Tehnici de manipulare - împărtăşania

Împărtăşania este un proces complex ce este susţinut de cele două entităţi ce participă: credinciosul, pe de o parte, şi biserica, reprezentată de duhovnic, pe de altă parte. Pentru înfăptuirea acestui protocol dorinţa trebuie să vină din ambele părţi, nu poate numai enoriaşul să se împărtăşească, trebuie ca preotul "să-i dea" împărtăşania.

Motorul acestui act este nevoia de a aparţine unui anumit grup a credinciosului, iar conştiinţa acestui fapt este gestul Sfintei Împărtăşanii. Momentul este fastuos pentru credincios, el primeşte premiul din mâna autorităţii reprezentată de preot. Gestul izvorăşte din primitivele manifestări sociale, când cel mai puternic împărţea prada în cadrul haitei. În cazul creştinilor prada este Hristosul, dar aceştia nu sunt originali, toate religiile, mai ales cele arhaice, subliniind dualitatea hrană-divinitate ca premisă a existenţei (vieţii). Faptul că înghite hrana ca parte a divinităţii sau pur şi simplu se hrăneşte cu divinitatea sa, canibalic, este doar o chestiune de formă, nu de fond.

Pentru premiu creştinul este dispus să arate "pocăinţă". Imaginea unui amărât ce scheaună pe lângă animalul ce controlează hoitul nu este mult diferită. Drept-credinciosul nu solicită împărtăşania, o cerşeşte. El se milogeşte pentru a primi bucăţica ce crede că îi dă viaţă. Şi nu o va primi până ce umilirea nu va fi completă, până ce corpul şi conştiinţa lui nu va fi la latitudinea puternicului preot ca reprezentant al Domnului.

Această umilire atinge sublimul paradox prin "asumarea" ei de către credincios. Toate "canoanele", mătăniile, rugăciunile şi daniile nu fac altceva decât să arate creştinului care este locul şi nivelul său. Nu există nici o intenţie de altruism din partea bisericii: Primirea Sfintei Împărtăşanii este strâns legată de Spovedanie chiar şi pe patul morţii. Cel care e inconştient nu mai poate face aceasta. De asemenea este legată şi de voinţa persoanei respective. Împărtăşania pe patul de moarte nu se refuză niciodată, cu condiţia însă ca muribundul să o ceară. Chiar dacă a cerut Împărtăşania înainte de a fi inconştient, nu poate fi împărtăşit un muribund, deoarece devenind inconştient nu poate marturisi păcatele. Preotul trebuie să fie cu luare-aminte la împărtăşirea muribunzilor inconştienţi, pentru a nu comite chiar un sacrilegiu. Cel inconştient este ca şi mort.

Adevăratul scop al împărtăşaniei nu este salvarea, nu este vindecarea, nu este nici măcar hrănirea. Este Spovedania. Este mijlocul prin care preotul devine şi mai puternic decât este. Având cunoştinţă de "păcatele" enoriaşului acesta poate induce sentimentul vinovăţiei transformând-ul într-un nimic. Preotul devine temut, creştinul devine insignifiant. Spovedania pleacă de la o premisă absurdă, manipulatorie. Nu există om fără păcate. Respiri? Eşti păcătos! Nu respiri? Tot păcătos eşti, dar nici nu te putem ajuta (de fapt dacă nu respiri nu te poţi spovedi).

Spovedania este cea mai perfectă formă de "intelligence". Securitatea comunistă e mic copil pe lângă instituţia Spovedaniei. Poate din cauza asta cei mai buni ofiţeri au fost recrutaţi din rândul clericilor. Anchetatorul este prietenul condamnatului. Condamnat - pentru că este vinovat din oficiu (prezumţia de nevinovăţie este doar o invenţie modernă). Din dragoste, pentru mântuirea lui, a păcătosului, "mărturisirea păcatelor" devine unealta şi arma prin care Biserica conduce lumea. Dacă nu îţi "mărturiseşti păcatele" eşti damnat, dar dacă le mărturiseşti eşti "salvat". Pentru că prin spovedanie preotul află nu numai intimitatea ta, ci şi pe a celor apropiaţi ţie. Spovedania mai fructifică o necesitate a omului, nevoia de exhibiţionism, de se arăta aşa cum este el în realitate, de a-şi da jos masca. Momentul spovedaniei devine sublim, credincioşii simt plăcere în a-şi prezenta fanteziile drept "păcate", preotul salivând deasupra secretelor aflate.

Salvarea vine abia după îndeplinirea canoanelor. Aici duhovnicul are putere deplină. Canonul impus este discreţionar, "secretul spovedaniei" impunând asta. Credinciosul nu are de unde să ştie dacă "pedeapsa" aferentă este conformă, nu are termen de comparaţie, este cu totul la mâna superiorului. Faptul că preotul a fost prietenul creştinului a trecut. Acum trebuie să plătească pentru plăcerea pe care a avut-o creştinul împărţind fanteziile sale cu preotul...
Abia apoi va primi cadoul mult râvnit, linguriţa cu Sfânta Împărtăşanie...