, fără echivoc, statutul sintactic al subordonatei respective în enunţul dat, considerat ambiguu şi dacă şi-ar fi asumat vina pentru controversele create cei care ar fi trebuit să o facă, o soluţie onorabilă de rezolvare a problemei ar fi fost mai degraba anularea subiectului respectiv, dar cu repartizarea celor 6 puncte aferente lui, într-un mod stabilit ulterior, celorlalte cerinţe prevăzute în test.

  E posibil ca şi aşa să fi fost dezavantajaţi cei care au raspuns corect conform baremului iniţial, dar, repet , ar fi fost mai onorabil.

Autor : prof. Buzea Mihaela

---------------------------
Cele de mai sus sunt cuvintele prietenei mele, dar la care subscriu deplin. Am onoarea de a fi suportul său publicistic, aşadar eventualele comentarii, aprobări sau reproşuri i le puteţi adresa prin mine (blog sau email).

În subiect: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/06/despre-ministrul-cel-bun-subordonata-cu.html

Despre ministrul cel bun, subordonata cu două capete şi copiii oropsiţi…

(basm contemporan)

După trei zile de discuţii “aprinse“ în jurul unei subordonate considerate “controversată”, în mare parte lipsite de temei lingvistic şi bază ştiinţifică reală şi tot atâtea “ieşiri la rampă” ale ministrului nostru, ca să ne asigure că totul e în ordine, baremul e corect şi el nu va fi modificat, constat acum cu stupoare că acelaşi ministru s-a răzgândit şi a trecut la un barem flexibil, tolerant şi deschis la schimbare, “îngăduitor”, aş putea spune, cu ambele variante luate în discuţie, subiectivă şi predicativă.

Înteleg că a făcut acest lucru dintr-o extremă “bunătate”, pentru că strict pe raţiuni ştiinţifice şi pe baza unor argumente de ordin lingvistic n-ar fi putut s-o facă. Ca să calmeze spiritele..., să împace o opinie publică inflamată şi copiii necăjiti de o situaţie care îi depăşeşte. Probabil de-asta. Cu siguranţă de-asta.

Sub presiunea opiniei publice, mai mult sau mai putin avizată, şi a unei adevărate campanii iniţiate de elevi şi susţinute de părinţi şi unii profesori, pe care aş numi-o “60 de sutimi pentru fiecare elev”, dupa modelul ”Un smartphone pentru fiecare român”, s-a transformat un barem incomod, dar corect, într-unul dacă nu absurd, cel puţin dubios prin toleranţa nejustificată cu care acceptă două soluţii de răspuns la o cerinţă gramaticală strictă, ce nu ar trebui să permită decât o singură variantă corectă.

Le explicam copiilor zilele trecute că e imposibil să obţină acceptarea ambelor variante alese, pentru că se încalcă un principiu de bază al gramaticii, cel al unicităţii de funcţie (sintactică) într-un context dat. O propoziţie subordonată nu poate fi şi subiectivă şi predicativă în acelaşi timp şi trebuie judecată şi analizată strict în contextul ei de apariţie. Corect este să-i stabileşti statutul sintactic, fără niciun fel de modificare contextuală, de topică, de intonaţie sau de altă natură.

Dar iată că m-am înşelat... Nu e imposibil. Am uitat că suntem într-un basm şi că, în mod convenţional, aici totul e posibil...
Şi aşa s-a născut subordonata cu doua capete, după cum se vede, singurul personaj negativ în toată povestea asta. A nu se înţelege cumva că ar fi vorba, Doamne fereşte, de vreun balaur fioros cu care ministrul nostru cel bun se luptă de vreo trei zile şi se chinuie să-l îmblânzească, ca să nu le mai facă rău copiilor oropsiti. Nu. E doar o subordonata “controversată”, deci urâtă, şi “interpretabilă” de la stânga la dreapta – subiectiva, de la dreapta la stânga - predicativa, depinde din ce capăt (unghi) o privesti . Clar! Nu e o subordonată ca oricare alta. E o subordonată năzdrăvană. Prin convenţie e subiectivă, dacă se dă peste cap (a se înţelege aici - schimbare de topică), se transformă în predicativă, dacă e scuturată un pic, aşa, uşor pişcată, ca să se trezească (a se intelege aici - cu intonaţie), devine ceva incert, iar dacă o forţăm un pic şi o scoatem din ale ei (a se înţelege aici - schimbare de context), pun pariu ca se face şi atributivă.

Vă întrebaţi cu cine ne luptăm noi aici de fapt? Ce este în realitate aceasta ciudăţenie? Mergând pe principiul flexibilităţii şi pornind de la firescul răspuns al contabilului la întrebarea “Cat fac 1+1?” - “Cam cât aţi vrea să facă?“, răspunsul unui profesor competent, al unui “elev olimpic” sau al unui mare lingvist, ar fi: ”Cam ce aţi vrea să fie?”
1. Subiectivă? Este prin conventie (în topica dată)
2. Predicativă? O facem!(prin schimbare de topică)
3. Atributivă? Mai greu..., dar se rezolvă! Dacă trebuie, se face! Şi uite cum se face asta, dacă forţăm lucrurile, schimbăm aşa, “un pic” contextul, “prin părţile esenţiale” şi ţinem neapărat să ajungem la rezultatul dorit.
Luam enunţul cel ambiguu din poveste “Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii...”
Se ştie că “ceea ce“ este singurul pronume relativ compus, are un sens neutral (echivalent cu “asta”, “lucrul”, “chestia”, “faptul”, etc) şi se analizează ca o unitate lingvistică, cerând o funcţie unică în subordonată, spre deosebire de constructiile similare: ”cel/ce”, “cei/ce”,”cele/ce”... care obligă la disociere în două elemente distincte: un pronume demonstrativ – forma scurtă (“cel”) şi un pronume relativ simplu (“ce”), impunand un alt tip de analiză: “cel” ramâne în regentă, cu o funcţie sintactică, iar “ce” deschide o subordonată atributivă (!!) , având ca termen regent exact pronumele antepus.
Deci... dacă am face la fel şi cu pronumele nostru “ceea ce”? El ce-are?? Are un sens neutral? Păi îi dăm statut de pronume cumulant (de funcţii), îl defalcăm şi îl echivalăm semantic cu o construcţie de genul “lucrul sau faptul ce (sau care)”, lăsăm substantivul subiect în regentă şi obţinem o atributiva (!!) introdusă prin pronumele relativ “ce” (sau “care”) pe lângă acest termen regent. Deci : “Lucrul ce (care) mă jeneaza este dificultatea răsfoirii...” (“care ma jeneaza” = ATRIBUTIVĂ)
Gata! S-a rezolvat!

Vi se pare absurd? Poate. Dar nu mai absurd decăt a ”confecţiona” o predicativă prin schimbarea contextului sau a topicii date iniţial sau a accepta într-un context unic şi nemodificabil două statuturi sintactice diferite ale aceleiaşi subordonate.
E imposibil? Nu e voie? Eu v-am avertizat ca totul e posibil...

Şi uite aşa subordonata noastră cu doua capete, ar putea avea trei..., dacă suntem absurzi până la capăt şi vrem să o încadrăm clar în categoria personajelor fantastice, tipice de basm.

Am uitat că noi ne tot luptăm aici, iar victimele sunt de fapt copiii nevinovaţi, dar oropsiţi şi nelămuriţi. Noroc că a intervenit ministrul nostru cel bun şi a salvat situaţia: ”Staţi liniştiţi! Totul va fi bine.” Şi, pe principiul egalităţii de şansă sau, mai degrabă, pe cel fundamental în societatea noastră actuală: ”merge şi aşa (şi aşa)”, a acordat dreptate şi celor care au greşit, dar nu sunt vinovaţi, şi celor care n-au greşit, dar “au gândit ca la clasa a IV-a” (o citez aici pe o ilustra cercetatoare la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”).

Şi aşa copiii oropsiţi au devenit mulţumiţi, mai puţin cei care au răspuns corect care, pe lângă că nu au niciun avantaj din noua măsură luată şi au toate şansele de a fi dezavantajaţi prin noua “corectare”, îşi pierd şi mândria sau satisfacţia unui răspuns corect într-o situaţie controversată (pentru care nici ei nu sunt vinovaţi) sau un enunt ambiguu, pe care ei l-au “dezambiguizat”.
Şi, în continuarea demersurilor noastre absurde şi vorbind de copiii oropsiţi, la cei care au ales ca răspuns atributiva de ce nu ne gândim? Ei nu sunt oropsiţi sau nedreptăţiţi? Ei n-au dreptul la egalitate de şanse? Pentru ei, enunţul n-a fost ambiguu?? N-aţi văzut ce frumos se poate “construi“ o atributivă şi acolo, dacă trebuie...? Ei n-au argumente, dar nici cei care au ales predicativa şi, din cei care au ales subiectiva, prea puţini sunt care au. De altfel, nici nu li s-au cerut. Dacă s-au acceptat doua variante de răspuns, fără argumente prea convingatoare pentru niciuna dintre ele, la o cerinţă gramaticală strictă, ce nu ar fi trebuit să permită decât un singur raspuns corect, de ce nu s-ar accepta şi trei? Asa... ca să nu dezavantajăm chiar pe nimeni din cauza unui enunt ambiguu... În virtutea egalităţii de şanse sau măcar din bunatate... sau generozitate...

E absurd?? Păi dacă tot am vorbit de campania ”60 de sutimi pentru fiecare elev”, atunci măcar să fie pentru fiecare... Şi ar mai putea începe una: ”60 de sutimi doar pentru ce este corect!“ O! ...Dar nu-i dorim aşa ceva noului nostru ministru! De-abia de-o zi respiră şi el uşurat...

A fost o poveste interesantă, nu-i aşa? Ca pe la noi... Cu un final fericit, ca-n orice basm, dar ambiguu... ca enunţul... Cine câştigă în final din toate astea şi cine pierde? Greu de spus...

Autor: prof. Buzea Mihaela

---------------------------
Cele de mai sus sunt cuvintele prietenei mele, dar la care subscriu deplin. Am onoarea de a fi suportul său publicistic, aşadar eventualele comentarii, aprobări sau reproşuri i le puteţi adresa prin mine (blog sau email).

În subiect: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/06/subiectiva-sau-predicativa.html

Cum l-a făcut Dumnezeu pe Adam...

O istorie succintă a devenirii noastre ca oameni este comprimată în primele trei luni de viaţă intrauterină. Acolo se vede cum divinitatea "construieşte din materialul primordial" (noroi?) chipul Său: "Şi a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie." (1.27).
În clipul de mai jos (animaţie construită după scanări ale feţelor de embrioni) se observă cum prin înmulţirea şi specializarea celulelor se construiesc organele componente ale feţei umane: ochii, gura, nasul, cutia craniană etc.



Este interesant că nările apar în vârful capului, apoi acestea migrează spre centrul feţei. Maxilarele sunt "deschise", reminiscenţă a branhiilor, şi apar undeva jos, în dreptul gâtului. Ochii sunt pe lateral, abia spre sfârşitul perioadei poziţionându-se frontal.



După care faţa începe să semene cu o... "faţă", deşi "gura" este încă o cavitate nedefinită.



Mai întâi cu faţa unui şoarece... sau a unui porcuşor.



Ochii sunt printre ultimele organe construite, după ce faţa devine "umană".



Să fi greşit Biblia? Adică noi nu suntem construiţi direct din mâinile Domnului? Om fi evoluat din alte animale mai simple? Dacă nu am evoluat de ce trebuie să trecem, fiecare, prin morfologia acestora? Nu ar fi fost mai eficient ca nasul să se dezvolte exact unde trebuie, la fel gura sau ochii?

Fără slujbe la festivităţile şcolare

Iată că se poate!
Felicit pe această cale direcţiunea Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, în frunte cu directorul Constantin Rus, ce a pus piciorul în prag şi a delimitat clar acţiunile propagandei religioase de actul educativ. Directorii celui mai performant colegiu din judeţ au refuzat să aprobe o cerere scrisă a profesorului de religie Florin Ioan Bojor de a se efectua un tedeum în cadrul deschiderii oficiale a anului şcolar. Şi au persistat în a-şi menţine decizia chiar după ce acesta a făcut presiuni prin intermediul elevilor săi pe care i-a convins să semneze un memoriu prin care solicitau „Libertate şi pentru creştini ca să se roage public în cadrul festivităţii de deschidere şi încheiere a anului şcolar.” (întrebare - cine sunt cei ce au această libertate dorită şi de creştini? - că asta se desprinde din persuasiva solicitare...) Trebuie ca domnul profesor de religie să ştie că elevii sunt la şcoală în calitate de elevi şi nu în calitate de adepţi ai vreunui cult religios. Faptul că şi-a permis să facă presiuni de natură emoţională asupra elevilor săi arată că acesta este doar unul dintre profesorii de religie descrişi de mine: mai mult propagandist decât dascăl, mai mult creştin decât om.
Acum domnul profesor de religie a plecat la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Beclean - Bistriţa Năsăud. Poate acolo va avea mai mult succes cu propaganda creştină.

Sunt curios de publică comentariul pe care l-am postat pe blogul său, reprodus mai jos din memorie:
Nu aveţi decât să vă exprimaţi după ce manifestările oficiale au luat sfârşit. Să obligi pe cineva să participe la manifestări religioase este imoral şi ilegal. Şi asta este valabil chiar dacă o singură persoană este de altă opinie religioasă. Este ca şi cum ai fi obligat, ortodox fiind, să participi la slujbele unor sectanţi (poate chiar satanişti) pentru că te afli la acea manifestare ca elev.

PS: Ştiu că sunt mult mai multe licee şi şcoli la ale căror evenimente nu sunt permise manifestări religioase. Unul dintre ele este Colegiul Naţional „Unirea” Braşov (experienţă personală). Şi mai ştiu că presiunea pusă pe directorii acestora este imensă. Felicitări tuturor pentru verticalitate. Şi dacă aveţi şi alte exemple pozitive, nu ezitaţi a le face publice aici, la comentarii.

Moartea ca paradox

Probabil că am devenit oameni când am conştientizat moartea. Fenomenul morţii este unul cât se poate de comun, natural şi previzibil. Nu neapărat când se întâmplă ci că se întâmplă cu siguranţă. În virtutea acestei situaţii oamenii au dezvoltat nenumărate mijloace culturale de a ocoli evenimentul (utopică dorinţă) sau de a-l transcede, modifica, subjuga sau cel puţin întârzia. La îndemână au avut practicile religioase, la început simple manifestări şamanice, mai apoi rafinate ritualuri, uneori extrem de elaborate. S-au născut nenumărate zeităţi implicate în controlul, drămuirea şi valorificarea morţii. S-a ajuns la personificarea acesteia (Hades) sau la negarea ideii în sine (înviere, renaştere, reîncarnare). Fie că se încerca mituirea sau ignorarea acesteia, manifestările specifice trecerii în nefiinţă se traduceau în costuri substanţiale.

Istoria ne demonstrează că cele mai performante sisteme sociale (în sensul că au avut capacitatea de a coagula resurse) au fost cele ce au capitalizat spaima de moarte, utilizând politic zeităţile aferente. Această situaţie a fost maxim fructificată în regimurile tiranice, ce au utilizat aparatul clerical pentru a controla şi subjuga populaţia în interesul, uneori absurd de sinucigaş, al conducătorilor. Avem cazul incaşilor sau al aztecilor ce transformă calamităţile naturale în supărare divină, folosind moartea ca mijloc de îmbunare, jertfind pe altarele zeilor sclavi, prizonieri şi uneori chiar proprii cetăţeni. Aceste practici duc de fapt la o criză profundă de sistem, resursele fiind epuizate pe absurde manifestări de contracarare a unei temeri alimentate chiar de cei puşi să o elimine. Găsim utilizarea morţii în Egiptul antic, construcţii uriaşe şi savante tehnici de mumificare fiind necesare pentru a învinge moartea. Moartea devine apanajul principal al Diavolului, acesta devenind simbolul acesteia în creştinism şi islam. Unele civilizaţii ocolesc moartea fie ignorând-o, ca în budism, unde decesul devine o simplă trecere într-o altă viaţă, fie înnobilând-o, moartea fiind considerată un apanaj al aleşilor, în funcţie de scopul în care a fost aceasta obţinută (geto-daci, triburile precolumbiene nord-americane, shintoismul japonez).

Avem explicaţii psihologice la această situaţie. Suntem influenţaţi în luarea deciziilor de mesajele pe care le primim. De suntem înconjuraţi de chipuri zâmbitoare, sănătoase şi tinere vom avea un tonus optimist. Dacă primim imagini ale unor scene morbide psihicul nostru se tulbură, deciziile fiind mult mai defectuoase. Deciziile greşite se traduc în structuri sociale defectuoase. Lipsa de colaborare duce la fărâmiţarea şi ineficientizarea comunicării, lucru ce se transformă în mase de oameni uşor de condus. Se ajunge la manipularea acestora pentru a identifica un inamic. Utilizarea simbolisticii morţii ca instrument de control nu rămâne fără urmări nici pentru emiţător, chiar iniţiat fiind. Astfel că de cele mai multe ori chiar clerul cel uns cu toate alifiile este mesagerul ce distruge, uneori involuntar, ceea ce proclamă a susţine. În creştinismul ortodox din punct de vedere dogmatic aceste rezultate sunt evidente. Inchiziţia a fructificat spaima de moarte declanşând, prin iconografia sugestivă specifică evului întunecat, o vânătoare ce a alimentat chiar exacerbarea fricii de moarte. Aproape de la naştere omul era asaltat de imaginea morţii, deşi creştinismul se proclamă religia vieţii. Crucifixul cu al său scheletic decedat atârnat pe cruce nu face altceva decât să alimenteze o infernală maşinărie de autodistrugere. Iar imaginea cadavrului crucificat este promovată în toate spaţiile ce se considerau astfel ferite de Diavol: deasupra leagănului copilului, în dormitorul matrimonial, în sălile de clasă sau în intersecţiile de drumuri. Ca loc de intâlnire biserica stă sub imaginea morţii, în mijlocul mormintelor sau cu mortul cel mai de vază din comunitate afişat în faţa altarului. O supremă sărbătorire a morţii se evidenţiază prin iubirea arătată făţiş faţă de unele cadavre sau părţi ale acestora supranumite moaşte. Religiile consacră moartea, o subliniază, o înnobilează şi într-un final o sărbătoresc.

Ateismul o devalorizează. Pentru atei moartea este o consecinţă simplu de înţeles, asemănătoare cu o defecţiune majoră a unui computer sau cu arderea unui bec. Nu-i mai bine aşa?

Şcoala este meritul creştinismului?

Foarte mulţi confundă cultura cu religiozitatea şi educaţia cu dogmatismul. Proclamă sus şi tare: dacă nu era creştinismul nu exista ştiinţa, preoţii au adus cititul şi scrisul în sat, toate şcolile au apărut pe lângă biserici. În sensul acesta am menţionat şi eu o justificare teologică a ştiinţei moderne. Dar a atribui bisericii vreun merit pentru dezvoltarea şcolii sau de a subordona ştiinţa credinţei creştine este o eroare flagrantă.

Toate societăţile au avut nevoie de mecanisme specifice de transmitere şi prelucrare a informaţiei, date de nivelului tehnologic şi capacitatea economică. La interacţiunea cu o societate cu un nivel mai performant, odată cu noua tehnologie informaţională erau preluate şi paradigmele culturale, printre care şi cele religioase. Cunoaşterea comportă două faţete: forma concretă de înmagazinare şi transmitere a informaţiei şi utilitarismul acesteia. Adică cum arată mesajul şi performanţa reală a utilizării sale.
Fiecare epocă a avut o structură de stocare informaţională. Preistoria era supusă tradiţiei orale, mesajele erau transmise prin viu grai. Apar primele intenţii de simbolizare a ideilor: desene, statuete, amulete, design vestimentar. Apare şi segregarea, informaţia este confiscată de lideri, aceştia controlând-o.

Dihotomia cunoaşterii (a cunoaşte şi a putea cunoaşte) începe a fi conştientizată, conceptualizată şi mai apoi structurată filosofic în antichitate, mai ales cea greacă. Apare scrisul, mijloc de conceptualizare a informaţiei, şi rola de manuscris, ca formă eficientă de stocare. Ideile sunt supuse iniţiaţilor în ştiinţă (deocamdată puţini), cele funcţionale fiind acceptate de comunitate. Apare transferul de informaţie democratic, copierea manuscriselor devenind o industrie cu mii de scribi. Deşi democratizarea informaţiei se dovedeşte a fi benefică dezvoltării societăţii, lipsa de colaborare între cetăţile greceşti duce la incapacitate tehnologică şi economică. Imperiul roman, puternic organizat militar, lasă deoparte şcoala de masă în schimbul unui hedonism păgân, alimentat prin cuceriri ce produc un transfer economic centralizat. Centralizare exprimată şi în formula socială de bază, patriarhală, a unui pater familia cu drepturi de viaţă şi de moarte asupra tuturor membrilor subordonaţi. Această transformare colapsează imperiul sub presiunea unor migratori, fie ei triburi sau idei religioase.

Structura cea mai virală ce se evidenţiază şi câştigă, creştinismul, preia frânele imperiului destructurat. Creştinismul impune întunecatul Ev Mediu. Ca revoluţie acesta vine cu o avantajoasă formulă de stocare a informaţiei, cartea (grecescul biblios), concomitent conştientizând valoarea informaţiei. Victorios în Europa, creştinismul distruge orice potenţial adversar, ideatic sau economic. Creştinii devalizează vestitele biblioteci antice, deţinătoare a multor idei ştiinţifice sau filosofice datorită neconcordanţei cu ideologia bazată pe revelaţiile biblice. Sunt aruncate la gunoi idei valabile. Singurele şcoli acceptate sunt subordonate paradigmei creştine, chiar dacă acestea sunt contrare evident realităţii. Independenţa gândirii este penalizată cu moartea (Hypatia, Giordano Bruno) sau obligată să abjure (Galileo Galilei), teoriile ştiinţifice fiind sistematic distruse (vezi şi actuala denigrare a teoriei ştiinţifice a evoluţiei lumii vii).

Adevărata revoluţie nu se datorează bisericii ci evoluţiei tehnologice. Inventarea tiparului ieftineşte informaţia, cartea tipărită devenind mult mai populară. Deşi are efect benefic la nivel popular pentru cuvântul creştin, acelaşi efect îl are şi pentru cel ştiinţific. Şcolile ce pregătesc clerul pentru a citi Biblia pregătesc, involuntar, şi cititori ai noilor idei ştiinţifice sau a vechiilor filosofii greceşti, salvate de arabii ce cuceriseră nordul Africii. Renascentismul şi iluminismul (adevărate revoluţii culturale) primesc un ajutor nesperat din partea liderilor economici. Creditele oferite de familia de Medici, prima formulă bancară ce reuşeşte să scape de teroarea creştină, ambalează motorul economic. Dezvoltarea economică solicită un tip modern de forţă de muncă, muncitori culţi, la curent cu mecanismele funcţionale, bazate pe ştiinţă. Pentru că ştiinţa funcţionează. Apar şcolile europene libere de intruziunea artificială a dogmei religioase. Europa se dezvoltă, cucereşte noi teritorii (colonialismul) şi intră în contact cu noi idei. Ştiinţa devine conştientă de laicitatea sa şi de ineficienţa credinţei într-o divinitate imposibil de demonstrat (materialismul şi ateismul).

În timp ce Europa sărea pragul misticismului, teritoriile româneşti ale începutului de secol XIX abia aveau câteva institute de învăţământ. A fost nevoie de reforme majore economice, financiare, agricole, şi mai ales de secularizarea averilor mănăstireşti (aproximativ 25% din teritorul ţării) efectuate de Alexandru Ioan Cuza pentru ca societatea românească să fie pregătită a solicita şi implementa o adevărată reformă educaţională. Parte a acesteia a fost unificarea ortografică din 1862 a lui Cuza ce a definitivat structura academică a limbii române. Binenţeles că în procesul reformator din 1880 al ministrului Spiru Haret au fost folosiţi preoţi şi dascăli (personal clerical) mai ales în spaţiul rural, deoarece aceştia erau printre puţinii ce aveau cunoştinţe de scris şi citit, dar nu pentru că biserica ar fi avut un mare interes de a culturaliza enoriaşii. Doar în Transilvania şi Bucovina anumite persoane aservite creştinismului ortodox român au contribuit la dezvoltarea educaţiei (Andrei Şaguna) dar din considerente naţionaliste, deoarece în zonă, oricum cea mai dezvoltată din punct de vedere cultural, exista un învăţământ preponderent german sau maghiar.

Tot o manifestare de sorginte creştină, comunismul, ca religie, a deturnat educaţia. După ce stalinismul a impus limba rusă ca obligatorie (unde slavona şi greaca fuseseră limbile de predare în ţările române până în secolele XVII-XVIII) a venit ceauşismul ce a impus ideologia purificată în religia partidului comunist, scop în care a fost decisă o bună măsură, alfabetizarea. Dar această alfabetizare forţată (un record al alfabetizării, peste 90%) a adus şi decesul absurdului sistem. Cenzurarea informaţiei nu a avut şanse în faţa noilor tehnologii de informare (presă, radio, televiziune), colapsul economic generând mişcarea de revoltă anticeauşistă ce a dus la o schimbare de regim.

Acum educaţia românească suferă din nou. Biserica îşi face loc, câteodată insidios, alteori bătând cu pumnul în masă, în educaţie. Scopul său a rămas acelaşi: construcţia de enoriaşi...

Legea privind înființarea, funcționarea și organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină

Iată argumentele pentru care legea ce impune consilierea anti-avort trebuie blocată (via ASUR):

1. Proiectul de lege iniţiat de deputatul Dugulescu şi susţinut de PDL condiționează nejustificat accesul femeilor la serviciile medicale de întrerupere voluntară a sarcinii de participarea la ședințe de consiliere obligatorii. Precizăm că suntem pentru informarea pacientei de către medicul său, care este obligatorie exclusiv pentru cadrul medical conform Legii Drepturilor Pacientului 46/2003. Atunci când dreptul la informare se tranformă într-o obligaţie pentru pacientă, aceasta din urmă nu i se poate sustrage: este anulat ca efect dreptul de a decide ea însăși pentru propria situație.
Iată paragrafele de lege la care propunerea intră în contradicţie directă:
Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă. (inclusiv psihică - nota mea)
Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său.

2. Proiectul de lege inițiat de deputatul Dugulescu își propune, în mod deliberat şi structurat, manipularea deciziilor personale ale pacientelor aflate într-o etapă de vădită vulnerabilitate, când întreruperea voluntară a sarcinii este adesea ultimă resursă în faţa unor situaţii-limită.

3. Proiectul de lege stabilește o perioadă de gândire de 5 zile înainte de intervenție. Se pleacă de la prejudecata discriminatorie şi dispreţuitoare că femeia nu ştie ce face şi care-i sunt opţiunile. Perioada de gândire a celor 5 zile survine după aşa-numita consiliere şi creează întârzieri nejustificate ce cresc riscurile pentru sănătatea pacientei.

4. Proiectul de lege numește „consiliere” (ce poate fi oferită şi în afara cadrului medic-pacient, de un psiholog sau de un asistent social fără calificare în acest domeniu) printre altele, vizionarea de materiale foto/video și parcurgerea unui set de informații care arată “că avortul înseamnă încetarea unei vieți, deoarece fătul este o ființă vie chiar din momentul concepției sale”. Astfel, acest tip de comunicare ajunge să inducă sentimente de vină și să manipuleze femeia în luarea unei decizii, în loc să îi permită, de o manieră obiectivă, să ia singură decizia pentru sine. Cadrul medical, psihologul sau asistentul social se va afla în situaţia de a fi obligat să prezinte informaţii extra-medicale pentru care nu are competenţa necesară, fără legătură directă cu pacienta şi care sunt menite strict să-i inducă acesteia dubii sau sentimente de vină.

5. Proiectul de lege încalcă ostentativ solicitările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) adresate statelor, inclusiv României, în sensul în care informaţiile transmise de personalul medical femeilor care solicită întreruperea sarcinii trebuie să fie oferite într-o manieră nediscriminatorie, lipsită de constrângere sau influenţare a deciziei.

6. Numeroase studii internaționale ale unor institute de cercetare prestigioase din Europa și Statele Unite demonstrează că nu există niciun efect evident de cauzalitate între impunerea obligativității unei perioade de consiliere (cu atât mai puțin în condițiile traumatizante impuse de proiectul de lege) și decizia de păstrare a sarcinii. Efectul obţinut nu va duce la creşterea natalităţii în România, fapt recunoscut public de către preşedintele Colegiului Medicilor din România.

7. Proiectul de lege conţine grave erori de tehnică legislativă: fetusul este investit înainte de a se naşte, din momentul concepţiei, cu personalitate umană şi drepturi aferente. Aceasta construcţie juridică este folosită de către iniţiatorii proiectului legislativ pentru a limita sau chiar a nega drepturile femeii însărcinate, de al cărei corp fetusul este legat indivizibil pâna la momentul naşterii. Următorul pas va fi interzicerea dreptului la avort.

8. Propunerea legislativă are o importanţă deosebită asupra drepturilor omului şi sănătăţii publice a unei categorii largi a populaţiei – femeile care sunt la vârsta fertilităţii. Propunerea legislativă impune exclusiv femeilor o condiţionalitate în accesul egal la servicii de sănătate publică, ceea ce are impact asupra sănătăţii şi drepturilor femeilor şi fetelor din România. Impactul propunerii de lege se înregistrează şi la nivelul sănătăţii publice a populaţiei: unele femei nu vor putea îndeplini condiţionalităţile dorite de deputatul Dugulescu şi parlamentarii semnatari şi vor recurge la mijloace nesigure de întrerupere a sarcinii, punându-şi viaţa sau sănătatea în pericol.

9. Proiectul de lege Dugulescu-Barbu nu are referințe la estimările bugetare pentru punerea sa în aplicare. Aspectele bugetare sunt per ansamblu ignorate în proiect, cum ar fi lipsa oricăror mențiuni despre cine acoperă costurile ecografiei obligatorii din cadrul ședinței de consiliere, costurile cu îngrijirile medicale post-avort pentru femeile care vin cu complicaţii în urma inducerii întreruperii de sarcină acasă sau în afara unităţilor medicale, costurile cu absenţele sau zilele de concediu pentru efectuarea vizitelor suplimentare la cabinetul de consiliere, costurile pe care le implică mărirea numărului copiilor abandonaţi care trebuie preluaţi în sistemul de protecţie a copilului, creşterea nevoii de creşe şi grădiniţe, creşterea numărului indemnizaţiilor pentru îngrijirea copilului, etc.