Principiul Creatorului - un principiu defect

Principiul Creatorului l-am putea enunța astfel:
Ceva foarte complex (cum este specia umană sau universul) nu poate apare din întâmplare sau nu poate fi generat pe căi naturale ci în urma unui proces de creație, de fabricare a acestei complexități conform unui plan și a unui scop prestabilit... de către un Creator.
Exact la fel cum un ceas nu poate apare din întâmplare sau prin procese naturale ci construit de un ceasornicar (Palley).
Dar...
Dacă ceva complex nu poate exista decât creat de ceva și mai complex, de un Creator inteligent, atunci nici Creatorul inteligent nu ar fi putut exista... fiind foarte complex... decât dacă ar fi fost creat la rândul lui de un alt Creator și mai inteligent, ce l-a precedat.
Dar nici Creatorul Creatorului nu ar fi putut exista... decât creat de Creatorul Creatorului Creatorului ... și tot așa la infinit...
Principiul Creatorului este un principiu eronat logic (Dawkins).

Cum poate apare totuși ceva complex? Din precursori ai săi mai simpli, prin selecție naturală, într-un timp suficient de lung. Adică conform descrierii lui Charles Darwin în vestita sa lucrare Originea Speciilor. Cunoscută acum ca fiind Teoria Evoluției.

Înainte de naşterea Universului...

Bun, şi dacă Dumnezeu, Zeus, Allah etc. au creat Universul, se pune întrebarea: Ce au făcut ei înainte de a crea universul? Şi cum le-a venit ideea să creeze universul în momentul t_0 şi nu în momentul t_1? Nu ştiu, ideea unui Univers creat şi care nu a existat dintotdeauna mi se pare la fel de aberantă precum toate religiile.

Universul nu a existat dintotdeauna pentru că "dintotdeauna" nu există. Pur şi simplu timpul şi spaţiul există de doar 13,8 miliarde de ani. Indiferent cât de mult am dori sau am încerca nu vom ajunge "înainte" de bigbang deoarece nu există acest "înainte".

Big Bang-ul nu este un moment de apariţie a Universului, ci de trecere a acestuia dintr-o stare în alta, fenomen care se poate repeta.

Ceea ce prezinţi tu este o supoziţie fără fundament evidenţiabil, datorată "simţului comun" care ne spune că "prezentul" urmează după un "trecut". Problema acestei percepţii este că noi trăim într-un spaţiu-timp nici prea-prea, nici foarte-foarte. Din acest motiv ni se pare că spaţiul este oarecum rigid de "drept" şi timpul este succesiunea în care cauza precede efectul întotdeauna. Aici e problema!
În realitate, la dimensiuni macro şi micro "universale", spaţiu-timpul este deformabil în funcţie de viteză şi gravitaţie iar timpul poate, dacă nu curge invers, cel puţin să se oprească.
Din păcate limbajul uman s-a dezvoltat tot în acest "spaţiu-timp comun", aşa că încă nu există cuvinte care să elimine "timpul" din substanţa lor. Din acest motiv vorbim despre "începutul" universului, având subdusă ideea defectă a unui "înainte de început". Acest "înainte de început" nu există, este un nonsens din punct de vedere fizic, este ca şi cum ai spune că "dincolo" de Polul Nord este un punct şi mai la nord. Nu este. Toate punctele din altă poziţie faţă de Polul Nord sunt mai la sud.
Ideea cu adevărat măreaţă este că pe o sferă oricare dintre puncte poate fi considerat ca fiind Polul Nord. Astfel putem avea Multiversul, în care toate soluţiile (punctele de pe sferă) sunt pasibile a fi Polul Nord, dar noi, "obligaţi să ne strecurăm" printre celelalte universuri, percepem doar parametri universului nostru în care "Polul Nord" este autodevenirea sa de acum 13,8 miliarde de ani. Cu toate acestea, măsurându-ne universul, descoperim că acesta nu este cum ne-am aşteptat, cu un spaţiu-timp infinit, deşi ne vine greu să acceptăm şi să înţelegem asta.
Este exact aceeaşi situaţie pe care au avut-o strămoşii noştri în a înţelege că pământul este o planetă sferică. În acea perioadă pământul pentru ei părea plat, existând un singur drum care leagă în cel mai scurt timp două puncte: linia dreaptă. Este exact acelaşi lucru. Abia când au reuşit să străbată distanţe imense au observat că pot ajunge în acelaşi punct, în acelaţi timp, folosind trasee diferite deşi toate erau în linie "dreaptă". De ce? Pentru că ei de fapt nu se deplasau pe un plan, ci pe suprafaţa unei sfere, şi foloseau de fapt "meridiane" diferite.
Acum suntem ameninţaţi de conflictul în escaladă dintre SUA şi Rusia. La prima vedere, obişnuiţi cu harta de la meteo, credem că un eventual atac aerian se va desfăşura pe deasupra Europei. Fals! Cel mai scurt drum între Rusia şi SUA este pe la Polul Nord.

Salut cu această ocazie Colegiul Naţional Andrei Şaguna, gazdă a ediţiei a XII-a a Olimpiadei Naţionale de Astronomie şi Astrofizică, Braşov, 11 aprilie 2014, şi urez succes participanţilor.

Duel creaţionism - evoluţie

- Mamă, care e diferenţa între evoluţionism şi creaţionism?
- Vezi tu blocul în care noi locuim? Ei bine, draga mea, evoluţionismul spune că, cu mult timp în urmă a aparut o coliba, care a evoluat, a devenit o căsuţă, apoi o casă, o vilă până a ajuns un bloc cu multe etaje. Creaţionismul spune că acest bloc a fost construit de o firmă cu ceva ani în urmă.
- Şi mai există oameni care mai cred în evolutie, acum când ştiinţa e atât de dezvoltată?
- Încă mai sunt.

- Tată, care este diferenţa dintre creaţionism şi evoluţionism?
- Vezi tu obiectul acesta complex, cum este un ceas? Este clar că un obiect şi mai complex, ceasornicarul, l-a făcut. El nu poate apare din întâmplare.
- Şi pe ceasornicar, care este un obiect şi mai complex decât ceasul, odată ce a putut să-l facă, cine l-a făcut?
- Evoluţioniştii consideră că acest ceasornicar este de fapt urmaşul unui lung şir de ceasornicari, fiecare mai bun decât cel de dinainte, şi prin asta selectaţi doar cei mai buni. Este atât de lung şirul de ceasornicari încât, de fapt, primii ceasornicari nici măcar nu făceau ceasuri, adică nici nu erau ceasornicari. Astfel avem ceasornicari pricepuţi, chiar ceasornicari de ceasuri electronice, dar avem şi constructori de blocuri, ba unii sunt constructori doar de bordeie, nefiind în stare de ceva mai complex. Datorită selecţiei naturale apare bogăţia diferitelor meserii şi aptitudini. Atâta doar că unii produc şi vând lucruri folositoare în timp ce alţii sunt paraziţi, profitând de credulitatea altora.
- Am înţeles cum e cu evoluţia, dar creaţionismul ce spune?
- Creaţionismul spune că pe ceasornicar l-a făcut Dumnezeu.
- Înseamnă că Dumnezeu este un obiect şi mai complex decât ceasornicarul, care este foarte complex. Asta înseamnă că şi pe el l-a făcut cineva, mult mai complex decât Dumnezeu, doar nu putea să apară din întâmplare. Pe Dumnezeu cine la făcut?
- Dumnezeu nu există în realitate. Este doar o invenţie a paraziţilor de care ţi-am amintit mai sus pentru ca ei să explice de ce există ceasornicar.

Ai tu dovezi că nu există Dumnezeu? Ştii precis că nu există? Ai reuşit tu să cercetezi tot universul acesta mare, ca să poţi face o aşa afirmaţie? Nici dacă ai trăi trei miliarde de ani şi ai avea o rachetă să zbori cu viteza luminii, nu ai putea spune că nu există Dumnezeu. Numai în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de corpuri cereşti, unele cu mult mai uriaşe decât globul pământesc. Apoi, în afară de galaxia noastră numită Calea Lactee, nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ştiu precis câte alte galaxii mai există. Unii spun că mai sunt o sută de miliarde de alte galaxii. Astronomul Huble, care e o autoritate în astronomie, e de părere că mai sunt vreo cinci sute de miliarde până la un trilion de alte galaxii. Ca să poţi afirma că nu este Dumnezeu, întâi trebuie să le fii cercetat pe toate şi atunci să te pronunţi. Omul care nu a cercetat nici cea mai apropiată stea, cu viaţa lui efemeră de vierme, cum ar putea să cerceteze toate galaxiile, ca în cunoştinţă de cauză să spună că nu există Dumnezeu?

Ai tu dovezi că nu există Moş Crăciun? Ştii precis că nu există? Ai reuşit tu să cercetezi tot universul acesta mare, ca să poţi face o aşa afirmaţie? Nici dacă ai trăi trei miliarde de ani şi ai avea o rachetă să zbori cu viteza luminii, nu ai putea spune că nu există Moş Crăciun. Numai în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de corpuri cereşti, unele cu mult mai uriaşe decât globul pământesc. Apoi, în afară de galaxia noastră numită Calea Lactee, nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ştiu precis câte alte galaxii mai există. Unii spun că mai sunt o sută de miliarde de alte galaxii. Astronomul Huble, care e o autoritate în astronomie, e de părere că mai sunt vreo cinci sute de miliarde până la un trilion de alte galaxii. Ca să poţi afirma că nu este Moş Crăciun, întâi trebuie să le fii cercetat pe toate şi atunci să te pronunţi. Omul care nu a cercetat nici cea mai apropiată stea, cu viaţa lui efemeră de vierme, cum ar putea să cerceteze toate galaxiile, ca în cunoştinţă de cauză să spună că nu există Moş Crăciun?

Ai tu dovezi că nu există Zâna Măseluţă, Iepuraşul de Paşti, Monstrul din Spaghete, Făt Frumos sau Inorogul Roz?
Ai tu dovezi că nu există miile de zei inventaţi de oameni în decursul istoriei lor?

De ce ar exista zeul tău, fie el şi "Dumne"zeu? Pentru că e al tău?
Câtă infatuare...

Utopia

Freija lansează provocări:
"Dragii mei, astazi, că tot e luni și avem mintea odihnită, vă propun un exercițiu de imaginație:
Dacă v-ar chema NASA și v-ar spune: "Ne-am săturat de tine și vrem să pleci de pe planetă. Avem o planetă foarte asemănătoare cu pământul, e a ta, fă ce vrei cu ea.", ce ați face? Ce ați lua cu voi? Cum ați construi societatea, și cu cine? Cum ar arăta o lume făcută după chipul și asemănarea voastră?"

Mda. Interesant exerciţiul. Dar soluţiile colegilor de pe facebook sunt fie utopice, fie aiureli. Poate cel mai aproape de adevăr e Mefisto Mefisto ("Traim in cea mai buna din lumile posibile" ), restul, inclusiv eseul Freija Vanir, sunt fără fundament. Doar utopii. Bine, poate că utopii am considera şi "lumile" la care se lucrează concret, cum este programul de colonizare marţian. Sau acţiunile ecologice. Sau cele sociale, religioase, politice, culturale etc.
Ce frapează este intenţia, justificabilă şi de înţeles, de a construi o lume după chipul şi asemănarea noastră, o lume "perfectă". De ce este perfectă această iluzie? Deoarece această lume deja există, este imaginea pe care noi am construit-o, virtual, în creierul nostru, şi care reprezintă, mai mult sau mai puţin corect, realitatea la care avem acces . Doar că, virtuală fiind, o putem sintetiza fără asperităţile şi inconvenientele evidenţelor ce contrazic "perfecţiunea" dorită.
Aşa că Utopia devine, încet încet, scop.

Cum arată Utopia mea? Mai întâi că nu e perfectă, e perfectibilă. Va suferi, cu certitudine, de selecţie. Selecţie naturală. De evoluţie. Evoluţia creează soluţii mai bune decât cele iniţiale, chiar şi filosofic privind lucrurile.

Nu mă consider o configurare eficientă pentru a-mi pune în practică ideile aproape perfectibile, deci solicit din start mai multe lumi de probă, pentru a exersa înainte de a decide asupra anumitor soluţii. Un creator va genera o creaţie şi mai performantă în urma experienţei unei prime creaţii. Aşa că, Dumnezeu de sunt, tot voi realiza o a doua creaţie mai bună decât cea iniţială. De câte încercări am nevoie? Infinitul ar fi o valoare suficientă.

Pe de altă parte sunt leneş, doresc ca aceste lumi să-mi fie puse la dispoziţie deodată. Asta înseamnă că lumea respectivă de fapt are o mulţime de istorii, concomitent, doar cea evidenţiabilă, adică doar cea care funcţionează, urmând să devină soluţia. Pentru asta nici măcar nu trebuie să-mi bat capul cum să fie fiecare dintre ele. Având la dispoziţie un număr nelimitat de soluţii, toate desfăşurându-se concomitent, este iraţional să încerc o soluţie personală, subiectivă, când stau la dispoziţie nenumărate altele, poate mult mai bune decât cea pe care o gândesc eu. Aşa că şi aici rolul meu demiurgic este prea puţin necesar.

Ce este totuşi absolut necesar? Să vreau. Să doresc acestă lume. Şi pentru ca asta să se întâmple înseamnă că eu trebuie să exist. Vreau, deci exist. Se pare că umanismul este cheia tuturor utopiilor. Indiferent ce-o fi însemnând umanismul ăsta. Pentru că umanismul de azi nu este la fel cu cel de ieri. Şi cu certitudine nu va fi nici măcar pe departe asemănător cu cel de mâine. Cei ce consideră că sunt unele concepte general valabile, că anumite lucruri sunt veşnice, le dau o veste tristă, veşnicia nu există.

Am zis.

Fericiți cei săraci cu duhul

Iată ce spune un „anonim”:
Nu exista incompatibilitate intre stiinta si religie. Stiinta explica legile pe care Dumnezeu le-a lasat ca aceasta lume materiala sa functioneze.

La o anumită situație există cel puțin un răspuns. În cazul în care răspunsul se rezumă la „acolo este Dumnezeu” putem spune că am găsit răspunsul universal, se potrivește oricărei întrebări. Numai că în baza acestui răspuns nu vom putea face predicții, nu putem să știm ce va urma (numai Dumnezeu știe).
Dar mai avem la îndemână un instrument, cunoașterea de tip științific. La o anumită situație corespunde un răspuns la care se pot face predicții, în baza acestuia putem genera un model al realității care chiar funcționează, culmea, fără a mai apela la soluția Dumnezeu. Aceste răspunsuri sunt supuse unei selecții riguroase, dacă ipotezele se confirmă, rezultatul poate fi luat în considerare și folosit. Dacă nu, acele ipoteze sunt date deoparte, sunt eliminate din ansamblul informațional ce construiește imaginea realității.
Încet încet, Dumnezeu a ajuns să mai conteze doar la limita cunoașterii noastre. Dar nu pentru că acolo este Dumnezeu însuși, ci pentru că nu suntem în stare să găsim alte răspunsuri, raționale și funcționale, libere de divinitate.

De fapt, la o întrebare cu privire la anumite lucruri greu de descifrat cu informațiile și tehnologia actuală, mi se pare mult mai de bun simț să răspunzi „nu știu” decât să fii infatuat în mod gratuit, emițând orgolioasa propoziție „Știu, e Dumnezeu”, mai ales că nu ai nici o dovadă care să-ți susțină afirmația.

Pentru a fi mai aproape de sensul gândirii tale încearcă un exercițiu: înlocuiește cuvântul Dumnezeu cu o altă noțiune, de exemplu Moș Crăciun. Să vezi că totul se potrivește la fel de perfect. Și dacă la limita cunoașterii tale este Moș Crăciun și nu Dumnezeu, dacă această permutare este posibilă, rezultă că Dumnezeu nu este altceva decât o noțiune lipsită de valoare, putând fi înlocuită cu orice fel de creație a imaginației noastre.

Cum apelăm la surogatul divin? Când facem asta? În orice moment? Atunci ne întoarcem la situația inițială, lucru dovedit nefuncțional. Doar când suntem depășiți? În acest caz persoanele ce au mai multă informație științifică înseamnă că au mai puțin Dumnezeu. Sau altfel spus, pe măsură ce cunoaștem mai multe în mod rațional, științific, cu atât mai mult ne îndepărtăm de Dumnezeu. Și atunci unde este Dumnezeu? Fiecare are o limită personală. Dacă fiecare pune divinitatea unde nu mai e în stare să pună informație științifică înseamnă că Dumnezeu e relativ, subiectiv, depinde de cum vede fiecare. În acest caz cel mai prezent Dumnezeu este în capul celor ce au cea mai puțină informație științifică. Vorba aia: „Fericiți cei săraci cu duhul.”

Codul genetic al lui Iisus Hristos

Întrebarea de mai sus a fost pusă pe forumul Scienţia Q&A.

Să considerăm că divinitatea este o conştiinţă superioară, atotcuprinzătoare, dar imaterială. Nu are masă, nu are energie. Aceste lucruri se pot evidenţia pe când evidenţierea divinităţii este peste puterile umane prin definiţie. Avem acces la revelarea acesteia, personal, dar nu la atingerea şi cuprinderea fizică a ei. Deoarece nu are la îndemână (de fapt nu are nici mâini) posibilitatea de a deţine materie, Dumnezeu nu are nici ADN, deci nu are nici ce să transmită în mod concret, singura formulă fiind capacitatea de a interveni în materie, folosind ceea ce găseşte la faţa locului.

Această conştiinţă este totuşi raţională, odată ce existenţa generată de ea este inteligibilă. De altfel ştiinţa modernă a apărut din dorinţa de a justifica raţional existenţa divinităţii creştine: http://profudereligie.blogspot.ro/2011/12/stiinta-moderna-necesitate-teologica.html

Aşa încât putem presupune, motivat, că alegerea şi metoda însărcinării Fecioarei Maria s-a efectuat cu mult înainte de existenţa acesteia, odată ce Fiul a existat spiritual încă dintru-nceput, fiind parte şi totodată unitate cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh. Singura formulă acceptabilă raţional este că sarcina Mariei a fost generată prin procese biologice "normale", extraordinare din punct de vedere a efectelor, dar evidenţiabile şi deci raţionale, inteligibile. Asta şi datorită faptului că divinitatea creştină are capacitatea cunoaşterii trans-temporale, ante-cunoscând ceea ce se va întâmpla cu omenirea, inclusiv cu structura genetică a indivizilor umani. Astfel că avea posibilitatea de a concepe un mecanism biologic de reproducere, înscris de la început în codul genetic al primilor oameni. Generaţi în concret de Dumnezeu, Adam şi Eva aveau înmagazinată formula ADN prin care organismul Fecioarei Maria să dea naştere Pruncului Iisus. De altfel ovulele deţinute de mamă sunt concepute, fizic, încă de pe vremea când este embrion, adică bunica deţine în uter corpul mamei ce generează ovulele din care se vor dezvolta viitorii nepoţi. La naştere mama are toate ovulele pe care le va elibera pe parcursul vieţii sale, gata programate. Aşa încât Imaculata Concepţie a avut loc cu mult înainte ca Fecioara Maria să se nască, pe vremea când era încă în uterul mamei sale, Sfânta Ana.

Dar cum era programat genetic corpul Fecioarei Maria? Să nu uităm că aceasta era fertilă şi a mai avut şi alţi copii (Matei 13:55,56).
În mod normal femeile au perechea de cromozomi sexuali XX, iar bărbaţii XY. În reproducere un ovul de la mamă ce deţine un singur cromozom sexual, X, se uneşte cu un spermatozoid de la tată ce are şi el un singur cromozom sexual. Dacă spermatozoidul are un cromozom X rezultă o fată (XX) şi dacă are cromozomul Y rezultă un băiat (XY). Numai că asta se întâmplă când există un contact între un ovul şi un spermatozoid. Dar de la Dumnezeu nu a venit nici un spermatozoid deoarece concepţia respectivă a fost imaculată. În acest caz a fost vorba de un fenomen asemănător clonării. Clonarea este un fenomen natural, nu numai microbii având această posibilitate, ci chiar unele insecte, păduchii de plante, de exemplu. În cazul în care programarea genetică divină făcea posibilă clonarea umană ambii cromozomi sexuali au fost ai mamei, respectiv XX. Adică un fenomen de partenogeneză.
Iisus Hristos a fost femeie.

Numai că Fecioara Maria a fost un caz special, preprogramat de divinitate, iar Iisus nu a fost copia fidelă a mamei sale. Avea aceasta anumite structuri extraordinare? Mai mulţi cromozomi, de exemplu? Există astfel de persoane. Aceştia au mai mulţi cromozomi sexuali devenind superfemei (XXX) sau hermafrodiţi (XXY). În cazul unei superfemei genetice organismul este feminin dar o eventuală clonare va da naştere tot unei femei, neexistând posibilitatea existenţei unui cromozom masculin Y.
Şi în acest caz Iisus Hristos a fost femeie.

Mai este o soluţie, în care Iisus Hristos să fie totuşi bărbat: Fecioara Maria a fost o persoană hermafrodită şi a reuşit o autofecundare.

Ateii nu au voie să fie inculţi

Incultura sau pseudo cultura (lipsa de răspunsuri) generează soluţii mistice, fantastice, religioase. Inculţi mai repede sunt oamenii religioşi, mai ales cei de nivel intelectual jos, ce nu pot avea alt răspuns la întrebarea "de ce" decât "Dumnezeu", nu pentru că răspunsul Dumnezeu este adevărat ci pentru că este cel mai simplu răspuns. Oamenii inculţi preferă răspunsurile simple, chiar dacă nu sunt adevărate. Pentru ei este convenabil să aibă un răspuns, de preferat să fie îmbrăţişat de majoritate sau foarte simplu, care să poată fi înghiţit pe nemestecate.
Nu contează dacă este sau nu corect. Dacă el consideră că-l înţelege sau dacă mulţi alţii îl utilizează este destul pentru omul incult să accepte şi să proclame acel răspuns ca adevăr suprem.

Ateii au trecut prin furcile caudine ale asumării lipsei de răspuns. Au eliminat răspunsul fals tocmai pentru că au accesat cultura care dă răspunsuri corecte. Ateii sunt oameni culţi pentru că nu au altă soluţie.

Nu poţi trăi dacă pui de fiecare dată Dumnezeu în locul realităţii, dar eşti nevoit să pui un răspuns acolo. Şi care să fie corect, care să poată face predicţii funcţionale şi să dezvolte o structură raţională de legi, metode şi concluzii predictibile, adică teorie ştiinţifică. Ştiinţa este forma de cultură maximă. Restul sunt poveşti, frumoase sau morale, cu emoţii şi sentimente, dar sunt doar poveşti.
Ateii sunt nevoiţi să fie culţi. Sunt obligaţi la cunoaştere, la cunoaştere reală, ştiinţifică. Eliminând divinitatea, pentru a avea răspunsuri, ateii caută cunoaşterea veritabilă, poate relativă din punct de vedere a finalizării ultime (în sensul că nu au toate răspunsurile) dar cu certitudine mult mai aproape de adevăr decât mistificările religioase.
"Pot să trăiesc cu dubii, incertitudini şi neştiinţă. Cred că e mult mai interesant să trăieşti aşa decât să ai răspunsuri ce pot fi greşite." a spus Richard P. Feynman
"Există o diferenţă fundamentală între religie, care se bazează pe autoritate (dogmă impusă, credinţă), şi ştiinţă, care se bazează pe observaţie şi raţiune. Ştiinţa va câştiga pentru că funcţionează... Ştiinţa răspunde din ce în ce mai mult la întrebări care intrau în sfera religiei. Explicaţiile date de ştiinţă sunt complete. Teologia este inutilă." Sunt cuvintele lui Stephen Hawking

Cultura e ştiinţă.
Iar ştiinţa e atee.

Cum funcţionează evoluţia

"Teoria evoluţiei ESTE O DOGMĂ ŞTIINŢIFICĂ." Oare? În acest caz aşa sunt TOATE teoriile ştiinţifice. Este ca şi cum ai spune că structura sistemului solar cu Soarele în centru este O DOGMĂ ŞTIINŢIFICĂ. Păi ideea geocentrică a fost dată deoparte pentru că nu este conformă cu realitatea, pentru că Pământul NICIODATĂ nu a fost în centru, şi nu pentru că CINEVA a impus arbitrar această dogmă. Ştiinţa de asta are valoare, în cazul în care un model despre realitate se dovedeşte fals este dat deoparte. Ideile vechi despre apariţia şi diversitatea vieţii au fost cele creaţioniste, printre altele. Una dintre ele spune că Dumnezeu a creat fiecare specie de plante şi animale şi pe om (care şi el este de fapt o specie de animal). Dar s-a dovedit că această idee nu este funcţională, dinozaurii fiind doar un exemplu (chestia cu sedimentele, lipsa unor fosile de mamifere în straturile fosilelor dinozauriene, ar fi trebuit să fie odată ce au fost create concomitent). Şi din acest motiv ideea a fost eliminată din ceea ce înseamnă teorie ştiinţifică. Ştiinţa este cunoaşterea CARE FUNCŢIONEAZĂ, care îşi elimină propriile greşeli şi care ajunge din ce în ce mai aproape de realitate, de adevăr. Iar Teoria Evoluţiei lumii vii face parte din ştiinţă exact la fel ca teoria gravitaţiei a lui Newton sau teoria relativităţii a lui Einstein precum şi toate celelalte teorii ştiinţifice.

Genele nu au conştiinţă. Nu au voinţă. Nu au instinct. Formularea mea este doar plastică, nu descrie procesul. Asta era descris în cartea recomandată (Gena Egoistă - Richard Dawkins). Voi încerca o rezumare, văd că dovezile sunt ocolite cu grijă...
Un anumit segment genetic produce, de exemplu, o anumită proteină şi asta face ca acea genă să nu fie distrusă de mediu pentru că proteina respectivă protejează eficient. Un alt segment genetic (alela primului, în limbaj de specialitate) produce o altă proteină ce nu protejează la fel de bine, genele respective fiind distruse de mediu. Astfel că după un timp numai genele ce produc proteina protectoare mai există.
O altă porţiune genetică are capacitatea de a se multiplica foarte rapid pentru că produce o proteină ce catalizează multiplicarea. Genele care reuşesc să producă proteine eficiente ce pot ajuta la înmulţirea lor se înmulţesc mai repede decât celelalte.
Genele colaborează involuntar între ele, cele care produc proteine de protecţie cu cele care produc proteine de înmulţire fac o echipă mai eficientă decât cele doar de protecţie dar fără înmulţire sau cele doar de înmulţire dar fără protecţie.
Şi aşa ajung să se adune în molecule complexe de ADN ce construiesc nu numai proteine ci şi alte substanţe ce specializează anumite celule sau formează colonii complexe de celule numite organe. Astfel organismul respectiv este de fapt o complexă arhitectură coordonată de genele ce-l compun, mai eficientă sau mai puţin eficientă în mediul în care s-a întâmplat să trăiască. Coordonarea respectivă nu este nici conştientă şi nici nu are un sens prestabilit. Pur şi simplu doar organismele ce conţin gene ce le-au construit eficient în vederea creşterii şi procreării se transmit mai departe în şi prin organismele fiice.
Câteodată apar anomalii. De exemplu gena pentru procreere se duplică în acelaşi lanţ ADN, rezultând un organism ce se multiplică de două ori mai rapid decât părintele lui. Asta este benefic doar până la un punct pentru că orice genă înseamnă şi un cost. Aşa că aceasta poate avea mulţi urmaşi, dar aceştia nu sunt capabili să atingă maturitatea de înmulţire deoarece se bat pe aceeaşi sursă de energie. Deci şi excesele sunt penalizate. Penuria de resurse favorizează apariţia unor gene ce construiesc organisme ce pot folosi alte resurse faţă de fraţii lor, iar asta duce la o nouă direcţie de specializare, lucru ce poate favoriza alelele genelor să se dezvolte (alela de carnivor faţă de gena de erbivor, de exemplu).
Tot acest proces nu s-a întâmplat într-o viaţă ci în mii de miliarde de generaţii ale vieţii pe Terra, fiecare venind cu oportunităţile sale şi cu vicisitudinile de mediu din momentul respectiv. Aceste mici, foarte mici diferenţe, acumulate în timp şi realizate pentru fiecare din ramurile genealogice separate (preferinţe alimentare, segregare geografică, accidente genetice) duc la speciaţie, adică la situaţia în care organismele să nu se mai poată împerechea dacă se reîntâlnesc sau să nu existe urmaşi viabili.



După cum se vede în sugestia grafică de mai sus nu se poate distinge un prag clar, bine delimitat, în care să putem spune că acolo a apărut o altă specie deşi în final avem trei specii diferite. Exemplul poate fi asimilat cu situaţia a trei specii de primate actuale. Ia să vedem, puteţi preciza care sunt acestea luând în considerare că una dintre ele este omul?

Despre univers, evoluţie şi cunoaştere

Provocarea pe care am primit-o a continuat cu alte întrebări, iar asta este un lucru bun...

a1): Dintre cele doua coduri: 1) ADN si 2) Cod informatic artificial - care considerati ca este superior celuilalt, din toate punctele de vedere, si de ce?

Superioritatea poate fi pusă în discuţie doar în raport cu un anumit sistem de valori, ele nu sunt superior şi inferior, sunt pur şi simplu lucruri diferite.

a2) Daca un cod artificial este un cod creat de fiinta umana rationala, cat de probabil considerati ca este ca si ADN-ul sa fie, la randul sau, un cod 'creat' de o fiinta rationala? Motivati raspunsul.

Asta este altceva. Faptul că un cod informatic este generat artificial de un creator (om) nu înseamnă că cel cuprins în ADN este la fel. Să luăm cazul unui cod simplu: selectarea unor cartofi, de la mare la mic. Ar putea fi un "creator" care să facă acestă selecţie artificial prin compararea dimensiunilor. Dar dacă punem cartofii într-o ladă destul de mare şi îi zdruncinăm destul de mult gravitaţia va face acest lucru în locul nostru, va selecta cartofii mai mici care vor fi dedesubt de cartofii mari ce vor ajunge deasupra. Acesta este principiul selecţiei naturale: sunt întrunite condiţiile şi este posibil ca această selecţie să se desfăşoare. De ce este doar posibil şi nu obligatoriu? Să considerăm că unul dintre cartofi are un defect, este lipicios, chiar dacă este mic, şi astfel rămâne lipit de un cartof mare şi în altă poziţie decât cea "destinată". De fapt aceasta este principala diferenţă: selecţia artificială urmează un scop aprioric, pe când cea naturală nu. Faptul că noi investim cu un scop codul ADN nu înseamnă că chiar acela este scopul ADN-ului sau că există un creator ce l-a generat urmărind acel scop.
A doua problemă apare în ideea preconcepută că ceva complicat poate fi generat de ceva şi mai complicat decât el. Aici prezumţia creatorului intră într-un paradox: pe fiecare creator l-a creat un alt creator mai complicat decât el, şi asta la infinit. A considera că există un creator atât de „perfect” încât să nu fie nevoie de unul mai complex decât el contrazice premisa inițială: că ceva complicat nu poate exista decât dacă ceva și mai complicat l-a creat.

b) Spuneti ca ambele coduri sunt la fel de usor de descifrat. Starea lucrurilor va contrazice insa, deoarece codul genetic inca este obiect de studiu si, cu toate ca geneticienii au reusit sa descifreze multe din secretele codului genetic, incepand Mendel (pe la 1860 - care, pe langa faptul ca a fost un om de stiinta exceptional, a fost preot, calugar si abate!) - cred ca sunteti de acord cu mine ca cercetarile in domeniul geneticii sunt inca abia la inceput.

Mai întâi că sunt două situații complet diferite: codul informatic este descifrabil din start, fiind un rezultat al unei intenții umane, pe când ADN-ul este un rezultat al evoluției, consecință a nenumăratelor eșecuri eliminate și avantaje acumulate, logica codului fiind doar o interpretare umană a rezultatului dat în urma selecției naturale. De altfel chiar „defectele” codului genetic fac posibilă evoluția, și nu copierea perfectă. Exemplu este copierea în duplicat a genei SRGAP2 (celelalte primate o au într-un singur exemplar), lucru ce a dus la o dezvoltare suplimentară a creierului la umanoizi şi apariţia unui alt nivel de inteligenţă şi a mediului cultural.
Atenție, faptul că sunt oameni de știință ce au anumite credințe de tip religios nu înseamnă că în domeniul lor de activitate introduc divinitatea ca fiind cauză a fenomenelor. Dimpotrivă (Ştiinţa modernă - necesitate teologică).

c si d) Spuneti ca doar codul artificial reflecta o ratiune intrinseca. Raspunsul pe care l-ati dat la aceste intrebari m-a pus pe ganduri referitor la sinceritatea afirmatiilor dvs. ca sunteti adeptul unui ateism de tip deschis, ne-dogmatic.
Totusi, in urma expunerii mele de mai sus, va reformulez intrebarile:
c1 ) Chiar credeti ca ADN-ul in toata maretia si complexitatea lui, este in sine 'dezorganizat' si lipsit de logica? Argumentati.
c2) Daca este lipsit de logica, atunci si produsul ADN-ului - toate fiintele vii - sunt simple manifestari ale lipsei de logica?
d3) Daca ADN-ul are o structura logica ce organizeaza viata intr-o maniera logica, ce probabilitate este ca aceasta structura logica sa fie produsul unei RATIUNI. Argumentati.

ADN-ul nu este „dezorganizat”. Numai că organizarea sa nu are un scop extern propriei sale supraviețuiri. Adică moleculele ce au reușit să se autocopieze au supraviețuit și au reușit "să construiască" minunatele ființe vii contemporane. Celelalte au dispărut pentru că nu au reușit "să construiască" mecanisme vii la fel de capabile de supraviețuire. Iar asta este la fel de "dezorganizat" ca şi selectarea cartofilor mai sus amintiţi.
Iată o prezentare succintă a mecanismului de structurare a existenței și de apariție a viului, a compexității, în aparentă contradicție cu „legea entropiei”.

Pentru mai multe informaţii cu privire la cum funcţionează ADN-ul şi cum se transmite informaţia genetică te rog să citeşti "Gena Egoistă" a lui Richard Dawkins.

...de vreme ce nu stim ce este Bine sau Rau, nu stim nici ce este Dumnezeu sau Diavol. Insa, faptul ca NU STIM sau nu INTELEGEM ceva, nu insemna ca acel ceva nu exista.
Dvs. decretati ca Binele sau Raul absolut nu exista, insa nu puteti dovedi acest lucru.
Insa, faceti referire la viteza absoluta a luminii - care exista.
IPOTEZA: Dar daca insa exista BINELE la modul absolut iar Raul se defineste doar prin absenta Binelui, tot asa cum intunericul se defineste prin absenta luminii?
Referitor la Dilema lui Pascal, singura premiza nedovedita pana acum de nici un ateu este afirmatia acestora ca Dumnezeu nu exista.

La prima vedere logica aceasta pare corectă. Doar la prima vedere. Pentru că de fapt răspunsul este... ocolit prin inventarea unui alt termen, imposibil de demonstrat: divinitatea și/sau reciproca sa.
Altfel spus cuvintele de mai sus exprimă această idee: datorită faptului că nu știm sau că nu înțelegem anumite lucruri înseamnă că acolo trebuie că este divinitatea. Păi tocmai asta este greșeala credinciosului, pune divinitatea acolo unde este depășit, chiar dacă nu are nici o dovadă că această divinitate există. Acest principiu al cauzalității este foarte invocat de creaționiști, dar și foarte ușor de demontat, lucru făcut aici: Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu.
Pe scurt, este mai de bun simț a spune că nu știi sau nu înțelegi decât a spune că acolo trebuie să fie ceva supranatural.

CINE sau CUM este Dumnezeu (apropo de Mos Craciun), sunt intrebari care vin abia dupa ce am dat raspunsul la intrebarea: 'Este POSIBIL' sa existe un principiu ATOTCREATOR dar NECREAT?' - este posibil ca acest principiu creator sa fie o CONSTIINTA personala?
Este posibil sa deducem pe baza rationala existenta unui CREATOR al lumii, al universului? Exista dovezi rationale in baza carora sa putem intui un LOGOS creator al existentei?
Este Universul creat 'cu cap'?

Nu este nevoie de o asemenea ipoteză. Cunoștințele fizicii, chimiei, biologiei și a evoluției lumii vii ne dau răspunsuri suficiente pentru a ne reprezenta corect existența fără a fi nevoie de divinitate. Asta înseamnă că pe baza acestor cunoștințe putem face predicții funcționale, previziuni ce sunt demonstrate de realitate. Pentru unii faptul că se pot face aceste previziuni denotă că "universul este creat de cineva" deşi nu există nimic care să demonstreze acest lucru.

Anthony Flew, un FOST-filozof-ateu convins, a avut curajul sa-si revizuiasca ateismul in ultimii ani ai vietii, tinand cont de ultimele descoperiri stiintifice, pe principiul: 'We must follow the argument wherever it leads.' - si a avut onestitatea de a recunoaste ca, in lumina recentelor descoperiri stiintifice, ESTE POSIBIL sa existe un CREATOR.

Interpretarea spuselor lui este forţată. "Unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic." (LazyPawn)
Dar a lua de bună premisa că dincolo de graniţa cunoaşterii este divinitatea contrazice însăşi nevoia de cunoaştere. Dacă necunoscutele pot avea ca răspuns "Dumnezeu" atunci orice altă explicaţie nu şi-ar mai avea rostul.

Nu stiu cum puteti dovedi dvs. ca:
- ADN-ul nu poate avea autor
- ca RATIUNEA UMANA este singurul etalon dupa care puteti judeca LOGICA, RATIONALITATEA LUCRURILOR
- ca Universul nu poate avea un CREATOR.

1. ADN-ul tău este diferit de ADN-ul mamei tale şi de cel al tatălui tău, dar este identic cu al geamănului tău dacă ai unul. Cine şi cum a hotărât asta? Răspunsul uşor, dar incorect, este Dumnezeu. Cel complex şi real este procesul de meioză. Într-un fel fiecare din noi este "un noroc", pentru că sunt miliarde de spermatozoizi şi sute de ovule ce nu reuşesc a lăsa urmaşi. Sau a căror împerechere nu a fost capabilă de supravieţuire. Întrebarea următoare ar fi "cine" a făcut primul ADN. Asta seamănă cu "cine a fost mai întâi, oul sau găina" la care răspunsul nu este nici oul, nici găina, ci "dinozaurul cu pene". Binenţeles că asta "nu a ieşit din prima" şi nici nu a fost un scop al cuiva. A fost un proces de durată prin milioane de generaţii de dinozauri un pic modificaţi spre a fi găină faţă de părinţii lor.
2. Raţiunea este un atribut al conştiinţei. Poate exista un raţionament corect şi dacă premisele de la care se pleacă sunt false, şi atunci rezultatul este eronat. Raţiunea pură, fără dovezile ce susţin un anumit punct de vedere este o absurditate filosofică. Dar cu metoda ştiinţifică, da, este în puterea omului de a o folosi şi de a cunoaşte cu ajutorul acestui instrument realitatea.
3. Universul nu a avut nevoie de creator pentru că nu a existat timpul necesar pentru ca un creator să fi generat universul: "Să presupunem că începutul universului a fost ca Polul Sud al Pământului, gradele de latitudine jucând rolul timpului. Pe măsură ce ne deplasăm spre nord, cercurile de latitudine constantă, ce reprezintă dimensiunea universului, se vor dilata. Universul ar începe ca un punct la Polul Sud, dar Polul Sud e un punct ca oricare altul. Să te întrebi ce a fost înainte de începutul universului ar deveni o întrebare fără sens, fiindcă nu există nimic la sud de Polul Sud. (orice alt punct este mai la nord - nota mea)
[...]
Înţelegerea faptului că timpul se comportă ca spaţiu ne oferă o nouă posibilitate. Ea înlătură vechiul refuz al ideii de început al universului, dar ne spune de asemenea că începutul universului a fost guvernat de legi ale naturii, şi nu mai e nevoie de vreun zeu care să-l fi pus în mişcare." (The Grand Design - Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow)

Dumnezeu și argumentele sale

Argumentul mişcării: Dacă vezi un şir format din piese de domino care cad, ştii că a fost cineva care le-a provocat căderea, nu? Gândeşte-te la univers ca un enorm lanţ/şir de piese de domino care cad, care se miscă. Este necesar ca, cineva din afara şirului, să le fi provocat căderea/mişcarea, nu? Nimic nu este de la sine.
Demontasem mai demult (Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu) aceste argumente, dar revin.
În argumentul mişcării apare paradoxul mişcării Mişcătorului: dacă Dumnezeu este cauza mişcării înseamnă că Dumnezeu se mişcă deci şi pe Dumnezeu l-a mişcat cineva, astfel că este necesar un Mişcător al Mişcătorului... şi tot aşa, la infinit. Adică acest argument nu este un răspuns, ci o declinare a răspunsului, şi pentru ca lipsa răspunsului să poarte un nume unii i-au spus Dumnezeu.
În realitate nu tot ce se mişcă se mişcă datorită unei cauze primordiale, ci datorită unor condiţii generate de legi ale naturii ce pot fi demonstrate ştiinţific. Pe înţelesul unui copil, lumina alimentează o celulă solară ce porneşte un motor. Dar de unde vine lumina şi ce este ea? Din nimic. E, nu chiar din nimic, vine de la Soare. În Soare, datorită unei forţe foarte puternice, gravitaţia, atomii de hidrogen (care au fiecare un electron şi un proton, ambele cu greutate) se adună unul pe altul aşa cum noi apăsăm datorită aceleiaşi gravitaţii, prin greutatea noastră, salteaua pe care stăm. Numai că în Soare sunt enorm de mulţi atomi de hidrogen şi din această cauză presiunile sunt atât de mari încât doi protoni a doi atomi de hidrogen se unesc, lângă ei mai apar doi neutroni (şi aceştia au greutate) formând nucleul, şi în jurul acestui nucleu se învârt cei doi electroni. Aşa apare atomul de heliu. În această transformare mai apar şi nişte degajări de energie ce ajunge la noi: lumina. Oau! Deci datorită propriei lor greutăţi, fără ca cineva din exteriorul Soarelui să preseze Soarele, atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu (cu doi neutroni în plus) şi lumină.

Argumentul existenţei lucrurilor: Ai nevoie de o primă cauză de existenţă, la fel ca şi de o prima cauză de mişcare, deoarece nimic nu se poate face pe el să existe dacă nu a fost deja acolo. Nimic nu se poate cauza pe sine însuşi.
Această afirmaţie conţine din nou un paradox, dar îl lăsăm deoparte.
Universul nostru este guvernat de patru forţe pe care le putem cerceta: forţa de gravitaţie (care dă greutatea noastră), forţa electromagnetică (care face ca motorul electric să funcţioneze), forţa atomică slabă (care face ca atomii să se lege între ei) şi forţa atomică tare (care ţine leagate componentele nucleului atomic). Aceste forţe nu se comportă la fel, depinzând de dimensiunea spaţiului şi timpului. Adică la dimensiuni foarte mici sau la viteze foarte mari sau la forţe de gravitaţie imense, lucrurile nu mai sunt la fel în ceea ce priveşte dacă există sau nu ceva, dacă ceea ce există se află doar într-un singur loc sau în mai multe, dacă poate apare ceva din nimic sau dacă ceva poate dispare pur şi simplu. Şi oamenii au observat că la forţe şi în condiţii extreme din nimic apare materie şi antimaterie, adică poate apare existenţa. De altfel chiar asta s-a întâmplat cu universul nostru, doar în baza existenţei regulilor conforme forţelor mai sus amintite. Universul a apărut din nimic, deodată, întregul spaţiu şi timp autocreându-se acum 13,7 miliarde de ani.

Argumentul încetării existenţei: Dacă nu ar exista un Dumnezeu care nu a murit niciodată, care nu a încetat niciodata să existe, atunci, în final, totul ar muri sau şi-ar înceta existenţa şi nimic nu ar putea începe din nou. Atunci nu ar mai exista nimic, dar acest lucru este abusurd, pentru ca înca există ceva.
După cum am spus mai sus universul nostru, fără o cauză din exteriorul său a început să fie evident acum aproximatix 13,7 miliarde de ani. De fapt de atunci datează chiar timpul în sine, înainte de asta nu se poate concepe că există un înainte. Pentru a înţelege asta trebuie să ieşim un pic din cum vedem noi timpul şi să-l considerăm ca fiind doar o altă formă de spaţiu. Numai că şi aici mai intervenim un pic cu imaginaţia şi concepem timpul ca fiind latitudinea globului terestru, mărimea circumferinţei paralelelor fiind dimensiunea spaţiului tridimensional. În acest caz putem considera că Universul nostru a început la Polul Nord, un loc de exact un punct al globului. Nu putem lua în considerare un timp înainte de timp deoarece nu există un punct „mai la nord” decât Polul Nord, exact cum nu există un frig mai frig decât 0 absolut (−273,15 °C). Dar acesta este universul nostru în sensul că în el existăm noi, şi suntem capabili a-l percepe. În alte potenţiale universuri în care regulile fizicii ar fi fost altele (asta înseamnă că universul acesta este al nostru, este singurul cu aceste reguli) timpul ar fi fost altfel, spaţiul ar fi fost altfel şi materia şi energia ar fi fost altfel. Acele universuri nu există deoarece ar fi dispărut, colapsat sau disipat înainte să "existe" cu adevărat sau dacă ar exista ar fi imposibil de accesat.
Faptul că universul (existenţa) are un "început" nedatorat divinităţii nu implică un "nesfârşit" după cum nu implică un "sfârşit" ambele fiind estimări în care spaţiu-timpul aşa cum îl percepem noi va fi complet distorsionat.

Argumentul diferenţei: În univers unele lucruri sunt mai bune decât altele. Atunci, trebuie să existe un standard care să judece care lucruri sunt mai bune decât altele. Acest lucru trebuie să fie absolutul perfect. Adică, Dumnezeu.
Acest argument este fals, este o eroare de logică, ce înlocuiește argumentarea cu dorința argumentatorului. Ceva de genul „deoarece îmi plac prăjiturile înseamnă că prăjiturile sunt bune și pentru că există prăjituri e clar că binele există”. După cum se vede standardul după care sunt evaluate lucrurile este standardul nostru, noi suntem evaluatorii, deși suntem subiectivi. Binele și răul în mod absolut nu există, sunt interpretări, după cum sunt frumosul și urâtul. Morala nu este apanajul unei divinități sau a alteia, eventual biserica respectivă o confiscă, transmițând enoriașilor anumite dogme ca fiind absolute. În realitate actul moral ne aparține personal și este cu adevărat al nostru dacă îl înțelegem și ni-l asumăm. Faptul că unii credincioși preferă să lase dogma bisericii lor să se substituie efortului propriu arată lipsa acestora de moralitate, nefiind în stare, se pare, să judece singuri situațiile cu care sunt confruntați.

Argumentul "design-ului": Design-ul cere un designer. Universul/natura este un design, atunci înseamna că trebuie să existe un designer ce a creat universul/natura.
Prima problemă este cum de un designer, care trebuie să fie mai complicat decât designul pe care l-a generat, nu are un designer la rândul lui. Dar să lăsăm asta.
Să facem un experiment. Luăm o ladă în care punem cartofi de diferite dimensiuni, și mari și mici, amestecați. O așezăm în portbagaj și plecăm cu ea la piață, în județul vecin, să o vindem. Drumul este plin de gropi, nici mașina nu e prea nouă și trepidează din toate încheieturile. Când ajungem la piață ce să vezi, toți cartofii mari sunt deasupra și toți cei mici dedesubt. Acest design trebuie să fi fost gândit și construit de cineva, care a stat în portbagaj și a așezat cartofii. Așa este, dar nu e vreo divinitate sau Intelligent Design. Acel cineva se numește gravitație. Datorită ei (și a celorlalte trei forțe amintite înainte), materia construiește, singură, structuri stabile, atomii. Atomii se combină între ei, chimic, generând polimeri (molecule mari și complexe) ce se multiplică după un anumit tipic datorită forței atomice slabe. Deși acești polimeri se autocopiază există unele erori, ce construiesc polimeri și mai performați, ce folosesc materialul celor mai puțini performanți. Așa apare viața, la început simplă, dar mai apoi din ce în ce mai complicată, cu organisme complexe formate din milioane și milioane de celule, capabile de a se autoreplica, cu mici diferențe: ciuperci, alge, plante, animale. Unele tipuri de viețuitoare au dispărut de mult și acum unora le e greu să înțeleagă cum de s-a ajuns să fie două viețuitoare atât de diferite din același strămoș comun. După cum fizica a „construit” chimia și chimia a „construit” biologia, și materialul biologic s-a perfecționat continuu, prin evoluție, până când a ajuns să dețină un organ special, creierul. Una dintre specii, cea mai complexă din punct de vedere a calității creierului, a generat o nouă stare a materiei, informația culturală. Acest animal se numește Homo Sapiens, și este specia noastră, a oamenilor, capabili să se întrebe și să găsească răspuns despre cine sunt și cum de au ajuns să fie ceea ce sunt.

Poate cineva combate argumentele acestea?
Eu știu? Sunt combătute? Voi ce ziceți?

The Grand Design versus Intelligent Design

Ca răspuns la aberaţia Intelligent Design apostolată de creaţionişti şi corolar al ultimelor descoperiri ştiinţifice în domeniul fizicii de graniţă, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow au publicat cartea "The Grand Design", în 2010, apărută în România sub titlul "Marele plan" (traducerea Anca Vişinescu şi Mihai Vişinescu), la editura Humanitas, în 2012.

Iată câteva pasaje, sublinierile îmi aparţin:

"Problema începutului timpului seamănă oarecum cu problema marginilor lumii. Pe vremea când oamenii credeau că Pământul e plat, ei trebuie să se fi mirat cum de marea nu se revarsă pe la margini. Acest lucru a fost testat experimental: poţi merge în jurul lumii fără să cazi. Întrebarea ce se întâmplă la marginea lumii şi-a găsit răspuns atunci când oamenii au înţeles că Pământul nu e o suprafaţă plată, ci una curbă. Timpul însă părea ca o şină de cale ferată. Dacă avea un început, atunci trebuie să fi fost cineva (i.e., Dumnezeu) care să pună trenurile în mişcare. Chiar dacă teoria relativităţii generale a lui Einstein a unificat spaţiul şi timpul în spaţiu-timp şi a introdus un oarecare amestec al spaţiului cu timpul, timpul rămânea totuşi diferit de spaţiu, şi fie avea un început şi un sfârşit, fie continua la nesfârşit. Dar, dacă adăugăm efectele teoriei cuantice la teoria relativităţii, în cazuri extreme deformarea poate fi atât de mare, încât timpul se comportă ca o altă dimensiune a spaţiului.

La început - pe când universul era suficient de mic pentru a fi guvernat atât de teoria relativităţii generale, cât şi de teoria cuantică - au existat într-adevăr patru dimensiuni spaţiale şi nici una temporală. Prin urmare atunci când vorbim de "începutul" universului ajungem la ideea subtilă că, privind înapoi către universul primordial, timpul aşa cum îl cunoaştem nu exista! Trebuie să acceptăm că ideile noastre obişnuite despre spaţiu şi timp nu se aplică universului primordial. Aceasta depăşeşte experienţa noastră, dar nu şi imaginaţia sau matematica noastră. Dacă în universul primordial toate cele patru dimensiuni se comportă ca spaţiu, ce putem spune despre începutul timpului?

Înţelegerea faptului că timpul se poate comporta ca o altă direcţie a spaţiului înseamnă că putem scăpa de problema începutului timpului într-un mod asemănător felului în care ne-am debarasat de ideea marginilor lumii. Să presupunem că începutul universului a fost ca Polul Sud al Pământului, gradele de latitudine jucând rolul timpului. Pe măsură ce ne deplasăm spre nord, cercurile de latitudine constantă, ce reprezintă dimensiunea universului, se vor dilata. Universul ar începe ca un punct la Polul Sud, dar Polul Sud e un punct ca oricare altul. Să te întrebi ce a fost înainte de începutul universului ar deveni o întrebare fără sens, fiindcă nu există nimic la sud de Polul Sud. (orice alt punct este mai la nord - nota mea)
[...]
Înţelegerea faptului că timpul se comportă ca spaţiu ne oferă o nouă posibilitate. Ea înlătură vechiul refuz al ideii de început al universului, dar ne spune de asemenea că începutul universului a fost guvernat de legi ale naturii, şi nu mai e nevoie de vreun zeu care să-l fi pus în mişcare.

Neregularităţile din universul timpuriu au fost şansa noastră [...] deoarece, dacă unele regiuni au densităţi puţin mai mari decât altele, atracţia gravitaţională a densităţii suplimentare va încetini expansiunea acelei regiuni în comparaţie cu regiunile învecinate. Cum forţa gravitaţională adună cu încetul materia laolaltă, în cele din urmă ea poate declanşa colapsarea materiei pentru a se forma galaxii şi stele, care pot conduce la apariţia planetelor şi, cel puţin într-o împrejurare, la apariţia oamenilor. Aşa încât harta de microunde a cerului este planul întregii structuri a universului. Suntem produsul fluctuaţiilor cuantice din universul foarte timpuriu. Dacă sunteţi religioşi, puteţi spune că Dumnezeu dă într-adevăr cu zarul."
(referitor la replica lui Einstein în faţa evidenţelor fizicii cuantice: "Dumnezeu nu dă cu zarul!" - nota mea)

(Credit: NASA/WMAP Science Team.)