Creştinopaţii blamează Antipa

Expoziția „THE HUMAN BODY” se deschide pe data de 22 martie 2013 la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” unde poate fi vizitată până pe data de 30 iunie 2013. Pudibonzii de serviciu au sărit în sus deoarece "Copiii cu vârste mai mici de 7 ani beneficiază de acces gratuit." Vezi doamne, cum să privească nişte "cadavre" copiii sub 7 ani? Şi gratis.

Ce interesant! Copiii sub 7 ani nu consumă cadavre (de animale, binenţeles, dar tot cadavre, că doar nu mai sunt vii). Sunt hrăniţi numai cu plante. Ei nu trebuie să cunoască mecanismele corpului lor, vor afla asta direct la facultate. De medicină, că toţi vor face medicina (de preferat homeopatie, că aia "alopată" e toxică). Până şi a discuta cu copiii despre sex sau erotism este interzis, deşi, contrar indicaţiilor şi "legii" câinii vagabonzi sunt chiar în acestă perioadă în călduri şi îi văd îmbârligaţi pe străzi (repede nişte ochelari "de cal" pentru inocentele vederi). Moaştele creştine în schimb sunt indicate, că acele cadavre-s îmbălsămate cu fast şi "miros" frumos. Ba trebuie atinse de buzele copiilor, ca nu cumva să scape vreo rămăşiţă de forţă divină neutilizată. Mi-a plăcut un comentariu la postul lui Dan Negru: Sf.Paraschiva - "Ei lasă maică, şi la hoitul meu s-au perindat copiii iar adulţii îi puneau să-mi pupe racla. Măcar la Antipa nu o să-i pună şi să aduleze cadavrele. De ce esti ipocrit, evlaviosule? Unele cadavre sunt bune, altele nu? Ei hai!"

Chiar mă gândeam cum va scăpa societatea (mai exact familia mea, că pe ei îi obligă la asta) de cadavrul meu. Arderea e ineficientă energetic, iar depozitarea în sol durează prea mult. Şi mai e şi monopolizată de afacerişti veroşi cu sau fără sutană. Dacă e să fie ceva utilizabil la o transplantare, foarte bine, dar cu restul? Soluţia de a deveni exponat de muzeu, sau chiar de laborator modest de biologie dintr-o şcoală rurală, devine din ce în ce mai convenabilă. Bănuiesc că cheltuielile de plastinaţie vor reveni celor ce doresc un asemenea exponat. Mai ales că preţul biletelor pentru vizitarea expoziţiei nu-s de colo...

Cât eşti viu mai scapi de biserică, dar de eşti mort...

Statul dă o grămadă de bani pentru Biserica Ortodoxă din România deoarece este o instituţie de interes naţional, adică se ocupă de manifestările mistice specifice naţiei noastre, printre altele, decesul. La deces situaţia e monopol. Al Sfintei şi Dreptei Noastre Biserici. După abuzul asupra celor ce preferă o altă soluţie decât îngroparea (cazul Sergiu Nicolaescu), nici la înmormântare nu se poate fără ca diavolul din sutană să nu-şi bage coada. Mă refer la banul preoţesc, nu la domnii de la Patriarhie şi de la Mitropolii. Doar sunt "adevăraţi păstrători ai tradiţiei strămoşeşti". Atât că ochiul dracului poposeşte la ei în buzunare, ucigă-l toaca.

Iată ce păţesc cei ce încearcă să spargă monopolul sistemului preoţesc:


Biserica Ortodoxă nu vrea concurenţă. Slujbele în cimitirele private, interzise.

"Respectam alegerea cetăţenilor, însă ortodocşii sunt obligaţi să respecte decizia Bisericii. Nu vor avea slujbă de înhumare şi nici odihnă de veci, dacă îşi cumpără morminte în cimitire private".

Este mesajul ferm al Mitropoliei Moldovei, care le-a interzis preoţilor să-i ducă pe ultimul drum pe clienţii noilor cimitire particulare.
Totul pleacă de la o hotărâre a Patriarhiei Române, care refuză să accepte concurenţa privată. Enoriaşii, vaduviti astfel de o varianta de multe ori mai ieftină, cred că totul este o decizie de afaceri, fără niciun Dumnezeu.
(sursa ProTV)

Personal nu sunt adeptul incinerării din considerente de consum de energie. Mi se pare corect faţă de natură ca un corp ce nu mai are decât valoare nutritivă să ajungă hrană pentru celelalte vieţuitoare cu care s-a hrănit de altfel toată viaţa lui. Nu mă supăr să ajung hrană pentru carnivorele ce le chinuim în grădinile zoologice, de exemplu. Dar prefer să mă facă săpun sau îngrăşământ decât să fiu "îngropat" în cimitirul hulpavilor monopolişti.

Şefii Bisericii au anunţat totuşi că înfiinţarea de noi cimitire proprii este o prioritate. Planul este ca acelaşi Sector al Cimitirelor să deschidă şi nenumărate magazine pentru ultimul drum. Asta după ce oricum, Patriarhia Română le-a impus enoriaşilor să folosească numai lumânări şi icoane autorizate de instituţie.

Ştiţi cum apar cimitirele "proprii" ale Bisericii? Autorităţile locale caută o zonă propice pe care o "donează" eparhiei respective. Apoi Biserica vinde bucăţică cu bucăţică, pe bani grei, pământul primit pe de-a moaca. De fapt nu chiar vinde, împrumută. Că doar nu-i proastă. Deşi-i spune "loc de veci" (vezi mai sus, sunt chiar cuvintele lor, cică de asta le e frică, ca nu cumva moaştele să nu se ridice la Armaghedonul stabilit) e doar pe 10-15 ani. Sau chiar 7 dacă e aglomeraţie.
Dup-aia Dumnezeu cu mila...

Dubla măsură a creştinismului ortodox (şi nu numai)

Este interesantă atitudinea pe care o au activiştii anti-avort, în mare măsură creştini cu specific majoritar ortodox (la noi în ţară). Embrionul este "o fiinţă", "un suflet", "un înger nenăscut". Dar ce se întâmplă copiilor decedaţi înainte de a fi botezaţi? Aceştia nu primesc slujbă ca pentru un om "normal", botezat, ci un surogat eventual. Şi asta dacă şi numai dacă vreun popă acceptă acest lucru.
Altfel spus, copiii născuţi deja dar care nu au apucat a fi botezaţi nu sunt copii pe de-antregul. Embrionii sunt foarte preţioşi pe când oamenii nebotezaţi sunt mult mai puţin importanţi.

Câtă absurditate...

Moartea ca paradox

Probabil că am devenit oameni când am conştientizat moartea. Fenomenul morţii este unul cât se poate de comun, natural şi previzibil. Nu neapărat când se întâmplă ci că se întâmplă cu siguranţă. În virtutea acestei situaţii oamenii au dezvoltat nenumărate mijloace culturale de a ocoli evenimentul (utopică dorinţă) sau de a-l transcede, modifica, subjuga sau cel puţin întârzia. La îndemână au avut practicile religioase, la început simple manifestări şamanice, mai apoi rafinate ritualuri, uneori extrem de elaborate. S-au născut nenumărate zeităţi implicate în controlul, drămuirea şi valorificarea morţii. S-a ajuns la personificarea acesteia (Hades) sau la negarea ideii în sine (înviere, renaştere, reîncarnare). Fie că se încerca mituirea sau ignorarea acesteia, manifestările specifice trecerii în nefiinţă se traduceau în costuri substanţiale.

Istoria ne demonstrează că cele mai performante sisteme sociale (în sensul că au avut capacitatea de a coagula resurse) au fost cele ce au capitalizat spaima de moarte, utilizând politic zeităţile aferente. Această situaţie a fost maxim fructificată în regimurile tiranice, ce au utilizat aparatul clerical pentru a controla şi subjuga populaţia în interesul, uneori absurd de sinucigaş, al conducătorilor. Avem cazul incaşilor sau al aztecilor ce transformă calamităţile naturale în supărare divină, folosind moartea ca mijloc de îmbunare, jertfind pe altarele zeilor sclavi, prizonieri şi uneori chiar proprii cetăţeni. Aceste practici duc de fapt la o criză profundă de sistem, resursele fiind epuizate pe absurde manifestări de contracarare a unei temeri alimentate chiar de cei puşi să o elimine. Găsim utilizarea morţii în Egiptul antic, construcţii uriaşe şi savante tehnici de mumificare fiind necesare pentru a învinge moartea. Moartea devine apanajul principal al Diavolului, acesta devenind simbolul acesteia în creştinism şi islam. Unele civilizaţii ocolesc moartea fie ignorând-o, ca în budism, unde decesul devine o simplă trecere într-o altă viaţă, fie înnobilând-o, moartea fiind considerată un apanaj al aleşilor, în funcţie de scopul în care a fost aceasta obţinută (geto-daci, triburile precolumbiene nord-americane, shintoismul japonez).

Avem explicaţii psihologice la această situaţie. Suntem influenţaţi în luarea deciziilor de mesajele pe care le primim. De suntem înconjuraţi de chipuri zâmbitoare, sănătoase şi tinere vom avea un tonus optimist. Dacă primim imagini ale unor scene morbide psihicul nostru se tulbură, deciziile fiind mult mai defectuoase. Deciziile greşite se traduc în structuri sociale defectuoase. Lipsa de colaborare duce la fărâmiţarea şi ineficientizarea comunicării, lucru ce se transformă în mase de oameni uşor de condus. Se ajunge la manipularea acestora pentru a identifica un inamic. Utilizarea simbolisticii morţii ca instrument de control nu rămâne fără urmări nici pentru emiţător, chiar iniţiat fiind. Astfel că de cele mai multe ori chiar clerul cel uns cu toate alifiile este mesagerul ce distruge, uneori involuntar, ceea ce proclamă a susţine. În creştinismul ortodox din punct de vedere dogmatic aceste rezultate sunt evidente. Inchiziţia a fructificat spaima de moarte declanşând, prin iconografia sugestivă specifică evului întunecat, o vânătoare ce a alimentat chiar exacerbarea fricii de moarte. Aproape de la naştere omul era asaltat de imaginea morţii, deşi creştinismul se proclamă religia vieţii. Crucifixul cu al său scheletic decedat atârnat pe cruce nu face altceva decât să alimenteze o infernală maşinărie de autodistrugere. Iar imaginea cadavrului crucificat este promovată în toate spaţiile ce se considerau astfel ferite de Diavol: deasupra leagănului copilului, în dormitorul matrimonial, în sălile de clasă sau în intersecţiile de drumuri. Ca loc de intâlnire biserica stă sub imaginea morţii, în mijlocul mormintelor sau cu mortul cel mai de vază din comunitate afişat în faţa altarului. O supremă sărbătorire a morţii se evidenţiază prin iubirea arătată făţiş faţă de unele cadavre sau părţi ale acestora supranumite moaşte. Religiile consacră moartea, o subliniază, o înnobilează şi într-un final o sărbătoresc.

Ateismul o devalorizează. Pentru atei moartea este o consecinţă simplu de înţeles, asemănătoare cu o defecţiune majoră a unui computer sau cu arderea unui bec. Nu-i mai bine aşa?

Bani în plic versus coroane funerare

COMUNICAT

În conformitate cu hotărârea Adunării Parohiale din data de 01.01.2011 (probabil greşeală de tipar), la înmormântările din parohia ortodoxă Someşeni, cei apropiaţi familiei nu vor mai aduce coroane!
Un plic cu câteva cuvinte de condoleanţe şi o sumă de bani reprezentând contravaloarea unei coroane de flori - va fi cel mai adecvat mod de a fi alături de familie.
S-a luat această hotărâre din următoarele motive:
- în cele mai multe cazuri membri familiei nu ştiu cine a adus coroane şi nu citesc ce scrie pe panglicile de pe acestea;
- aducând coroane, cei apropiaţi nu ajută cu nimic familia îndoliată, care în astfel de situaţii are extrem de multe cheltuieli;
- banii cheltuiţi pe coroane sunt bani aruncaţi pentru că, ulterior, în cele mai multe cazuri coroanele şi florile de pe ele sunt furate şi revândute şi apoi arse;
- familia se va îngriji ca lângă sicriu să fie totuşi câteva coroane din cele mai frumoase iar cu banii de la înmormântare pot face milostenie sau pot acoperi anumite chetuieli.

Paroh Pr. Dr. Ioan Roman

Ce înţeleg eu din ce spune Adunarea Parohială (gura preotului, hai să fim serioşi):
Înmormântarea nu are nimic divin, din acest motiv ea trebuie să fie eficientă şi nu tradiţională.
Eficienţa nu trebuie dobândită prin diminuarea cheltuielilor (familiei îndoliate) ci prin creşterea veniturilor (bisericii).
Recunoaştem că veniturile bisericii sunt exorbitante (în astfel de situaţii familia îndoliată are extrem de multe cheltuieli).
Creşterea veniturilor se poate face şi prin reconversia anumitor cheltuieli, deocamdată coroanele.
Acestă hotărâre poate fi extinsă la nivel naţional: depunerile oficiale de coroane se pot transforma în subvenţii guvernamentale pentru Biserica Ortodoxă din România.
Membrii familiei îndoliate sunt analfabeţi.
Banii ce nu ajung în buzunarele preoţilor sunt bani aruncaţi.
În cimitir se fură.
Dă-i dracului de ţigani, cu florile lor cu tot!

Cimitir versus crematoriu

Biserica Ortodoxă din România, prin gura Mitropoliei Clujului, se amestecă în afacerile unor firme private, trage politicienii de urechi şi se pune dea curmezişul convingerilor oamenilor. Se opune construirii primului crematoriu uman din Transilvania.

Credeţi cumva că aceste demersuri sunt de natură dogmatică, biologică, sau morală? Vax! Natura opoziţiei este economică. Motivaţia?
Cimitirele Bisericii sunt aglomerate şi dorinţa de control şi putere e mare. Bisericile insistă pe lângă forurile localităţilor pentru a extinde cimitirele. Primesc pe de-a moaca terenuri din domeniul public, în care mai apoi fac legea. Realmente închiriază fiecare parcelă de doi metri pătraţi pentru o grămadă de bani, pe timp limitat. Credeţi cumva că acel "loc de veci" e pe veci? Aiurea, e la latitudinea versaţilor popi.

Un ban în plus te aşează mai aproape de alee sau de intrarea în cimitir. Nu credinţa, nu faptele bune pe care le-ai făcut de-a lungul vieţii. Nu. Banii fac asta. Ajungi "în faţă" dacă ai origine "sănătoasă". Dacă faci parte dintr-o familie cunoscută, cu ştate lungi de plată în cutia milei din parohia respectivă. O chitanţă de la altă parohie e aproape la fel de insignifiantă şi vulgară ca şi hârtia igienică folosită, cel puţin asta e privirea preotului de i-o arăţi. Doamne fereşte să fii ţigan sau sărac. Ajungi în marginea cimitirului, lângă sinucigaşi şi atei. Să mai spun de "sectarii" şi "rătăciţii" celorlalte religii? Deşi cimitirul, ca teren, a aparţinut tuturor până să fie trecut sub jurisdicţia ortodocşilor.

Tot cimitirul este sursa de putere ideologică, de manipulare psihologică, de control a maselor. Nu există imagine mai terifiantă decât mulţimea de morminte. Iar faptul că toţi acei morţi au trecut prin cădelniţa preotului îi dă acestuia imaginea de puternic. Înmormântarea nu este pentru cei morţi. Este pentru cei vii. Şi nu este pentru ca ei să se simtă mai bine după ce au pierdut pe cineva drag, ci pentru a se simţi şi mai rău, ca supravieţuitori. Aşadar ce rost ar mai avea ceremonia, dacă nu mai există acel loc care să ne reamintească tuturor cine e cel puternic?

Crematoriul este cea mai cumplită invenţie. Taie cele mai sigure fonduri, suspendă motivaţia existenţei bisericii, anulează puterea clerului. Crematoriul ne dă posibilitatea de a găsi adevărul.
Pe raftul cu albume de familie este urna strămoşilor...