Foarte mulţi credincioşi proclamă ca "dovadă" a adevărului religiei lor valoarea dată de vechimea ideii şi a cultului respectiv, atitudine justificată şi prin vechimea gândirii de tip magic, semn al "umanismului" speciei noastre. Atâta doar că zeii proclamaţi ca "adevăraţi" vin şi se duc, apar şi dispar, sunt înlocuiţi sau transformaţi, inclusiv actele cultice, tradiţiile ce-i consacră. Deşi religiile actuale sunt "tinere", având aproximativ două mii de ani (creştinismul şi islamul), acestea consideră că se trag din ideile şi "certitudinile" mai vechi. Documentele certifică aceste idei ca provenind din religiile babiloniene cu influenţe egiptene, importate de evrei prin secolele VIII-VII î.e.n.:
"Când au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat spre Canaan, evreii conduşi de Moise au început să venereze o divinitate - până atunci venerată de un trib arab nomad, al keniţilor - cu numele Yahwe." (Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. 1, pag. 252)
Aşadar, una peste alta, religiile monoteiste actuale, fără a specifica care dintre ele este filonul "original", au cel mult 2800 de ani, cu indulgenţă.
Ateismul, gândirea de tip raţional, ce exclude programatic influenţa şi valoarea divinităţilor pare să fie o creaţie recentă, un rezultat al dezvoltării ştiinţifice moderne, o atitudine recentă, "tânără", de maxim câteva sute de ani ca vârstă.
Greşit!
Tot în Istoria culturii şi civilizaţiei a lui Ovidiu Drimba aflăm că ideile lipsite de divinitate în ceea ce priveşte originea lumii sunt mult mai vechi, mai vechi chiar decât creştinismul şi islamul sau părintele acestora, iudaismul.
În gândirea prefilosofică babiloniană (acum 4000 de ani), mitul Enuma Eliş ne spune că la început exista materia (nu spiritul sau zeii), respectiv apa (Apsu), haosul şi pământul. Acestea au dat naştere zeilor.
O altă idee şi mai clară în ceea ce priveşte materialitatea lumii şi lipsa de valoare a credinţelor în viaţa de după moarte sau în divinităţi găsim în Egiptul antic de acum 4000 de ani.
"Încă din epoca Regatului Vechi, natura le apărea egiptenilor ca un corp unitar şi ordonat. Dar ordonat nu de un zeu, ci de Maat, care este nu numai principiul raţiunii şi al justiţiei (Maat s-ar putea traduce prin "adevăr" şi "dreptate"), ci şi al ordinii şi organizării lumii. - În aceeaşi epocă au apărut şi atitudini de scepticism religios. În Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său - unul din textele cele mai interesante a literaturii egiptene - gândirea laică, eliberată de rigorile teologice, pune la îndoială dogma nemuririi sufletului şi, denunţând starea generală de decadenţă a vremii, proclamă ca singure valori onestitatea şi generozitatea - şi conclude cu recomandarea: "Petreceţi ziua în veselie şi dă uitării grijile". (Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. 1, pag. 191)
Se afișează postările cu eticheta apostazie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta apostazie. Afișați toate postările
20 iulie 2014
28 ianuarie 2014
Noile religii - ateismul VI
Homo religiosus nu se leagă intinsec de o divinitate sau de ideea de sacru, ci de ritualizarea existenţei sale.
Şi homo religiosus suntem toţi, atei şi teişti deopotrivă, fie că ne dăm sau nu seama de asta. Pentru că nevoia de ritual este "genetică", ca şi cum ar exista o genă care ne face să acceptăm şi să practicăm un anumit comportament. Comportamentele sunt avantajoase, ne oferă posibilitatea de a acţiona cu şanse pozitive fără a trece prin cheltuitorul efort de a aduna dovezi şi a gândi fiecare etapă. Iar comportamentele structurate devin ritualuri. Ateii nu fac excepţii, dimpotrivă.
De curând comunitatea vocală a ateilor şi agnosticilor de prin România a primit o lovitură ce i-a pus într-o poziţie de vulnerabilitate: a dispărut principala platformă de comunicare - grupul Atei & Agnostici Români de pe Facebook. Şi ca orice homo sapiens religiosus au început să caute răspunsuri, iar dacă acestea nu existau, le inventau. Vina nu este una capitală, face parte din natura umană, numai că natura umană nu este construită pentru a fi raţional pură ci pentru a supravieţui în mediul naturii sălbatice. A fost prea puţin timp pentru evoluţie ca structura predispusă spre a accepta manipularea să fie dizolvată, să devenim cu adevărat logici. Poate nu vom deveni niciodată aşa, nu mai sunt motive pentru ca evoluţia noastră să continue.
Dar nu despre asta e vorba ci despre "zestrea religioasă" a ateilor.
Prima reacţie a fost cea de perplexitate, de parcă regulile existenţei în mediul respectiv, călduţ şi rotund delimitat, sunt imuabile şi eterne. Fals. Acest concept este de sorginte religioasă şi toţi îl avem până în momentul în care conştientizăm finalitatea, moartea. Iar asta, conştientizarea finalităţii, duce la următoarele luări de poziţie, tot cu specific manipulant şi de sorginte religioasă: trebuie găsit vinovatul şi pedepsit.
Este vital ca vina să nu fie a ta sau a colegului în ale dogmei ci a străinului, a celui altfel, a duşmanului. Şi au fost identificaţi câţiva. Cu doi am vorbit atunci, erau speriaţi şi au retractat orice implicare, de altfel unul dintre ei nu mai este de găsit pe facebook. Nici nu contează dacă aveau sau nu vreo vină, importantă e ideea care a încolţit în mintea celor ce se cred raţionali: Să-i linşăm! Defectuoasă gândirea de tip "cine nu e cu noi e împotriva noastră".
A doua reacţie este de prevenire a unor viitoare derapări, de sistematizare ritualică. I-am îndepărtat pe duşmanii din exterior, acum să-i îndepărtăm şi pe cei din interior. Iată ce zice cineva: Deși e grup închis, cumva, printre noi, s-au strecurat niscaiva habotnici. Foarte sigur se află aici doar pentru a raporta.
Deoarece orice creștin care se respectă nu va blasfemia în vecii vecilor numele sfintei fantome în care crede, propun administratorilor să ceară din partea membrilor o "dovadă de necredință". Orice blasfemie e acceptată ca tichet de intrare.
Binenţeles că aceste manifestări sunt extremele, colegul de mai sus a fost luat la mişto de mulţi, dar predispoziţia pe care o avem de a folosi scurtăturile în loc să evaluăm fiecare caz în parte ne predispune la sistematizarea acestor scurtături. Iar sistematizarea ritualurilor este ... religie.
Acum comunitatea de atei se recompune. Coagularea va avea noi valenţe, pe principiul "ce nu te ucide te face mai puternic". La mai mare! Şi "la mai raţional", dacă se poate...
Noile religii - ateismul
Noile religii - ateismul II
Noile religii - ateismul III
Noile religii - ateismul IV
Noile religii - ateismul V
Noile religii - ateismul VII
Şi homo religiosus suntem toţi, atei şi teişti deopotrivă, fie că ne dăm sau nu seama de asta. Pentru că nevoia de ritual este "genetică", ca şi cum ar exista o genă care ne face să acceptăm şi să practicăm un anumit comportament. Comportamentele sunt avantajoase, ne oferă posibilitatea de a acţiona cu şanse pozitive fără a trece prin cheltuitorul efort de a aduna dovezi şi a gândi fiecare etapă. Iar comportamentele structurate devin ritualuri. Ateii nu fac excepţii, dimpotrivă.
De curând comunitatea vocală a ateilor şi agnosticilor de prin România a primit o lovitură ce i-a pus într-o poziţie de vulnerabilitate: a dispărut principala platformă de comunicare - grupul Atei & Agnostici Români de pe Facebook. Şi ca orice homo sapiens religiosus au început să caute răspunsuri, iar dacă acestea nu existau, le inventau. Vina nu este una capitală, face parte din natura umană, numai că natura umană nu este construită pentru a fi raţional pură ci pentru a supravieţui în mediul naturii sălbatice. A fost prea puţin timp pentru evoluţie ca structura predispusă spre a accepta manipularea să fie dizolvată, să devenim cu adevărat logici. Poate nu vom deveni niciodată aşa, nu mai sunt motive pentru ca evoluţia noastră să continue.
Dar nu despre asta e vorba ci despre "zestrea religioasă" a ateilor.
Prima reacţie a fost cea de perplexitate, de parcă regulile existenţei în mediul respectiv, călduţ şi rotund delimitat, sunt imuabile şi eterne. Fals. Acest concept este de sorginte religioasă şi toţi îl avem până în momentul în care conştientizăm finalitatea, moartea. Iar asta, conştientizarea finalităţii, duce la următoarele luări de poziţie, tot cu specific manipulant şi de sorginte religioasă: trebuie găsit vinovatul şi pedepsit.
Este vital ca vina să nu fie a ta sau a colegului în ale dogmei ci a străinului, a celui altfel, a duşmanului. Şi au fost identificaţi câţiva. Cu doi am vorbit atunci, erau speriaţi şi au retractat orice implicare, de altfel unul dintre ei nu mai este de găsit pe facebook. Nici nu contează dacă aveau sau nu vreo vină, importantă e ideea care a încolţit în mintea celor ce se cred raţionali: Să-i linşăm! Defectuoasă gândirea de tip "cine nu e cu noi e împotriva noastră".
A doua reacţie este de prevenire a unor viitoare derapări, de sistematizare ritualică. I-am îndepărtat pe duşmanii din exterior, acum să-i îndepărtăm şi pe cei din interior. Iată ce zice cineva: Deși e grup închis, cumva, printre noi, s-au strecurat niscaiva habotnici. Foarte sigur se află aici doar pentru a raporta.
Deoarece orice creștin care se respectă nu va blasfemia în vecii vecilor numele sfintei fantome în care crede, propun administratorilor să ceară din partea membrilor o "dovadă de necredință". Orice blasfemie e acceptată ca tichet de intrare.
Binenţeles că aceste manifestări sunt extremele, colegul de mai sus a fost luat la mişto de mulţi, dar predispoziţia pe care o avem de a folosi scurtăturile în loc să evaluăm fiecare caz în parte ne predispune la sistematizarea acestor scurtături. Iar sistematizarea ritualurilor este ... religie.
Acum comunitatea de atei se recompune. Coagularea va avea noi valenţe, pe principiul "ce nu te ucide te face mai puternic". La mai mare! Şi "la mai raţional", dacă se poate...
Noile religii - ateismul
Noile religii - ateismul II
Noile religii - ateismul III
Noile religii - ateismul IV
Noile religii - ateismul V
Noile religii - ateismul VII
6 ianuarie 2014
Părerea lui Iisus despre tine...
Un citat din apologeţii creştinismului: Nu e important ce părere ai tu despre Isus, ci care este părerea lui despre tine. - Richard Wurmbrand
Prea puţin trebuie să ne pese de părerea lui Moş Crăciun despre noi. Pentru că Moş Crăciun nu există, doar ştim asta. Este adevărat că părerea celor ce se consideră trimişii lui Moş Crăciun contează, mai ales că ei sunt singurii care pot să ne comunice această "părere". Asta dacă primim cadouri de la ei, de obicei nefolositoare, dar dorim acest lucru în continuare.
A, era vorba despre Isus?
Pagubă-n papuci - se aplică acelaşi principiu.
Prea puţin trebuie să ne pese de părerea lui Moş Crăciun despre noi. Pentru că Moş Crăciun nu există, doar ştim asta. Este adevărat că părerea celor ce se consideră trimişii lui Moş Crăciun contează, mai ales că ei sunt singurii care pot să ne comunice această "părere". Asta dacă primim cadouri de la ei, de obicei nefolositoare, dar dorim acest lucru în continuare.
A, era vorba despre Isus?
Pagubă-n papuci - se aplică acelaşi principiu.
8 iulie 2013
Ateii ca avocaţi ai diavolului...
Într-un mod absurd, unii adepţi ai lui Dumnezeu vor să ucidă sau sunt gata să o facă. De curând la Iaşi un schizofrenic a încercat detonarea unei bombe, presupun că la îndemnul unui dumnezeu, cu care vorbea curent. Acum un an o femeie ce discuta des cu dumnezeu şi-a ucis unul dintre copii, decapitându-l. Chestiunea este că nu numai omul de rând, singur, cade în capcana unei false divinaţii, ci chiar şi reprezentanţi ai clerului sau persoane cu o strânsă legătură cu Dumnezeu, cum este crima înfăptuită de mai multe măicuţe împreună cu preotul mănăstirii de la Tanacu.
De unde se vede că fiecare ne raportăm la Dumnezeu în mod diferit. Sau, altfel spus, fiecare vede un Dumnezeu diferit, după cât e de întreg la minte. Aici toată lumea trebuie să-mi dea dreptate şi să accepte ideea că, fiind prea mici pentru a cuprinde divinitatea, este posibil ca, personal, să ne înşelăm atunci când încercăm să comunicăm cu Dumnezeu şi fie să comunicăm cu un dumnezeu greşit, fals, fie să vorbim cu un Dumnezeu inexistent, posibil doar cu o imagine construită de noi înşine, ceea ce ne face cu adevărat bolnavi, mai ales dacă ne mai şi răspunde.
Aşa că este foarte dificil, poate chiar imposibil, să descoperim între credincioşii adevăraţi şi sănătoşi care vorbesc cu Dumnezeu pe credincioşii bolnavi care vorbesc cu Dumnezeu. Numai că sunt unele persoane cu adevărat capabile de a descoperi asta. Nu dacă persoana care vorbeşte cu Dumnezeu este schizofrenică sau nu, de asta se ocupă medicii psihiatri, ci dacă acel Dumnezeu cu care stăm noi de vorbă este Dumnezeu cu Adevărat sau doar o iluzie de-a noastră. Aceştia sunt ateii.
Mulţi credincioşi declară că "Ateii sunt avocaţii diavolului! Însă diavolul a fost lăsat liber să ne încerce credinţa până la sfârşitul veacului."
Se face o mare, mare greşeală, dacă se interpretează această idee precum că ateii sunt în slujba Satanei. Fals! A fi avocatul diavolului este situaţia în care te pui în partea cealaltă pentru a înţelege problema în ansamblu, pentru a sesiza toate aspectele şi pentru a avea acces la eventualele contradicţii înainte ca acestea să apară. Aşa că a fi "avocatul diavolului" este o situaţie plină de responsabilitate, ce arată tocmai capacitatea de a înţelege "partea adversă" şi de a avea astfel premisele unei soluţii corecte. De fapt ateii sunt o specie aparte.
Ateii sunt sanitarii religiei. Adică sunt oamenii ce au curajul şi puterea de a arăta care sunt dumnezeii falşi. Pentru asta iau la rând fiecare duh, spirit, zeu, idee religioasă sau dumnezeu şi îl confruntă cu ceea ce este măsura tuturor lucrurilor: raţiunea. Pentru asta riscă să ajungă în iad, dacă Dumnezeul ce a construit iadul există şi se pune cu el. Vă daţi seama ce riscă un ateu? Din dorinţa de a vă ajuta să înţelegeţi dacă al vostru dumnezeu este chiar Dumnezeu, riscă se ia la trântă chiar cu Divinitatea Reală. Să fim serioşi, Dumnezeu (şi aici mă refer la Dumnezeul cel Adevărat, nu la falşii dumnezei ce parazitează minţile schizofrenicilor) nu are nevoie de apărători. La puterea Sa orice potrivnic i-ar sta în faţă ar fi ca şi inexistent. Cât l-ar costa pe Dumnezeu să-l arunce în Focurile Gheenei pe ateul insignifiant? Cu toate acestea se pare că nu o face. Sau nu o face imediat. De ce? Pentru că Dumnezeu cel Adevărat ştie că ateii sunt de fapt în slujba Lui. El ştie că dacă în mintea unui credincios există o idee despre dumnezeu care nu rezistă la atacul raţional al ateilor, înseamnă că aceea idee este de fapt o idee greşită şi nu-L reprezintă chiar pe Dumnezeu.
Ateii sunt puternici. Pentru că numai un om puternic îşi permite să se pună cu duhurile necurate, cu falşii dumnezei sau cu ideologiile toxice, pe faţă, fără nici o altă armă decât raţiunea.
Numai că ateii riscă enorm. Pot fi ucişi de schizofrenici, care sunt la fel de religioşi ca şi cei sănătoşi. Sunt zilnic înjuraţi, blamaţi, urâţi. Şi mai ales riscă să nu ajungă în Rai. Pentru curajul lor de a se pune cu falşii dumnezei riscă să ajungă în Iad. Ăsta da curaj.
Ateii sunt eroi.
De unde se vede că fiecare ne raportăm la Dumnezeu în mod diferit. Sau, altfel spus, fiecare vede un Dumnezeu diferit, după cât e de întreg la minte. Aici toată lumea trebuie să-mi dea dreptate şi să accepte ideea că, fiind prea mici pentru a cuprinde divinitatea, este posibil ca, personal, să ne înşelăm atunci când încercăm să comunicăm cu Dumnezeu şi fie să comunicăm cu un dumnezeu greşit, fals, fie să vorbim cu un Dumnezeu inexistent, posibil doar cu o imagine construită de noi înşine, ceea ce ne face cu adevărat bolnavi, mai ales dacă ne mai şi răspunde.
Aşa că este foarte dificil, poate chiar imposibil, să descoperim între credincioşii adevăraţi şi sănătoşi care vorbesc cu Dumnezeu pe credincioşii bolnavi care vorbesc cu Dumnezeu. Numai că sunt unele persoane cu adevărat capabile de a descoperi asta. Nu dacă persoana care vorbeşte cu Dumnezeu este schizofrenică sau nu, de asta se ocupă medicii psihiatri, ci dacă acel Dumnezeu cu care stăm noi de vorbă este Dumnezeu cu Adevărat sau doar o iluzie de-a noastră. Aceştia sunt ateii.
Mulţi credincioşi declară că "Ateii sunt avocaţii diavolului! Însă diavolul a fost lăsat liber să ne încerce credinţa până la sfârşitul veacului."
Se face o mare, mare greşeală, dacă se interpretează această idee precum că ateii sunt în slujba Satanei. Fals! A fi avocatul diavolului este situaţia în care te pui în partea cealaltă pentru a înţelege problema în ansamblu, pentru a sesiza toate aspectele şi pentru a avea acces la eventualele contradicţii înainte ca acestea să apară. Aşa că a fi "avocatul diavolului" este o situaţie plină de responsabilitate, ce arată tocmai capacitatea de a înţelege "partea adversă" şi de a avea astfel premisele unei soluţii corecte. De fapt ateii sunt o specie aparte.
Ateii sunt sanitarii religiei. Adică sunt oamenii ce au curajul şi puterea de a arăta care sunt dumnezeii falşi. Pentru asta iau la rând fiecare duh, spirit, zeu, idee religioasă sau dumnezeu şi îl confruntă cu ceea ce este măsura tuturor lucrurilor: raţiunea. Pentru asta riscă să ajungă în iad, dacă Dumnezeul ce a construit iadul există şi se pune cu el. Vă daţi seama ce riscă un ateu? Din dorinţa de a vă ajuta să înţelegeţi dacă al vostru dumnezeu este chiar Dumnezeu, riscă se ia la trântă chiar cu Divinitatea Reală. Să fim serioşi, Dumnezeu (şi aici mă refer la Dumnezeul cel Adevărat, nu la falşii dumnezei ce parazitează minţile schizofrenicilor) nu are nevoie de apărători. La puterea Sa orice potrivnic i-ar sta în faţă ar fi ca şi inexistent. Cât l-ar costa pe Dumnezeu să-l arunce în Focurile Gheenei pe ateul insignifiant? Cu toate acestea se pare că nu o face. Sau nu o face imediat. De ce? Pentru că Dumnezeu cel Adevărat ştie că ateii sunt de fapt în slujba Lui. El ştie că dacă în mintea unui credincios există o idee despre dumnezeu care nu rezistă la atacul raţional al ateilor, înseamnă că aceea idee este de fapt o idee greşită şi nu-L reprezintă chiar pe Dumnezeu.
Ateii sunt puternici. Pentru că numai un om puternic îşi permite să se pună cu duhurile necurate, cu falşii dumnezei sau cu ideologiile toxice, pe faţă, fără nici o altă armă decât raţiunea.
Numai că ateii riscă enorm. Pot fi ucişi de schizofrenici, care sunt la fel de religioşi ca şi cei sănătoşi. Sunt zilnic înjuraţi, blamaţi, urâţi. Şi mai ales riscă să nu ajungă în Rai. Pentru curajul lor de a se pune cu falşii dumnezei riscă să ajungă în Iad. Ăsta da curaj.
Ateii sunt eroi.
28 februarie 2013
Să ai curaj...
Christopher Hitchens a scris o carte, "Dumnezeu NU este mare. Cum otrăveşte religia totul". La sfârşitul cărţii aduce mulţumiri celor care l-au ajutat, într-o formă sau alta. Iată câteva din cuvintele sale:
Michael Prest, vechiul meu prieten din şcoală, a fost prima persoană care m-a făcut să înţeleg că, chiar dacă autorităţile ne pot obliga să participăm la rugăciune, nu ne pot forţa să ne rugăm. N-am să uit niciodată cum stătea drept în timp ce alţii îngenuncheau sau se plecau cu ipocrizie şi nici ziua în care am hotărât să mă alătur lui. Orice poziţie de supunere sau abdicare ar trebui să facă parte din preistoria noastră.
Şi în România sunt oameni ca Michael Prest. Unul dintre ei este Maria Catalina ce mai are şi nenorocul de a avea pe habotnica profesoară de religie dirigintă: Vine mama la mine si spune ca i-a zis diriginta (profesoara de religie) lu` tata, la sedinta, ca nu zic "Tatal nostru" la ora. What the fuck is wrong with these persons? :|. Binenţeles că o discuţie cu diriginta nu a dus nicăieri: M-a dat afara de la ora de religie. :3.
Curajul ei mă mişcă. Dar cu siguranţă nu va rămâne fără urmări, persoanele credincioase consideră ignorarea divinităţii ca pe un afront personal şi de neiertat. Aşa că ar face bine să reuşească să-şi convingă părinţii să solicite să nu mai facă religie. Sau chiar să se mute din clasa respectivă. Pentru că sunt elevi ce trag ponoasele unor situaţii neîncheiate sau a unor note nemeritate ca răzbunare pentru libertatea în gândire.
Stop îndoctrinării religioase în şcoli.
Michael Prest, vechiul meu prieten din şcoală, a fost prima persoană care m-a făcut să înţeleg că, chiar dacă autorităţile ne pot obliga să participăm la rugăciune, nu ne pot forţa să ne rugăm. N-am să uit niciodată cum stătea drept în timp ce alţii îngenuncheau sau se plecau cu ipocrizie şi nici ziua în care am hotărât să mă alătur lui. Orice poziţie de supunere sau abdicare ar trebui să facă parte din preistoria noastră.
Şi în România sunt oameni ca Michael Prest. Unul dintre ei este Maria Catalina ce mai are şi nenorocul de a avea pe habotnica profesoară de religie dirigintă: Vine mama la mine si spune ca i-a zis diriginta (profesoara de religie) lu` tata, la sedinta, ca nu zic "Tatal nostru" la ora. What the fuck is wrong with these persons? :|. Binenţeles că o discuţie cu diriginta nu a dus nicăieri: M-a dat afara de la ora de religie. :3.
Curajul ei mă mişcă. Dar cu siguranţă nu va rămâne fără urmări, persoanele credincioase consideră ignorarea divinităţii ca pe un afront personal şi de neiertat. Aşa că ar face bine să reuşească să-şi convingă părinţii să solicite să nu mai facă religie. Sau chiar să se mute din clasa respectivă. Pentru că sunt elevi ce trag ponoasele unor situaţii neîncheiate sau a unor note nemeritate ca răzbunare pentru libertatea în gândire.
Stop îndoctrinării religioase în şcoli.
12 februarie 2013
Încă nu vă e frică? SĂ VĂ FIE!
Legea nr.489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor spune aşa
Art. 28. – (1) Unităţile locale ale cultelor POT AVEA şi întreţine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor. Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege.
(2) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcţiune. (chiar dacă sunt ortodoxe - nota mea)
(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică cimitirelor aparţinând cultelor mozaic şi musulman.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi orăşeneşti în fiecare localitate.
(5) Cimitirele comunale sau orăşeneşti se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea respectivă.
Unde scrie că NUMAI cultele sau administraţiile locale au DREPTUL de a organiza cimitire?
Cu toate astea iată ce spune Hotărârea nr. 943 din 17 februarie 2012 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind necesitatea aprobării unor modificări şi completări la Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române:
7. Centrele eparhiale vor continua demersurile la autorităţile locale în drept pentru anularea certificatelor de urbanism eliberate pentru amenajarea cimitirelor private.
Acţiunea Bisericii Ortodoxe Române de a denigra, bloca şi acuza cimitirele particulare este incalificabilă.
Deocamdată justiţia este independentă. Dar dacă tăcem din gură nu va mai fi:
Consiliul Local Buzău şi firma care a îndrăznit să înceapă construirea unui cimitir privat au fost acţionaţi în instanţă de Arhiepiscopia Buzăului, care contestă autorizaţia pentru cimitir. „La Tribunalul Buzău, Arhiepiscopia a pierdut procesul, urmând ca în martie să se judece recursul la Curtea de Apel Ploieşti. Biserica a invocat la proces aşa-zisa exclusivitate legală pe care ar avea-o aceasta şi administraţiile locale asupra cimitirelor. Legea nr. 489 din 2006, pe care au invocat-o reprezentanţii Bisericii, spune la art. 28, alin.1 că autorităţile locale şi cultele pot avea şi întreţine cimitire. Aşa că Biserica nu trebuie să-şi aroge exclusivităţi pe care nu le are”, ne-a declarat Roxelana Radu, şef Birou Contencios Administrativ de la Primăria Buzău.
Talibanismul este un pericol real şi poate fi foarte bine "ortodox". Începe prin a controla moartea. Apoi va controla totul.
Încă nu vă e frică?
SĂ VĂ FIE!
Art. 28. – (1) Unităţile locale ale cultelor POT AVEA şi întreţine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor. Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege.
(2) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcţiune. (chiar dacă sunt ortodoxe - nota mea)
(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică cimitirelor aparţinând cultelor mozaic şi musulman.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi orăşeneşti în fiecare localitate.
(5) Cimitirele comunale sau orăşeneşti se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea respectivă.
Unde scrie că NUMAI cultele sau administraţiile locale au DREPTUL de a organiza cimitire?
Cu toate astea iată ce spune Hotărârea nr. 943 din 17 februarie 2012 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind necesitatea aprobării unor modificări şi completări la Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române:
7. Centrele eparhiale vor continua demersurile la autorităţile locale în drept pentru anularea certificatelor de urbanism eliberate pentru amenajarea cimitirelor private.
Acţiunea Bisericii Ortodoxe Române de a denigra, bloca şi acuza cimitirele particulare este incalificabilă.
Deocamdată justiţia este independentă. Dar dacă tăcem din gură nu va mai fi:
Consiliul Local Buzău şi firma care a îndrăznit să înceapă construirea unui cimitir privat au fost acţionaţi în instanţă de Arhiepiscopia Buzăului, care contestă autorizaţia pentru cimitir. „La Tribunalul Buzău, Arhiepiscopia a pierdut procesul, urmând ca în martie să se judece recursul la Curtea de Apel Ploieşti. Biserica a invocat la proces aşa-zisa exclusivitate legală pe care ar avea-o aceasta şi administraţiile locale asupra cimitirelor. Legea nr. 489 din 2006, pe care au invocat-o reprezentanţii Bisericii, spune la art. 28, alin.1 că autorităţile locale şi cultele pot avea şi întreţine cimitire. Aşa că Biserica nu trebuie să-şi aroge exclusivităţi pe care nu le are”, ne-a declarat Roxelana Radu, şef Birou Contencios Administrativ de la Primăria Buzău.
Talibanismul este un pericol real şi poate fi foarte bine "ortodox". Începe prin a controla moartea. Apoi va controla totul.
Încă nu vă e frică?
SĂ VĂ FIE!
24 ianuarie 2013
Experienţe personale - obiceiurile mele ortodoxe
Eu sunt ateu. Dar m-am căsătorit şi în biserică, ba chiar mi-am botezat copilul. Din considerente de ordin tradiţional, într-un fel de automatism, aşa cum am crezut eu, soţia, familia lărgită şi prietenii că e plăcut şi convenabil (soţia păstrează anumite tradiţii ortodoxe şi este prima persoană cu care mă consult). A fost un compromis, a fost o alegere, exact ca şi cea de a merge la o anumită piesă de teatru sau dacă îmi iau pantalonii se stofă sau blugii.
Am fost botezat. Eram mult prea mic pentru a lua o decizie şi oricum nu am fost întrebat. Asta nu înseamnă că acum aş ţine cu tot dinadinsul să nu mă botez sau să obţin un certificat de debotezare. Pentru că nu contează. Poate ar fi contat dacă aş fi suferit un accident ca pruncii aceştia: Botezul ortodox - o tradiţie periculoasă. Probabil am avut noroc, ca majoritatea celor botezaţi prin scufundarea de trei ori până peste cap. Sau o fi fost decizia Dumnezeului de a arăta credincioşilor că şi ateii sunt tot oameni? Ca sfat pentru dogmaticii ortodocşi: renunţaţi la partea periculoasă a acţiunii, ajunge doar o stropire simbolică. Oricum mai nimeni nu face botezul copilului pentru a aduce un creştin în biserică ci pentru a face un chef de pomină. Slujba de ce e mai scurtă de aia e mai plăcută. Parol!
Cununia a fost în asentimentul soţiei. Ar fi fost un act sadic să impun unei femei ce toată copilăria şi adolescenţa s-a visat "prinţesă" să nu se îmbrace în mireasă, cel puţin pentru o zi. Cultul rochiei de mireasă şi a magiei căsătoriei a fost bine implementat prin secole de repetare a tradiţiei. Pentru mine putea să fie ceremonia şi la morgă (de fapt biserica nu e departe de a fi morgă, că doar e în centrul cimitirului). A fost mai important ca soţiei mele să-i facă plăcere momentul decât faptul că eu intru în biserică şi sărut crucea cea grea de argint. Pentru că nu contează crucea aia pentru mine. Poate doar dacă luam niscaiva microbi. Dar am avut noroc. Sau l-am păcălit pe Dumnezeu de nu ştie că sunt ateu?
Am fost în multe biserici. De toate felurile. E, ce să-i faci, deformaţie profesională. Doar sunt "profu' de religie", nu? În general respectam cutuma locului, în rând cu lumea. Când am observat că propagandiştii BOR au intrat în minţile şi sufletele copiilor, deviindu-i de la o eventuală cunoaştere analitică a fenomenelor, am decis, pentru ca cel puţin cei apropiaţi să observe problema, să nu-mi mai fac cruce când intru în biserică. De fapt nu mi-am mai făcut cruce trecând prin faţa casei domnului de când eram mic (Experienţe personale - semnul crucii). Dar asta nu mă obligă cu nimic să-mi fac cruce data viitoare când intru în biserică. Pentru că nu contează, fie că mi-o fac, fie că nu. Pentru mine. Deşi pentru alţii contează. Se uită la mine şi cred că dacă am o cruciuliţă la gât sunt credincios sau dacă împreunez mâinile mă rog. Ce lipsiţi de imaginaţie...
Ateii sunt cu adevărat liberi, pot practica anumite obiceiuri sau nu, e alegerea lor. Nu există un for care să le impună ateilor ce să facă şi ce nu, cum e Biserica Ortodoxă. Ateii nu au dogme, au oportunităţi.
Asta dacă nu vine Epoca Creştină din nou peste noi...
Am fost botezat. Eram mult prea mic pentru a lua o decizie şi oricum nu am fost întrebat. Asta nu înseamnă că acum aş ţine cu tot dinadinsul să nu mă botez sau să obţin un certificat de debotezare. Pentru că nu contează. Poate ar fi contat dacă aş fi suferit un accident ca pruncii aceştia: Botezul ortodox - o tradiţie periculoasă. Probabil am avut noroc, ca majoritatea celor botezaţi prin scufundarea de trei ori până peste cap. Sau o fi fost decizia Dumnezeului de a arăta credincioşilor că şi ateii sunt tot oameni? Ca sfat pentru dogmaticii ortodocşi: renunţaţi la partea periculoasă a acţiunii, ajunge doar o stropire simbolică. Oricum mai nimeni nu face botezul copilului pentru a aduce un creştin în biserică ci pentru a face un chef de pomină. Slujba de ce e mai scurtă de aia e mai plăcută. Parol!
Cununia a fost în asentimentul soţiei. Ar fi fost un act sadic să impun unei femei ce toată copilăria şi adolescenţa s-a visat "prinţesă" să nu se îmbrace în mireasă, cel puţin pentru o zi. Cultul rochiei de mireasă şi a magiei căsătoriei a fost bine implementat prin secole de repetare a tradiţiei. Pentru mine putea să fie ceremonia şi la morgă (de fapt biserica nu e departe de a fi morgă, că doar e în centrul cimitirului). A fost mai important ca soţiei mele să-i facă plăcere momentul decât faptul că eu intru în biserică şi sărut crucea cea grea de argint. Pentru că nu contează crucea aia pentru mine. Poate doar dacă luam niscaiva microbi. Dar am avut noroc. Sau l-am păcălit pe Dumnezeu de nu ştie că sunt ateu?
Am fost în multe biserici. De toate felurile. E, ce să-i faci, deformaţie profesională. Doar sunt "profu' de religie", nu? În general respectam cutuma locului, în rând cu lumea. Când am observat că propagandiştii BOR au intrat în minţile şi sufletele copiilor, deviindu-i de la o eventuală cunoaştere analitică a fenomenelor, am decis, pentru ca cel puţin cei apropiaţi să observe problema, să nu-mi mai fac cruce când intru în biserică. De fapt nu mi-am mai făcut cruce trecând prin faţa casei domnului de când eram mic (Experienţe personale - semnul crucii). Dar asta nu mă obligă cu nimic să-mi fac cruce data viitoare când intru în biserică. Pentru că nu contează, fie că mi-o fac, fie că nu. Pentru mine. Deşi pentru alţii contează. Se uită la mine şi cred că dacă am o cruciuliţă la gât sunt credincios sau dacă împreunez mâinile mă rog. Ce lipsiţi de imaginaţie...
Ateii sunt cu adevărat liberi, pot practica anumite obiceiuri sau nu, e alegerea lor. Nu există un for care să le impună ateilor ce să facă şi ce nu, cum e Biserica Ortodoxă. Ateii nu au dogme, au oportunităţi.
Asta dacă nu vine Epoca Creştină din nou peste noi...
23 ianuarie 2013
Cât eşti viu mai scapi de biserică, dar de eşti mort...
Statul dă o grămadă de bani pentru Biserica Ortodoxă din România deoarece este o instituţie de interes naţional, adică se ocupă de manifestările mistice specifice naţiei noastre, printre altele, decesul. La deces situaţia e monopol. Al Sfintei şi Dreptei Noastre Biserici. După abuzul asupra celor ce preferă o altă soluţie decât îngroparea (cazul Sergiu Nicolaescu), nici la înmormântare nu se poate fără ca diavolul din sutană să nu-şi bage coada. Mă refer la banul preoţesc, nu la domnii de la Patriarhie şi de la Mitropolii. Doar sunt "adevăraţi păstrători ai tradiţiei strămoşeşti". Atât că ochiul dracului poposeşte la ei în buzunare, ucigă-l toaca.
Iată ce păţesc cei ce încearcă să spargă monopolul sistemului preoţesc:
Biserica Ortodoxă nu vrea concurenţă. Slujbele în cimitirele private, interzise.
"Respectam alegerea cetăţenilor, însă ortodocşii sunt obligaţi să respecte decizia Bisericii. Nu vor avea slujbă de înhumare şi nici odihnă de veci, dacă îşi cumpără morminte în cimitire private".
Este mesajul ferm al Mitropoliei Moldovei, care le-a interzis preoţilor să-i ducă pe ultimul drum pe clienţii noilor cimitire particulare.
Totul pleacă de la o hotărâre a Patriarhiei Române, care refuză să accepte concurenţa privată. Enoriaşii, vaduviti astfel de o varianta de multe ori mai ieftină, cred că totul este o decizie de afaceri, fără niciun Dumnezeu.
(sursa ProTV)
Personal nu sunt adeptul incinerării din considerente de consum de energie. Mi se pare corect faţă de natură ca un corp ce nu mai are decât valoare nutritivă să ajungă hrană pentru celelalte vieţuitoare cu care s-a hrănit de altfel toată viaţa lui. Nu mă supăr să ajung hrană pentru carnivorele ce le chinuim în grădinile zoologice, de exemplu. Dar prefer să mă facă săpun sau îngrăşământ decât să fiu "îngropat" în cimitirul hulpavilor monopolişti.
Şefii Bisericii au anunţat totuşi că înfiinţarea de noi cimitire proprii este o prioritate. Planul este ca acelaşi Sector al Cimitirelor să deschidă şi nenumărate magazine pentru ultimul drum. Asta după ce oricum, Patriarhia Română le-a impus enoriaşilor să folosească numai lumânări şi icoane autorizate de instituţie.
Ştiţi cum apar cimitirele "proprii" ale Bisericii? Autorităţile locale caută o zonă propice pe care o "donează" eparhiei respective. Apoi Biserica vinde bucăţică cu bucăţică, pe bani grei, pământul primit pe de-a moaca. De fapt nu chiar vinde, împrumută. Că doar nu-i proastă. Deşi-i spune "loc de veci" (vezi mai sus, sunt chiar cuvintele lor, cică de asta le e frică, ca nu cumva moaştele să nu se ridice la Armaghedonul stabilit) e doar pe 10-15 ani. Sau chiar 7 dacă e aglomeraţie.
Dup-aia Dumnezeu cu mila...
Iată ce păţesc cei ce încearcă să spargă monopolul sistemului preoţesc:
Biserica Ortodoxă nu vrea concurenţă. Slujbele în cimitirele private, interzise.
"Respectam alegerea cetăţenilor, însă ortodocşii sunt obligaţi să respecte decizia Bisericii. Nu vor avea slujbă de înhumare şi nici odihnă de veci, dacă îşi cumpără morminte în cimitire private".
Este mesajul ferm al Mitropoliei Moldovei, care le-a interzis preoţilor să-i ducă pe ultimul drum pe clienţii noilor cimitire particulare.
Totul pleacă de la o hotărâre a Patriarhiei Române, care refuză să accepte concurenţa privată. Enoriaşii, vaduviti astfel de o varianta de multe ori mai ieftină, cred că totul este o decizie de afaceri, fără niciun Dumnezeu.
(sursa ProTV)
Personal nu sunt adeptul incinerării din considerente de consum de energie. Mi se pare corect faţă de natură ca un corp ce nu mai are decât valoare nutritivă să ajungă hrană pentru celelalte vieţuitoare cu care s-a hrănit de altfel toată viaţa lui. Nu mă supăr să ajung hrană pentru carnivorele ce le chinuim în grădinile zoologice, de exemplu. Dar prefer să mă facă săpun sau îngrăşământ decât să fiu "îngropat" în cimitirul hulpavilor monopolişti.
Şefii Bisericii au anunţat totuşi că înfiinţarea de noi cimitire proprii este o prioritate. Planul este ca acelaşi Sector al Cimitirelor să deschidă şi nenumărate magazine pentru ultimul drum. Asta după ce oricum, Patriarhia Română le-a impus enoriaşilor să folosească numai lumânări şi icoane autorizate de instituţie.
Ştiţi cum apar cimitirele "proprii" ale Bisericii? Autorităţile locale caută o zonă propice pe care o "donează" eparhiei respective. Apoi Biserica vinde bucăţică cu bucăţică, pe bani grei, pământul primit pe de-a moaca. De fapt nu chiar vinde, împrumută. Că doar nu-i proastă. Deşi-i spune "loc de veci" (vezi mai sus, sunt chiar cuvintele lor, cică de asta le e frică, ca nu cumva moaştele să nu se ridice la Armaghedonul stabilit) e doar pe 10-15 ani. Sau chiar 7 dacă e aglomeraţie.
Dup-aia Dumnezeu cu mila...
22 ianuarie 2013
Stop finanţării cultelor din bugetul de stat
Iată ce finanţează statul român ( extras din bugetul de stat pe 2013):
(sumele sunt în mii lei, adică schitul primeşte 1 100 000 RON)
Am spune că care e problema cu finanţarea unui schit religios? Păi... pentru că este religios? Deci privat? Este ca şi cum statul i-ar finanţa pe atei pentru că sunt... atei.
Asta ar fi mai nimic, dar călugării finanţaţi din banii tuturor sunt şi plecaţi de-acasă. Nu în sensul că sunt la Athos şi nu în România, ci în sensul că promovează idei neştiinţifice şi aberaţii ridicol de nefondate cu privire la "valoarea" unui românism geto-dac anterior şi superior civilizaţiei romane. Doar pelerinilor români, binenţeles, că-n rest nimeni nu se uită-n gura lor. Iată câteva pasaje din articolul lui Dan Alexe (Europa Liberă) cu titlul Jurnal de corespondent: Protocronism clinic la muntele Athos:
De câte ori merg la muntele Athos, descopăr că ideologia naționalistă a calugărilor români de acolo depăşeşte în aberație protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminati le explică pelerinilor că - pe lângă faptul că franc-masonii şi evreii controlează nu doar planeta în general, ci până şi Sfântul Munte, ceea ce ar explica situaţia inferioară a schimnicilor români de acolo - românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalţi a ţinut-o până acum într-o mediocritate forţată. [...]
În perioada de glorie a comunismului naționalist din România, protocronismul, acel curent pseudo-academic încurajat odinioară în mod oficial, le spunea românilor că strămoşii lor au fost o rasă aparte şi că pe teritoriul României de azi s-au produs cele mai mari salturi calitative din istoria omenirii, că aici a fost descoperit focul, a fost inventată roata şi domesticit calul. [...]
Dincolo de asemenea cazuri evident clinice, rămâne chestiunea identităţii şi a incontestabilului sentiment de inferioritate al românilor. La nivel individual, a căuta să te convingi că stramoşii tăi s-au aflat la originea civilizaţiei planetare şi că un soi de conspiraţie mondială caută să ascundă acest lucru ar fi de ajuns pentru o internare. Pentru pelerinii români de la muntele Athos însă, această beţie cu amagiri oculte aduce un soi de mângăiere.
Deci nu este ca şi cum ar da bani unor atei doar pentru că sunt atei, ci atei care se consideră ca fiind divinitatea însăşi (de asta divinitatea este atee: nu crede într-o divinitate superioară sieşi). Parcă ştim ce trebuie făcut cu cei ce se cred Iisus, nu? E, guvernul şi parlamentul le dă bani. Cool!
Am spune că care e problema cu finanţarea unui schit religios? Păi... pentru că este religios? Deci privat? Este ca şi cum statul i-ar finanţa pe atei pentru că sunt... atei.
Asta ar fi mai nimic, dar călugării finanţaţi din banii tuturor sunt şi plecaţi de-acasă. Nu în sensul că sunt la Athos şi nu în România, ci în sensul că promovează idei neştiinţifice şi aberaţii ridicol de nefondate cu privire la "valoarea" unui românism geto-dac anterior şi superior civilizaţiei romane. Doar pelerinilor români, binenţeles, că-n rest nimeni nu se uită-n gura lor. Iată câteva pasaje din articolul lui Dan Alexe (Europa Liberă) cu titlul Jurnal de corespondent: Protocronism clinic la muntele Athos:
De câte ori merg la muntele Athos, descopăr că ideologia naționalistă a calugărilor români de acolo depăşeşte în aberație protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminati le explică pelerinilor că - pe lângă faptul că franc-masonii şi evreii controlează nu doar planeta în general, ci până şi Sfântul Munte, ceea ce ar explica situaţia inferioară a schimnicilor români de acolo - românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalţi a ţinut-o până acum într-o mediocritate forţată. [...]
În perioada de glorie a comunismului naționalist din România, protocronismul, acel curent pseudo-academic încurajat odinioară în mod oficial, le spunea românilor că strămoşii lor au fost o rasă aparte şi că pe teritoriul României de azi s-au produs cele mai mari salturi calitative din istoria omenirii, că aici a fost descoperit focul, a fost inventată roata şi domesticit calul. [...]
Dincolo de asemenea cazuri evident clinice, rămâne chestiunea identităţii şi a incontestabilului sentiment de inferioritate al românilor. La nivel individual, a căuta să te convingi că stramoşii tăi s-au aflat la originea civilizaţiei planetare şi că un soi de conspiraţie mondială caută să ascundă acest lucru ar fi de ajuns pentru o internare. Pentru pelerinii români de la muntele Athos însă, această beţie cu amagiri oculte aduce un soi de mângăiere.
Deci nu este ca şi cum ar da bani unor atei doar pentru că sunt atei, ci atei care se consideră ca fiind divinitatea însăşi (de asta divinitatea este atee: nu crede într-o divinitate superioară sieşi). Parcă ştim ce trebuie făcut cu cei ce se cred Iisus, nu? E, guvernul şi parlamentul le dă bani. Cool!
3 ianuarie 2013
Datoria demonstraţiei aparţine celui ce afirmă...
În postarea Biserica - corpul viu al credinţei în mântuire s-au iscat noi comentarii, din păcate purtătoare de crase defecte de argumentare şi logică. Unul dintre ele, semnat de "anonimul anonim" (IP 79.117.165.9, RCS & RDS Craiova) este comentat mai jos. Acesta a venit ca urmare a replicii mele: "Cei ce susţin că sufletul poate fi mântuit trebuie să demonstreze asta, până atunci această situaţie nu poate fi luată în calcul la modul serios. Dorinţa multora ca sufletul să poată fi mântuit în schimb există, şi această slăbiciune este folosită de biserică."
Dovezi! Arataţi dovezi pentru ceea ce spuneţi! Dovediţi că mântuirea este doar o dorinţă exploatată de biserică.
Biserica susţine că sufletul există şi că acesta poate fi mântuit. Biserica transmite această informaţie ori de câte ori poate. Biserica prezintă ideea că sufletul poate fi mântuit până şi copiilor, deşi aceştia nu au discernământ. Astfel se construieşte în conştiinţa multora ideea unui suflet nemuritor şi cu potenţial de fericire perpetuă. Acestă construcţie ideologică este uşor de însămânţat în creiere deoarece creierul uman are capacitatea de a cunoaşte, de a şti că ştie, adică are conştiinţă, o imagine virtuală despre sine şi despre ceilalţi. Această conştiinţă este de fapt rezultatul instinctului de supravieţuire în condiţiile unor animale sociale, cu limbaj articulat şi cu posibilităţi de a crea şi transmite informaţie şi tehnologie. Altfel spus nouă nu ne-au crescut gheare şi picioare rapide pentru supravieţuire, ci creier. Fiind un răspuns la nevoia de a supravieţui identitatea propriei persoane din creier este predispusă să considere că, odată ce există, este de preferat să existe în continuare, cât de mult posibil, dacă se poate pentru totdeauna. De asta biserica poate "profita" de acest instinct de supravieţuire, oamenii căutând un răspuns convenabil pentru ideea că vor dispare pur şi simplu. Astfel că este uşor a sădi în minţile oamenilor idei de tipul unui suflet nemuritor, a unei învieri sau a unei conştiinţe perpetue.
În ceea ce priveşte mântuirea, avem scrieri destule, atât Biblia, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cine e sceptic, să citească cărţile, scrie negru pe alb.
Voi, ateii, pentru aceasta afirmatie facuta mai sus, ce dovezi aveţi? Ce scrieri aveţi care vă confirmă afirmaţiile?
În ce măsură există suflet şi în ce măsură acesta poate fi mântuit? Anonimul nostru face o eroare de argumentare: susţine că ceea ce este scris undeva este adevărat prin simplul fapt că este scris. Dar asta se poate extinde tuturor scrierilor, inclusiv a celor ce susţin contrariul, deci nu poate fi o viziune valabilă. Am putea să considerăm că doar ceea ce este scris în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi este adevărat, ce este scris în altele fiind fals, dar nu avem nici o metodă de a verifica acest lucru. De exemplu Newton a demonstrat că gravitaţia există, că această forţă se comportă într-un anumit fel şi a prezentat un model prin care se pot face previziuni. Astfel putem calcula în cât timp ajunge în iarbă un măr ce se desprinde de pe o creangă aflată la 10 m deasupra solului (aproximativ 1 sec). Scrierile lui Newton ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687) sunt verificabile, şi prin asta putem avea încredere în ele. Dar scrierile biblice sau cele teologice nu sunt verificabile, cel puţin nu în ceea ce priveşte existenţa unui suflet ce poate fi mântuit.
În plus, aspectul mântuirii sufletelor era prezent şi în societatea greaca. Socrate, într-unul din dialogurile lui Platon pune următoarea întrebare: ce este mai grav? A săvârşi sau a suferi o nedreptate?
Iar în cele din urma Socrate a spus ca a săvârşi o nedreptate este mult mai grav deoarece un astfel de om care îşi nedreptăţeşte semenul îşi va pierde mântuirea. Menţionez că grecii, deşi erau păgâni, credeau totuşi în mântuire, credeau faptul că zeii îi vor răsplăti pe cei drepţi şi osândi pe cei nedrepţi.
Plus că Aristotel chiar a scris celebra sa lucrare "Metafizica". Citiţi Metafizica lui Aristotel.
Aici se vine cu alte câteva erori. Apelul la autoritate. Faptul că anumiţi oameni valoroşi într-un domeniu au susţinut existenţa unei mântuiri, fără a aduce dovezi în acest scop, nu face ca mântuirea să existe. Să dau un exemplu, legat tot de Newton. În acele vremi era foarte dificil să poţi înţelege că nu este nevoie de divinitate, aşa încât Newton credea în miracole şi considera că Dumnezeu trebuie "să întoarcă ceasul ceresc, ca nu cumva acesta să se oprească", nefiind capabil să înţeleagă cum de planetele nu se prăbuşesc în Soare datorită gravitaţiei. Binenţeles că aceste afirmaţii a lui Newton nu au fost demonstrate, deci aici Newton nu mai este autoritate. Ba mai mult. La viteze apropiate de viteza luminii sau la gravitaţii foarte mari fizica newtoniană nu mai corespunde realităţii, calculele trebuind a fi făcute după alt model, respectiv teoria relativităţii a lui Einstein. Dar şi el a greşit dacă ne raportăm la dimensiuni subatomice, la ceea ce înseamnă fizica cuantică, el fiind adeptul luminii ca particulă, respingând ideea că acesta este şi undă, concomitent. Aşadar invocarea autorităţii (Biblie, Sfinţi Părinţi, Socrate sau Aristotel) nu demonstrează existenţa unui "suflet mântuitibil".
O altă eroare (apelul la majoritate) este ideea că dacă o anumită afirmaţie a fost făcută în diferite perioade istorice, în diferite culturi şi de mulţi oameni înseamnă că acea propoziţie este adevărată. Nimic mai fals. Exemplul pe care îl dau este cel cu privire la forma pământului. În toate culturile şi în toate epocile istorice până acum câteva sute de ani ideea că pământul este plat a fost îmbrăţişată de mai toţi oamenii. Dar asta nu a făcut ca pământul să fi fost mai plat decât este acum, acesta tot sferic era. De ce atunci pământul era considerat plat? Pentru că este mai "comun simţurilor" să accepţi ideea unui sus spre cer şi a unui jos spre pământ, decât să concepi că acest sus şi jos este relativ în funcţie de pe ce parte a Pământului te găseşti. Aşa şi cu "sufletul ce poate fi mântuit", este mai uşor să accepţi că eşti nemuritor şi că Dumnezeu te va răsplăti pentru cât de mult îi eşti recunoscător decât să înţelegi că la un moment dat filamentul vieţii tale se va arde, conştiinţa va dispare şi vei deveni doar un reziduu biologic.
Încă ceva: nu creştinii trebuie să se obosească în căutarea dovezilor pentru a le arăta ateilor. În niciun caz. Ateii sunt cei care trebuie să se obosească în căutarea dovezilor, deoarece noi, creştinii, nu venim peste voi în casă să vă tragem la răspundere pentru faptul că nu credeţi. Noi ne vedem de treaba noastră şi nu băgăm nimănui pe gât credinţa.
Aici greşeşti amarnic. Prin simplul fapt că îţi faci cruce când treci pe lângă biserică nu faci altceva decât să bagi în capul celorlalţi ideea că Dumnezeul tău există. Cu forţa, că ceilalţi nu apucă să închidă ochii ca să nu te vadă. Manifestările oricărui creştin, de la urarea nevinovată "Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" şi până la crucea afişată la gât sau la oglinda maşinii nu face altceva decât să bage treaba voastră pe gâtul celorlalţi.
Dar asta e nimic faţă de atacul furibund şi josnic împotriva gândirii şi psihicului copiilor, a tuturor copiilor din şcolile româneşti: prin orele de religie, prin icoanele afişate pe pereţi, prin slujbele de început şi sfârşit de an, prin înfierarea teoriei evoluţiei, prin îndepărtarea de cunoaşterea ştiinţifică.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ne băgaţi mâna în buzunar (indirect, prin guvern şi politruci) pentru a clădi cu banii noştri biserici şi a plăti salariile preoţilor ce vă ajută să fiţi manipulaţi sau automanipulaţi. Oooo, ce adevărat este "că nu ne băgaţi pe gât credinţa"...
În plus, nu mai suntem în evul mediu. De exemplu, în evul mediu, dacă eu eram acuzat de o faptă reprobabilă, tot eu trebuia să aduc dovezi şi să demonstrez că ceea ce a spus respectivul acuzator despre mine este eronat sau mincinos. Însă în epoca contemporană, nu cel acuzat se strofoacă în căutarea dovezilor, ci acuzatorului îi revine această obligaţie. Cel care acuză trebuie să argumenteze şi să-şi dovedeasca spusele. Ori în acest caz acuzatorii sunt marea majoritate a ateilor. Ei aruncă mereu cu noroi în credinţa creştină cu ajutorul blogurilor pe care le deţin.
Aici ai dreptate, nu mai suntem în evul mediu. De asta îmi permit să am un blog pe care să prezint defectele de gândire din capul credincioşilor, în speranţa că nu ne vom mai întoarce într-un ev mediu (îi mai zice şi Evul Întunecat deoarece pe atunci creştinismul era la putere în Europa). Dar a susţine că există un suflet ce poate fi mântuit este o afirmaţie, şi asta este afirmaţia ta, nu a mea. Aşa că datoria dovezii este a ta, nu a mea. Ca să pricepi, dacă eu fac afirmaţia că adevărata divinitate este Moş Crăciun, că Moşul poate construi orice fel de jucărie, inclusiv un Dumnezeu, şi că noi putem fi aidoma Lui dacă ne îmbrăcăm în roşu şi tăiem toţi brazii, eu trebuie să aduc argumente că spusele mele sunt adevărate, nu tu. Sau vrei "să mă acuzi" de credinţă într-o divinitate inexistentă şi "să te ocupi tu să aduci dovezi" că Moş Crăciun nu există?
Dovezi! Arataţi dovezi pentru ceea ce spuneţi! Dovediţi că mântuirea este doar o dorinţă exploatată de biserică.
Biserica susţine că sufletul există şi că acesta poate fi mântuit. Biserica transmite această informaţie ori de câte ori poate. Biserica prezintă ideea că sufletul poate fi mântuit până şi copiilor, deşi aceştia nu au discernământ. Astfel se construieşte în conştiinţa multora ideea unui suflet nemuritor şi cu potenţial de fericire perpetuă. Acestă construcţie ideologică este uşor de însămânţat în creiere deoarece creierul uman are capacitatea de a cunoaşte, de a şti că ştie, adică are conştiinţă, o imagine virtuală despre sine şi despre ceilalţi. Această conştiinţă este de fapt rezultatul instinctului de supravieţuire în condiţiile unor animale sociale, cu limbaj articulat şi cu posibilităţi de a crea şi transmite informaţie şi tehnologie. Altfel spus nouă nu ne-au crescut gheare şi picioare rapide pentru supravieţuire, ci creier. Fiind un răspuns la nevoia de a supravieţui identitatea propriei persoane din creier este predispusă să considere că, odată ce există, este de preferat să existe în continuare, cât de mult posibil, dacă se poate pentru totdeauna. De asta biserica poate "profita" de acest instinct de supravieţuire, oamenii căutând un răspuns convenabil pentru ideea că vor dispare pur şi simplu. Astfel că este uşor a sădi în minţile oamenilor idei de tipul unui suflet nemuritor, a unei învieri sau a unei conştiinţe perpetue.
În ceea ce priveşte mântuirea, avem scrieri destule, atât Biblia, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cine e sceptic, să citească cărţile, scrie negru pe alb.
Voi, ateii, pentru aceasta afirmatie facuta mai sus, ce dovezi aveţi? Ce scrieri aveţi care vă confirmă afirmaţiile?
În ce măsură există suflet şi în ce măsură acesta poate fi mântuit? Anonimul nostru face o eroare de argumentare: susţine că ceea ce este scris undeva este adevărat prin simplul fapt că este scris. Dar asta se poate extinde tuturor scrierilor, inclusiv a celor ce susţin contrariul, deci nu poate fi o viziune valabilă. Am putea să considerăm că doar ceea ce este scris în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi este adevărat, ce este scris în altele fiind fals, dar nu avem nici o metodă de a verifica acest lucru. De exemplu Newton a demonstrat că gravitaţia există, că această forţă se comportă într-un anumit fel şi a prezentat un model prin care se pot face previziuni. Astfel putem calcula în cât timp ajunge în iarbă un măr ce se desprinde de pe o creangă aflată la 10 m deasupra solului (aproximativ 1 sec). Scrierile lui Newton ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687) sunt verificabile, şi prin asta putem avea încredere în ele. Dar scrierile biblice sau cele teologice nu sunt verificabile, cel puţin nu în ceea ce priveşte existenţa unui suflet ce poate fi mântuit.
În plus, aspectul mântuirii sufletelor era prezent şi în societatea greaca. Socrate, într-unul din dialogurile lui Platon pune următoarea întrebare: ce este mai grav? A săvârşi sau a suferi o nedreptate?
Iar în cele din urma Socrate a spus ca a săvârşi o nedreptate este mult mai grav deoarece un astfel de om care îşi nedreptăţeşte semenul îşi va pierde mântuirea. Menţionez că grecii, deşi erau păgâni, credeau totuşi în mântuire, credeau faptul că zeii îi vor răsplăti pe cei drepţi şi osândi pe cei nedrepţi.
Plus că Aristotel chiar a scris celebra sa lucrare "Metafizica". Citiţi Metafizica lui Aristotel.
Aici se vine cu alte câteva erori. Apelul la autoritate. Faptul că anumiţi oameni valoroşi într-un domeniu au susţinut existenţa unei mântuiri, fără a aduce dovezi în acest scop, nu face ca mântuirea să existe. Să dau un exemplu, legat tot de Newton. În acele vremi era foarte dificil să poţi înţelege că nu este nevoie de divinitate, aşa încât Newton credea în miracole şi considera că Dumnezeu trebuie "să întoarcă ceasul ceresc, ca nu cumva acesta să se oprească", nefiind capabil să înţeleagă cum de planetele nu se prăbuşesc în Soare datorită gravitaţiei. Binenţeles că aceste afirmaţii a lui Newton nu au fost demonstrate, deci aici Newton nu mai este autoritate. Ba mai mult. La viteze apropiate de viteza luminii sau la gravitaţii foarte mari fizica newtoniană nu mai corespunde realităţii, calculele trebuind a fi făcute după alt model, respectiv teoria relativităţii a lui Einstein. Dar şi el a greşit dacă ne raportăm la dimensiuni subatomice, la ceea ce înseamnă fizica cuantică, el fiind adeptul luminii ca particulă, respingând ideea că acesta este şi undă, concomitent. Aşadar invocarea autorităţii (Biblie, Sfinţi Părinţi, Socrate sau Aristotel) nu demonstrează existenţa unui "suflet mântuitibil".
O altă eroare (apelul la majoritate) este ideea că dacă o anumită afirmaţie a fost făcută în diferite perioade istorice, în diferite culturi şi de mulţi oameni înseamnă că acea propoziţie este adevărată. Nimic mai fals. Exemplul pe care îl dau este cel cu privire la forma pământului. În toate culturile şi în toate epocile istorice până acum câteva sute de ani ideea că pământul este plat a fost îmbrăţişată de mai toţi oamenii. Dar asta nu a făcut ca pământul să fi fost mai plat decât este acum, acesta tot sferic era. De ce atunci pământul era considerat plat? Pentru că este mai "comun simţurilor" să accepţi ideea unui sus spre cer şi a unui jos spre pământ, decât să concepi că acest sus şi jos este relativ în funcţie de pe ce parte a Pământului te găseşti. Aşa şi cu "sufletul ce poate fi mântuit", este mai uşor să accepţi că eşti nemuritor şi că Dumnezeu te va răsplăti pentru cât de mult îi eşti recunoscător decât să înţelegi că la un moment dat filamentul vieţii tale se va arde, conştiinţa va dispare şi vei deveni doar un reziduu biologic.
Încă ceva: nu creştinii trebuie să se obosească în căutarea dovezilor pentru a le arăta ateilor. În niciun caz. Ateii sunt cei care trebuie să se obosească în căutarea dovezilor, deoarece noi, creştinii, nu venim peste voi în casă să vă tragem la răspundere pentru faptul că nu credeţi. Noi ne vedem de treaba noastră şi nu băgăm nimănui pe gât credinţa.
Aici greşeşti amarnic. Prin simplul fapt că îţi faci cruce când treci pe lângă biserică nu faci altceva decât să bagi în capul celorlalţi ideea că Dumnezeul tău există. Cu forţa, că ceilalţi nu apucă să închidă ochii ca să nu te vadă. Manifestările oricărui creştin, de la urarea nevinovată "Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" şi până la crucea afişată la gât sau la oglinda maşinii nu face altceva decât să bage treaba voastră pe gâtul celorlalţi.
Dar asta e nimic faţă de atacul furibund şi josnic împotriva gândirii şi psihicului copiilor, a tuturor copiilor din şcolile româneşti: prin orele de religie, prin icoanele afişate pe pereţi, prin slujbele de început şi sfârşit de an, prin înfierarea teoriei evoluţiei, prin îndepărtarea de cunoaşterea ştiinţifică.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ne băgaţi mâna în buzunar (indirect, prin guvern şi politruci) pentru a clădi cu banii noştri biserici şi a plăti salariile preoţilor ce vă ajută să fiţi manipulaţi sau automanipulaţi. Oooo, ce adevărat este "că nu ne băgaţi pe gât credinţa"...
În plus, nu mai suntem în evul mediu. De exemplu, în evul mediu, dacă eu eram acuzat de o faptă reprobabilă, tot eu trebuia să aduc dovezi şi să demonstrez că ceea ce a spus respectivul acuzator despre mine este eronat sau mincinos. Însă în epoca contemporană, nu cel acuzat se strofoacă în căutarea dovezilor, ci acuzatorului îi revine această obligaţie. Cel care acuză trebuie să argumenteze şi să-şi dovedeasca spusele. Ori în acest caz acuzatorii sunt marea majoritate a ateilor. Ei aruncă mereu cu noroi în credinţa creştină cu ajutorul blogurilor pe care le deţin.
Aici ai dreptate, nu mai suntem în evul mediu. De asta îmi permit să am un blog pe care să prezint defectele de gândire din capul credincioşilor, în speranţa că nu ne vom mai întoarce într-un ev mediu (îi mai zice şi Evul Întunecat deoarece pe atunci creştinismul era la putere în Europa). Dar a susţine că există un suflet ce poate fi mântuit este o afirmaţie, şi asta este afirmaţia ta, nu a mea. Aşa că datoria dovezii este a ta, nu a mea. Ca să pricepi, dacă eu fac afirmaţia că adevărata divinitate este Moş Crăciun, că Moşul poate construi orice fel de jucărie, inclusiv un Dumnezeu, şi că noi putem fi aidoma Lui dacă ne îmbrăcăm în roşu şi tăiem toţi brazii, eu trebuie să aduc argumente că spusele mele sunt adevărate, nu tu. Sau vrei "să mă acuzi" de credinţă într-o divinitate inexistentă şi "să te ocupi tu să aduci dovezi" că Moş Crăciun nu există?
21 decembrie 2012
Lecția de religie - Decât o Revistă
Acesta este un fragment din articolul „Lecția de religie” de Georgiana Ilie apărut în numărul 7.2 (iarnă 2011/2012) în revista „Decât o Revistă”
Familia Creţu are planuri mari cu Cezara. E încă în clasa a VIII-a, dar Cornel şi Elena se gândesc la facultate în Anglia, la tabere în străinătate ca să înveţe engleză mai bine (a luat deja examenul Cambridge) şi, mai aproape, la admiterea la un liceu cât mai bun din Braşov.
E singurul copil al designerului publicitar şi al învăţătoarei cu studii de psihologie, doi intelectuali care ascultă folk, ţin un blog şi găzduiesc cu anii voluntari Peace Corps care vin să lucreze în Săcele. Casa e plină de fotografii cu Cezara, de când era bebeluş în braţele tatălui până la adolescenta cu chitară în braţe, pe o scenă din oraş. Printre ele, diplome înrămate. În familia Creţu, şcoala e pe primul loc. Cezara a făcut religie ortodoxă până în clasa V-a, pentru că părinţii nu au văzut nimic rău în asta. Lucrurile s-au schimbat când lucrul cel mai important pentru ei, ca ea să înveţe bine la materiile relevante – română, engleză, matematică, istorie, geografie, biologie – a fost subminat de ora de religie.
„Zile întregi copilul pierdea vremea învăţând Crezul, că aşa le-a cerut la şcoală”, îşi aminteşte mama, o femeie minionă, brunetă şi hotărâtă, care nu îşi arată cei 41 de ani. „Şi Crezul e greu, abia l-am învăţat eu când am botezat. Atunci a fost un semnal de alarmă. Cum adică să fie copilul stresat de ora de religie, să ia notă mică pentru că nu învaţă pe de rost o rugăciune?”
Elena e ortodoxă. Ţine sărbătorile, merge ocazional la biserică, a botezat un copil. Cornel are 44 de ani şi e ateu. Chiar dacă părerile soţilor faţă de religie sunt diferite, cele faţă de religia în şcoală sunt identice. Cezara are 13 ani şi e un amestec de siguranţă de sine matură şi amuzament copilăresc. Nu e de mirare că au luat-o în serios când le-a spus că nu mai vrea să facă religie. „În clasa a V-a aveam ambiţia asta, să fiu prima”, spune Cezara. „Învăţam şi la istorie despre cum au apărut oamenii, iar la religie spuneau că Dumnezeu a făcut tot. Eu ce să cred? Şi atunci am zis că, din moment ce nu cred ceea ce e acolo, nu vreau să mai fac în clasa a VI-a.”
După povestea cu Crezul, au citit şi părinţii manualul. Aşa au aflat că elevilor li se spunea că trebuie să-şi facă prieteni numai printre creştini adevăraţi, că poporul român are o virtute care nu e prezentă la alte popoare – omenia sau că o temă le cerea să-şi imagineze că sunt misionari în oraşul lor şi transmit cuvântul Domnului. Raportul dintre cunoaştere şi propagandă li s-a părut dezechilibrat.
Toate astea l-au determinat pe Cornel să-şi facă un blog care se numeşte Profu’ de religie, în care pune sub semnul întrebării tot felul de practici pe care le numeşte anti-ştiinţifice, de la religie la astrologie, precum şi relaţia Biserică-Stat, pe care o consideră „josnică”. Blogul e destul de popular, posturile lui strâng zeci de comentarii de la alţi atei şi de la credincioşi fervenţi, care îl contestă.
„Copiii noştri sunt manipulaţi şi direcţionaţi spre nonştiinţă punând egal între ştiinţă şi revelaţiile religioase, între metoda ştiinţifică şi apelul la autoritate promovat de cler”, a scris Cornel pe blog despre ce a citit în cărţile fiicei. Au făcut o cerere de scutire de la religie pentru clasa a VI-a. (Studiu Ligii Pro Europa a arătat că mai puţin de 8% dintre elevi ştiau că pot renunţa la ora de religie la cerere, şi nu mai puţin de 60% dintre profesori credeau că Religia nu permite scutire.)
Numai că, la începutul anului şcolar 2009-2010, şcoala i-a informat că Cezara nu poate fi scutită de la religie pentru că ora e pusă la mijlocul orarului şi nu are ce face în timpul acela. Cerând sfatul altor profesori, familia a ajuns în audienţă la conducere şi a obţinut aprobarea ca fata să stea la bibliotecă, dar apoi i s-a spus că acolo „sunt activităţi” şi nu se mai poate.
Aşa că Cezara s-a întors în clasă, unde citea şi îşi făcea temele la alte materii până trecea ora. Într-una dintre ore, spune familia, profesoara „a luat-o deoparte” pentru a o chestiona de ce nu mai vrea la religie şi apoi le-a spus celorlalţi elevi că Cezara era forţată de tatăl ei să nu mai participe. Astăzi, Cezara Creţu nu mai e singura din clasă care nu mai merge la religie. Începând cu clasa a VII-a s-a mai retras o colegă de altă confesiune, iar ora a fost pusă la începutul sau la sfârşitul orarului ca să nu mai fie nevoite să asiste.
În aceşti ani de rezistenţă, poziţia părinţilor ei s-a consolidat. „Educaţia religioasă trebuie făcută de o comunitate mică sau de familie, nu de şcoală”, spune Elena. „Problema e că nimeni nu le spune părinţilor ce li se predă copiilor”, adaugă Cornel. „Îi ducem în orb la şcoală.”
Familia Creţu are planuri mari cu Cezara. E încă în clasa a VIII-a, dar Cornel şi Elena se gândesc la facultate în Anglia, la tabere în străinătate ca să înveţe engleză mai bine (a luat deja examenul Cambridge) şi, mai aproape, la admiterea la un liceu cât mai bun din Braşov.
E singurul copil al designerului publicitar şi al învăţătoarei cu studii de psihologie, doi intelectuali care ascultă folk, ţin un blog şi găzduiesc cu anii voluntari Peace Corps care vin să lucreze în Săcele. Casa e plină de fotografii cu Cezara, de când era bebeluş în braţele tatălui până la adolescenta cu chitară în braţe, pe o scenă din oraş. Printre ele, diplome înrămate. În familia Creţu, şcoala e pe primul loc. Cezara a făcut religie ortodoxă până în clasa V-a, pentru că părinţii nu au văzut nimic rău în asta. Lucrurile s-au schimbat când lucrul cel mai important pentru ei, ca ea să înveţe bine la materiile relevante – română, engleză, matematică, istorie, geografie, biologie – a fost subminat de ora de religie.
„Zile întregi copilul pierdea vremea învăţând Crezul, că aşa le-a cerut la şcoală”, îşi aminteşte mama, o femeie minionă, brunetă şi hotărâtă, care nu îşi arată cei 41 de ani. „Şi Crezul e greu, abia l-am învăţat eu când am botezat. Atunci a fost un semnal de alarmă. Cum adică să fie copilul stresat de ora de religie, să ia notă mică pentru că nu învaţă pe de rost o rugăciune?”
Elena e ortodoxă. Ţine sărbătorile, merge ocazional la biserică, a botezat un copil. Cornel are 44 de ani şi e ateu. Chiar dacă părerile soţilor faţă de religie sunt diferite, cele faţă de religia în şcoală sunt identice. Cezara are 13 ani şi e un amestec de siguranţă de sine matură şi amuzament copilăresc. Nu e de mirare că au luat-o în serios când le-a spus că nu mai vrea să facă religie. „În clasa a V-a aveam ambiţia asta, să fiu prima”, spune Cezara. „Învăţam şi la istorie despre cum au apărut oamenii, iar la religie spuneau că Dumnezeu a făcut tot. Eu ce să cred? Şi atunci am zis că, din moment ce nu cred ceea ce e acolo, nu vreau să mai fac în clasa a VI-a.”
După povestea cu Crezul, au citit şi părinţii manualul. Aşa au aflat că elevilor li se spunea că trebuie să-şi facă prieteni numai printre creştini adevăraţi, că poporul român are o virtute care nu e prezentă la alte popoare – omenia sau că o temă le cerea să-şi imagineze că sunt misionari în oraşul lor şi transmit cuvântul Domnului. Raportul dintre cunoaştere şi propagandă li s-a părut dezechilibrat.
Toate astea l-au determinat pe Cornel să-şi facă un blog care se numeşte Profu’ de religie, în care pune sub semnul întrebării tot felul de practici pe care le numeşte anti-ştiinţifice, de la religie la astrologie, precum şi relaţia Biserică-Stat, pe care o consideră „josnică”. Blogul e destul de popular, posturile lui strâng zeci de comentarii de la alţi atei şi de la credincioşi fervenţi, care îl contestă.
„Copiii noştri sunt manipulaţi şi direcţionaţi spre nonştiinţă punând egal între ştiinţă şi revelaţiile religioase, între metoda ştiinţifică şi apelul la autoritate promovat de cler”, a scris Cornel pe blog despre ce a citit în cărţile fiicei. Au făcut o cerere de scutire de la religie pentru clasa a VI-a. (Studiu Ligii Pro Europa a arătat că mai puţin de 8% dintre elevi ştiau că pot renunţa la ora de religie la cerere, şi nu mai puţin de 60% dintre profesori credeau că Religia nu permite scutire.)
Numai că, la începutul anului şcolar 2009-2010, şcoala i-a informat că Cezara nu poate fi scutită de la religie pentru că ora e pusă la mijlocul orarului şi nu are ce face în timpul acela. Cerând sfatul altor profesori, familia a ajuns în audienţă la conducere şi a obţinut aprobarea ca fata să stea la bibliotecă, dar apoi i s-a spus că acolo „sunt activităţi” şi nu se mai poate.
Aşa că Cezara s-a întors în clasă, unde citea şi îşi făcea temele la alte materii până trecea ora. Într-una dintre ore, spune familia, profesoara „a luat-o deoparte” pentru a o chestiona de ce nu mai vrea la religie şi apoi le-a spus celorlalţi elevi că Cezara era forţată de tatăl ei să nu mai participe. Astăzi, Cezara Creţu nu mai e singura din clasă care nu mai merge la religie. Începând cu clasa a VII-a s-a mai retras o colegă de altă confesiune, iar ora a fost pusă la începutul sau la sfârşitul orarului ca să nu mai fie nevoite să asiste.
În aceşti ani de rezistenţă, poziţia părinţilor ei s-a consolidat. „Educaţia religioasă trebuie făcută de o comunitate mică sau de familie, nu de şcoală”, spune Elena. „Problema e că nimeni nu le spune părinţilor ce li se predă copiilor”, adaugă Cornel. „Îi ducem în orb la şcoală.”
5 decembrie 2012
Povestea cabliştilor
de Lucian Mândruţă
A fost odată ca niciodată un telespectator. Acest cetăţean se uita zilnic la televizor, pentru că avea gratis la serviciu: era cablist. Şef la societatea de cablu, mai precis.
Uitându-se el mult, mult, ani întregi, a observat că la televizor e multă reclamă, iar într-o bună zi a aflat de la un bun prieten că pentru reclama aceea unii plătesc ca să apară. Imediat s-a dus val-vârtej la contabilitate şi-a început să întrebe în dreapta şi în stânga:
- Aţi văzut reclama aia la Coca Cola? Noi cât am încasat din ea? Dar la Orange? HP? Pateu de ficat? Noul Logan, care depăşeşte orice aşteptări?
- Nimic, şefu', noi nu încasăm nimic din reclamele astea. Noi luăm bani de la abonaţi. Televiziunile încasează.
- Seriooos? Şi cât încasează?
- Pai, să tot fie câteva milioane pe luna la televiziunile astea mai mari!
- Câââât? Pe cablul meu? Şi eu nu iau nimic?
- Nu şefu, că nu-s produse de noi! Îs ale lor show-urile astea! Şi ei taie chitanţă.
- Aşaaa, deci! Bine!
După aceste vorbe, şeful s-a încuiat în birou, fără secretară de data asta, şi n-a mai ieşit de acolo trei zile şi trei nopti. Iar când a ieşit, avea în mână un vraf de hârtii pe care le-a trântit în faţa managementului, la prima şedinţă:
- Băieţi, ăsta e planul nostru de dezvoltare! Urmaţi-l şi ne va creşte ca Făt Frumos, într-un an cât alţii în şapte! Citiţi şi apucaţi-vă de lucru: ne facem şi noi canale, cu show-uri, cu reclame, cu tot ce vrei. De fapt, cu tot ce vrea publicul, bine?
- Bine şefu', eşti extraordinar, cum ţi-a venit ideea asta, incredibil.... a urmat un val de felicitări sincere, ca de la angajat la şef.
Fireşte, planul a fost pus imediat în aplicare, pentru că era al şefului. Societatea a scos banii de la bancă, a cumpărat camere de filmat, lumini, paiete, maşini de teren şi câteodata chiar şi vedete. Oamenii au mai cumpărat şi filme şi documentare, tot ce trebuie la o televiziune serioasă. Şi-au deschis canalele proprii şi şi-au suflecat mânecile şi şi-au pregătit facturierele pentru publicitatea care urma să vină.
Au emis o zi, au emis două, au emis o lună, au emis chiar nouă. Numai că nimeni nu venea să cumpere publicitate. Prin biroul de vânzări proaspăt dotat cu mobilă Bo Concept bătea vântul. Şi, odată cu el, într-o bună zi, a intrat şeful.
- Beeey, ce naiba e aici! De ce-am făcut noi televiziunile astea dacă nu încasăm nimic pe ele? Voi ştiti cât mă costă pe ora de emisie?
- Ştim şefu', dar n-avem ce face. Oamenii nu se uită la ce producem noi, au rămas tot cu ăilalţi. Cică le plac şi nu vor să schimbe pe noi!
- Pai mey proştilor, voi nu ştiţi că orice învăţ are şi dezvăţ? Ia să le tăiem canalele alea la care se uită, că la noi e heblul! Şi să vedem, la cine-o să vină? Nu la noi?
- Ba da, şefu', incredibil, iar ne-aţi salvat cu ideile dumneavoastră!
Zis şi făcut.
Iar povestea se încheie aici cu o morală: Când ai monopol, ai de fapt o licenţă pentru a face lucrurile prost fără să fii pedepsit pentru asta. De aici, capitalismul nu mai poate face nimic.
Însă putem noi. Sigur, dacă n-am fi oameni care s-au obişnuit doar să se uite!
A fost odată ca niciodată un telespectator. Acest cetăţean se uita zilnic la televizor, pentru că avea gratis la serviciu: era cablist. Şef la societatea de cablu, mai precis.
Uitându-se el mult, mult, ani întregi, a observat că la televizor e multă reclamă, iar într-o bună zi a aflat de la un bun prieten că pentru reclama aceea unii plătesc ca să apară. Imediat s-a dus val-vârtej la contabilitate şi-a început să întrebe în dreapta şi în stânga:
- Aţi văzut reclama aia la Coca Cola? Noi cât am încasat din ea? Dar la Orange? HP? Pateu de ficat? Noul Logan, care depăşeşte orice aşteptări?
- Nimic, şefu', noi nu încasăm nimic din reclamele astea. Noi luăm bani de la abonaţi. Televiziunile încasează.
- Seriooos? Şi cât încasează?
- Pai, să tot fie câteva milioane pe luna la televiziunile astea mai mari!
- Câââât? Pe cablul meu? Şi eu nu iau nimic?
- Nu şefu, că nu-s produse de noi! Îs ale lor show-urile astea! Şi ei taie chitanţă.
- Aşaaa, deci! Bine!
După aceste vorbe, şeful s-a încuiat în birou, fără secretară de data asta, şi n-a mai ieşit de acolo trei zile şi trei nopti. Iar când a ieşit, avea în mână un vraf de hârtii pe care le-a trântit în faţa managementului, la prima şedinţă:
- Băieţi, ăsta e planul nostru de dezvoltare! Urmaţi-l şi ne va creşte ca Făt Frumos, într-un an cât alţii în şapte! Citiţi şi apucaţi-vă de lucru: ne facem şi noi canale, cu show-uri, cu reclame, cu tot ce vrei. De fapt, cu tot ce vrea publicul, bine?
- Bine şefu', eşti extraordinar, cum ţi-a venit ideea asta, incredibil.... a urmat un val de felicitări sincere, ca de la angajat la şef.
Fireşte, planul a fost pus imediat în aplicare, pentru că era al şefului. Societatea a scos banii de la bancă, a cumpărat camere de filmat, lumini, paiete, maşini de teren şi câteodata chiar şi vedete. Oamenii au mai cumpărat şi filme şi documentare, tot ce trebuie la o televiziune serioasă. Şi-au deschis canalele proprii şi şi-au suflecat mânecile şi şi-au pregătit facturierele pentru publicitatea care urma să vină.
Au emis o zi, au emis două, au emis o lună, au emis chiar nouă. Numai că nimeni nu venea să cumpere publicitate. Prin biroul de vânzări proaspăt dotat cu mobilă Bo Concept bătea vântul. Şi, odată cu el, într-o bună zi, a intrat şeful.
- Beeey, ce naiba e aici! De ce-am făcut noi televiziunile astea dacă nu încasăm nimic pe ele? Voi ştiti cât mă costă pe ora de emisie?
- Ştim şefu', dar n-avem ce face. Oamenii nu se uită la ce producem noi, au rămas tot cu ăilalţi. Cică le plac şi nu vor să schimbe pe noi!
- Pai mey proştilor, voi nu ştiţi că orice învăţ are şi dezvăţ? Ia să le tăiem canalele alea la care se uită, că la noi e heblul! Şi să vedem, la cine-o să vină? Nu la noi?
- Ba da, şefu', incredibil, iar ne-aţi salvat cu ideile dumneavoastră!
Zis şi făcut.
Iar povestea se încheie aici cu o morală: Când ai monopol, ai de fapt o licenţă pentru a face lucrurile prost fără să fii pedepsit pentru asta. De aici, capitalismul nu mai poate face nimic.
Însă putem noi. Sigur, dacă n-am fi oameni care s-au obişnuit doar să se uite!
13 noiembrie 2012
Mitizarea - cazul Einstein
Albert Einstein a fost unul dintre cei mai importanţi fizicieni deoarece a pus bazele teoriei relativităţii, teorie ce se ocupă de manifestările materiei la gravitaţie şi viteză extreme. El a generat şi demonstrat valabilitatea vestitei sale formule ce spune că energia este masa ori viteza luminii la pătrat (E=mc2). A stabilit comportamentul luminii, ce are o valoare maxim limitată, de aproape 300 000 km/s. Teoria sa a venit în contradicţie cu "bunul simţ comun".
Dacă o persoană se îndreaptă spre stânga cu o viteză de 3 km/h şi o alta spre dreapta cu 3 km/h, viteza cu care se depărtează o persoană de cealaltă este de ...
3 km/h + 3 km/h = 6 km/h
Dar dacă un foton (particula de lumină) se deplasează faţă de sursa sa spre stânga cu 300 000 km/s şi un altul se deplasează în sens invers tot cu aceeaşi viteză (maximă) de 300 000 km/s, viteza cu care se îndepărtează un foton de celălalt este de ... nu, nu este de 600 000 km/s cum unii ar crede, ci tot de 300 000 km/s, aceasta fiind cea mai mare viteză din univers, inclusiv relativ la oricare punct din întregul univers. Pentru foarte multă lume nu este de înțeles acest lucru și este pur şi simplu dat deoparte, ca fiind o chestiune ce-i depășește. Dacă Einstein a spus, şi pentru că Einstein este considerat de mai toţi ca fiind un mare fizician, înseamnă că aşa e, chiar dacă noi nu înţelegem cu adevărat cum stă treaba cu teoria relativităţii.
Această atitudine este specifică omului obedient, angrenat în relaţii bazate pe credinţă şi nu pe cercetare, ce reacţionează la informaţii conform unor tare sociale şi psihologice: apelul la majoritate, apelul la autoritate, spiritul de turmă, tradiţionalism. Se ajunge astfel la o situaţie paradoxală. Deşi nu înţelege cu adevărat teoria relativităţii îl considderă pe părintele său ca fiind o autoritate absolută în domeniul fizicii şi chiar în alte domenii, cum ar fi cel al religiei. Ei bine, Einstein a greşit. Nu în privinţa teoriei relativităţii, ci a altei teorii științifice, în privinţa dualităţii materiei, de particulă şi undă concomitent, bază a fizicii cuantice. Toată viaţa Einstein a căutat să găsească şi să demonstreze existenţa unei "constante universale" ce ar fi soluţionat unele inadvertenţe (pe atunci se considera că universul era static, fără început şi fără sfârşit, Einstein îmbrăţişa această idee, iar în cadrul acelui tip de univers ar fi însemnat că totul trebuia să se fi prăbuşit în sine datorită gravitaţiei, ceea ce nu este adevărat). Ba mai mult, nu a acceptat niciodată evidenţele rezultate din teoria mecanicii cuantice, deşi acestea erau demonstrate, lansând (din cu totul altă poziţie decât cea invocată de creaţionişti) vestita sa replică "Dumnezeu nu joacă zaruri".
Aceste replici au dat apă la moară creaţioniştilor şi credincioşilor de tot felul, ce au găsit un motiv de a-şi asuma numele Einstein, implicându-l în fantastice şi mincinoase situaţii. Una dintre ele este mitul elevului ce dă replici profesorului "ateu". Probabil mai sunt şi altele.
Motivaţiile demersului de afiliere a numelui Einstein la concepţiile creaţioniste sunt diverse dar se rezumă în mare la două. Una ar fi transferul de valoare prin simpatie, adică dacă Einstein este atât de mare și valoros, în cazul în care a spus ceva ce avantajează imaginea mea despre lume dovedește că imaginea mea este cea corectă, deși nu am dovezile mele pentru a demonstra asta. Iar dacă nu a spus facem cumva să fii spus, sau să pară că a spus. A doua are un sens invers, de denigrare a demersului științific prin reinterpretarea unor atitudini a oamenilor de știință, mai ales a celor mai importanți, de preferat morți pentru a nu mai putea dezminți informația. Ceva de genul: degeaba consideri că știința este superioară credinței odată ce cel mai mare om de știință a avut o altă părere decât tine.
O altă replică utilizată de creaționiști mi-a fost reamintită de un prieten virtual, printr-un mail:
De ce ţi-am scris:
- de ceva timp stă în atenţia presei internaţionale celebra scrisoare a lui Einstein - o mostră colosală din geniul de bun simţ al lui Einstein. Anterior, se vehicula ca argument pro religios un aforism atribuit lui Einstein "Religia fără ştiinţă este slabă, dar ştiinţa fără religie este oarbă". (Formularea corectă este exact invers „știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă”)
Ai informaţii privind originea acestuia - când şi în ce împrejurări a fost atribuit lui Einstein? Parcă nu prea se potriveşte, chiar şi în condiţiile în care Einstein a trăit o parte din viaţa în secolul 19 - atunci când religia era o regula socială şi era de bon-ton.
(Ca o paranteză, la "modă" pe atunci era să fii ateu, să îmbrăţişezi principiile socialiste şi să participi la manifestări antiguvernamentale.)
Trebuie să-i dau o veste proastă, cuvintele (dar așa cum sunt corectate de mine) sunt ale lui Einstein. Şi una bună, sunt spuse într-un anumit context (Science and Religion, Princeton Theological Seminary, 1939) ce schimbă radical datele problemei.
În traducere proprie sună cam așa:
Acum, chiar dacă tărâmurile religiei şi ale ştiinţei în sine sunt clar demarcate, totuși există între cele două puternice relaţii reciproce şi dependenţe. Dacă religia dorește a fi cea care determină scopul, fără nici o îndoială ea are de învățat de la știință, în sensul cel mai larg, deoarece asta contribuie la atingerea obiectivelor pe care și le-a asumat. Dar știința poate fi generată doar de cei ce sunt pătrunși de aspirația spre adevăr și înțelegere. Sursa acestui sentiment, totuși, izvorăște din sfera religiei. De asemenea există credința că regulile valide pentru existența lumii sunt raționale, sens ușor de înțeles. Eu nu pot concepe un om de știință autentic fără acea credinţă profundă. Situația poate fi exprimată printr-o imagine: știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă.
Aici se vede clar că sensul frazei (care este promovat de creaționiști exact invers) este deturnat. Religia, dacă nu are în spate cunoașterea științifică este un zero, nefiind în stare să slujească chiar scopului său declarat, de a da un sens existenței. Și știința suferă fără un fel „religios” în a aborda cunoașterea, rezultatele sale putând fi eronate, pe lângă adevăr, deci infirme. Religia poate fi periculoasă (și chiar este), deoarece din considerente dogmatice devine oarbă, și oarbă fiind asemuie dușmanilor săi ceea ce nu vede. Faptul că știința este infirmă fără acea dăruire sublimă a omului de știință nu este chiar atât de grav, eventual se poate întârzia un pic evidențierea adevărului.
În concluzie, deși Albert Einstein nu este un sfânt, nici nu este nevoie să devină unul. Genialitatea sa este raportată la teoria relativităţii şi la fizică, nu la toate celelalte aspecte. A fost un om cu bunele şi relele sale, cu evidenţe pe care le-a folosit revoluţionând fizica şi cu evidenţe pe care le-a refuzat, nefiind în stare să-şi depăşească anumite limite. Trebuie să-i fim recunoscători fără a-l diviniza.
Din punctul meu de vedere - pentru un creaționist Einstein a fost ateu.
Și o scrisoare a lui Einstein cu citatul subliniat tradus astfel: "Cuvântul Dumnezeu nu reprezintă pentru mine nimic mai mult decât expresia şi produsul slăbiciunilor umane, Biblia, o colecţie de legende onorabile dar primitive şi care sunt totuşi destul de copilăreşti."
Imagine preluată de aici: https://www.theguardian.com/science/2018/dec/04/physicist-albert-einstein-god-letter-reflecting-on-religion-up-for-auction-christies
Dacă o persoană se îndreaptă spre stânga cu o viteză de 3 km/h şi o alta spre dreapta cu 3 km/h, viteza cu care se depărtează o persoană de cealaltă este de ...
3 km/h + 3 km/h = 6 km/h
Dar dacă un foton (particula de lumină) se deplasează faţă de sursa sa spre stânga cu 300 000 km/s şi un altul se deplasează în sens invers tot cu aceeaşi viteză (maximă) de 300 000 km/s, viteza cu care se îndepărtează un foton de celălalt este de ... nu, nu este de 600 000 km/s cum unii ar crede, ci tot de 300 000 km/s, aceasta fiind cea mai mare viteză din univers, inclusiv relativ la oricare punct din întregul univers. Pentru foarte multă lume nu este de înțeles acest lucru și este pur şi simplu dat deoparte, ca fiind o chestiune ce-i depășește. Dacă Einstein a spus, şi pentru că Einstein este considerat de mai toţi ca fiind un mare fizician, înseamnă că aşa e, chiar dacă noi nu înţelegem cu adevărat cum stă treaba cu teoria relativităţii.
Această atitudine este specifică omului obedient, angrenat în relaţii bazate pe credinţă şi nu pe cercetare, ce reacţionează la informaţii conform unor tare sociale şi psihologice: apelul la majoritate, apelul la autoritate, spiritul de turmă, tradiţionalism. Se ajunge astfel la o situaţie paradoxală. Deşi nu înţelege cu adevărat teoria relativităţii îl considderă pe părintele său ca fiind o autoritate absolută în domeniul fizicii şi chiar în alte domenii, cum ar fi cel al religiei. Ei bine, Einstein a greşit. Nu în privinţa teoriei relativităţii, ci a altei teorii științifice, în privinţa dualităţii materiei, de particulă şi undă concomitent, bază a fizicii cuantice. Toată viaţa Einstein a căutat să găsească şi să demonstreze existenţa unei "constante universale" ce ar fi soluţionat unele inadvertenţe (pe atunci se considera că universul era static, fără început şi fără sfârşit, Einstein îmbrăţişa această idee, iar în cadrul acelui tip de univers ar fi însemnat că totul trebuia să se fi prăbuşit în sine datorită gravitaţiei, ceea ce nu este adevărat). Ba mai mult, nu a acceptat niciodată evidenţele rezultate din teoria mecanicii cuantice, deşi acestea erau demonstrate, lansând (din cu totul altă poziţie decât cea invocată de creaţionişti) vestita sa replică "Dumnezeu nu joacă zaruri".
Aceste replici au dat apă la moară creaţioniştilor şi credincioşilor de tot felul, ce au găsit un motiv de a-şi asuma numele Einstein, implicându-l în fantastice şi mincinoase situaţii. Una dintre ele este mitul elevului ce dă replici profesorului "ateu". Probabil mai sunt şi altele.
Motivaţiile demersului de afiliere a numelui Einstein la concepţiile creaţioniste sunt diverse dar se rezumă în mare la două. Una ar fi transferul de valoare prin simpatie, adică dacă Einstein este atât de mare și valoros, în cazul în care a spus ceva ce avantajează imaginea mea despre lume dovedește că imaginea mea este cea corectă, deși nu am dovezile mele pentru a demonstra asta. Iar dacă nu a spus facem cumva să fii spus, sau să pară că a spus. A doua are un sens invers, de denigrare a demersului științific prin reinterpretarea unor atitudini a oamenilor de știință, mai ales a celor mai importanți, de preferat morți pentru a nu mai putea dezminți informația. Ceva de genul: degeaba consideri că știința este superioară credinței odată ce cel mai mare om de știință a avut o altă părere decât tine.
O altă replică utilizată de creaționiști mi-a fost reamintită de un prieten virtual, printr-un mail:
De ce ţi-am scris:
- de ceva timp stă în atenţia presei internaţionale celebra scrisoare a lui Einstein - o mostră colosală din geniul de bun simţ al lui Einstein. Anterior, se vehicula ca argument pro religios un aforism atribuit lui Einstein "Religia fără ştiinţă este slabă, dar ştiinţa fără religie este oarbă". (Formularea corectă este exact invers „știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă”)
Ai informaţii privind originea acestuia - când şi în ce împrejurări a fost atribuit lui Einstein? Parcă nu prea se potriveşte, chiar şi în condiţiile în care Einstein a trăit o parte din viaţa în secolul 19 - atunci când religia era o regula socială şi era de bon-ton.
(Ca o paranteză, la "modă" pe atunci era să fii ateu, să îmbrăţişezi principiile socialiste şi să participi la manifestări antiguvernamentale.)
Trebuie să-i dau o veste proastă, cuvintele (dar așa cum sunt corectate de mine) sunt ale lui Einstein. Şi una bună, sunt spuse într-un anumit context (Science and Religion, Princeton Theological Seminary, 1939) ce schimbă radical datele problemei.
În traducere proprie sună cam așa:
Acum, chiar dacă tărâmurile religiei şi ale ştiinţei în sine sunt clar demarcate, totuși există între cele două puternice relaţii reciproce şi dependenţe. Dacă religia dorește a fi cea care determină scopul, fără nici o îndoială ea are de învățat de la știință, în sensul cel mai larg, deoarece asta contribuie la atingerea obiectivelor pe care și le-a asumat. Dar știința poate fi generată doar de cei ce sunt pătrunși de aspirația spre adevăr și înțelegere. Sursa acestui sentiment, totuși, izvorăște din sfera religiei. De asemenea există credința că regulile valide pentru existența lumii sunt raționale, sens ușor de înțeles. Eu nu pot concepe un om de știință autentic fără acea credinţă profundă. Situația poate fi exprimată printr-o imagine: știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă.
Aici se vede clar că sensul frazei (care este promovat de creaționiști exact invers) este deturnat. Religia, dacă nu are în spate cunoașterea științifică este un zero, nefiind în stare să slujească chiar scopului său declarat, de a da un sens existenței. Și știința suferă fără un fel „religios” în a aborda cunoașterea, rezultatele sale putând fi eronate, pe lângă adevăr, deci infirme. Religia poate fi periculoasă (și chiar este), deoarece din considerente dogmatice devine oarbă, și oarbă fiind asemuie dușmanilor săi ceea ce nu vede. Faptul că știința este infirmă fără acea dăruire sublimă a omului de știință nu este chiar atât de grav, eventual se poate întârzia un pic evidențierea adevărului.
În concluzie, deși Albert Einstein nu este un sfânt, nici nu este nevoie să devină unul. Genialitatea sa este raportată la teoria relativităţii şi la fizică, nu la toate celelalte aspecte. A fost un om cu bunele şi relele sale, cu evidenţe pe care le-a folosit revoluţionând fizica şi cu evidenţe pe care le-a refuzat, nefiind în stare să-şi depăşească anumite limite. Trebuie să-i fim recunoscători fără a-l diviniza.
Din punctul meu de vedere - pentru un creaționist Einstein a fost ateu.
Și o scrisoare a lui Einstein cu citatul subliniat tradus astfel: "Cuvântul Dumnezeu nu reprezintă pentru mine nimic mai mult decât expresia şi produsul slăbiciunilor umane, Biblia, o colecţie de legende onorabile dar primitive şi care sunt totuşi destul de copilăreşti."
Imagine preluată de aici: https://www.theguardian.com/science/2018/dec/04/physicist-albert-einstein-god-letter-reflecting-on-religion-up-for-auction-christies
6 noiembrie 2012
Sfat pentru ora de religie
Bună :). Am 17 ani şi sunt tare curioasă cu privire la renunţarea la ora de religie. Sunt o eleva bună, deci nu cred că media la religie mă va ridica foarte mult, plus că mi se pare ipocrizie. Mama mea banuieşte că sunt atee, dar nu am avut niciodată o discuşie clară despre acest subiect. Şi nu sunt sigură că mi-ar semna cererea... Ideea e că noi chiar trebuie să învăţăm la religie. Avem lucrări bazate pe capitole din biblie care trebuie citite. Profesorul meu pare un om foarte de treabă, chiar un om cu caracter. Nu i-am deranjat niciodată ora, deci nu cred că ar avea de ce să se ia de mine când observă că eu nu-mi spun rugăciunea cu restul clasei. Dar de anul acesta facem bioetică cu dânsul. Este un opţional, iar când l-am ales anul trecut nu mă gândeam că toate temele pe care le abordăm sunt discutate strict din punct de vedere religios, deci de religie complet nu am cum să scap, însă mi-ar folosi mult un sfat cât de mic despre cum aş putea s-o rog pe mama să-mi semneze cererea.
Mulţumesc mult. L D.
Dragă L D,
Părinţii tăi sunt în primul rând prietenii tăi cei mai buni, chiar dacă nu ai acest sentiment. De altfel ei sunt la fel de "bătrâni" ca părinţi pe câţi ani ai tu, ei sunt părinţi de 17 ani, deci nu au cum să fie mai "experimentaţi" în a fi părinţi faţă de cât de experimentată eşti tu în a fi adolescentă. Poate chiar dimpotrivă, viaţa să le-o fi luat înainte şi să nu fi observat încă cât de mare ai crescut. Aici deja trebuie să-ţi intri tu în rol. Ei nu pot afla despre tine dacă nu le spui tu. Informaţiile care ar veni de la alţii ar fi trunchiate sau deformate, şi tu ştii cel mai bine ce-i cu tine şi ce vrei. Aşa că stai de vorbă cu ei. Fără teamă, chiar dacă reacţia lor iniţială va fi poate una de respingere (din instinct părinţii resping ideea că al lor copil a crescut).
Nu mi-ai spus nimic despre tatăl tău. Părinţii nu sunt identici, este posibil ca tata să fie aliatul tău în acest demers. De obicei taţii acceptă mai uşor eliberarea de cutumele religiei, bărbaţii sunt mai puţin religioşi decât femeile, poate şi datorită nevoii lor de independenţă ca semn de masculinitate.
Oricum, până nu împlineşti vârsta de 18 ani, legea, strâmbă fiind, te pune în situaţia de a fi la mâna părinţilor pentru a te scoate de la orele de religie. Deşi, tot legal, eşti încă de la 16 ani cu drept de a alege singură ce religie vrei să ai... sau să nu ai...
De altfel Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede la Art. 3:
“(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”.
Mai multe informaţii despre cum sunt acum prevederile legale în privinţa religiei în şcoală aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/09/religia-in-scoala-consideratii-juridice.html
Despre relaţia părinţi-copii în privinţa învăţământului doctrinar religios am scris aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/10/ora-de-religie-conflict-intre-parinti.html
Cât de defecte sunt acum orele de religie prezintă şi un profesor de religie, doctor în teologie aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/11/un-profesor-de-religie-analizeaza-orele.html
Prezintă-le părinţilor tăi situaţia, ajută-i să înţeleagă cât de "confesionale" sunt orele de religie şi că acestea nu te ajută să devi mai bună şi mai tolerantă, ci dimpotrivă.
Arată-le că efortul depus pentru a asimila informaţii despre un anumit cult nu te face mai credincioasă, ci dimpotrivă.
Şi mai ales explică-le că nu ei au greşit în educarea ta dacă tu ai devenit atee, ci chiar ora de religie în sine, ce intră în conflict cu toate celelalte cunoştinţe ştiinţifice.
Despre ora de bioetică... Ca principiu este un domeniu ce merită studiat, dar ca organizare este posibil să fie doar o formă de justificare a "moralei religioase" odată ce profesor este un teolog (preferam un filosof sau unul de ştiinţe sociale). Dar chiar şi aşa domeniul este valoros, eu nu l-aş rata şi aş învăţa în paralel chiar şi ceea ce nu prezintă profesorul, de plăcere.
Succes!
Mulţumesc mult. L D.
Dragă L D,
Părinţii tăi sunt în primul rând prietenii tăi cei mai buni, chiar dacă nu ai acest sentiment. De altfel ei sunt la fel de "bătrâni" ca părinţi pe câţi ani ai tu, ei sunt părinţi de 17 ani, deci nu au cum să fie mai "experimentaţi" în a fi părinţi faţă de cât de experimentată eşti tu în a fi adolescentă. Poate chiar dimpotrivă, viaţa să le-o fi luat înainte şi să nu fi observat încă cât de mare ai crescut. Aici deja trebuie să-ţi intri tu în rol. Ei nu pot afla despre tine dacă nu le spui tu. Informaţiile care ar veni de la alţii ar fi trunchiate sau deformate, şi tu ştii cel mai bine ce-i cu tine şi ce vrei. Aşa că stai de vorbă cu ei. Fără teamă, chiar dacă reacţia lor iniţială va fi poate una de respingere (din instinct părinţii resping ideea că al lor copil a crescut).
Nu mi-ai spus nimic despre tatăl tău. Părinţii nu sunt identici, este posibil ca tata să fie aliatul tău în acest demers. De obicei taţii acceptă mai uşor eliberarea de cutumele religiei, bărbaţii sunt mai puţin religioşi decât femeile, poate şi datorită nevoii lor de independenţă ca semn de masculinitate.
Oricum, până nu împlineşti vârsta de 18 ani, legea, strâmbă fiind, te pune în situaţia de a fi la mâna părinţilor pentru a te scoate de la orele de religie. Deşi, tot legal, eşti încă de la 16 ani cu drept de a alege singură ce religie vrei să ai... sau să nu ai...
De altfel Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede la Art. 3:
“(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”.
Mai multe informaţii despre cum sunt acum prevederile legale în privinţa religiei în şcoală aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/09/religia-in-scoala-consideratii-juridice.html
Despre relaţia părinţi-copii în privinţa învăţământului doctrinar religios am scris aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/10/ora-de-religie-conflict-intre-parinti.html
Cât de defecte sunt acum orele de religie prezintă şi un profesor de religie, doctor în teologie aici: http://profudereligie.blogspot.ro/2012/11/un-profesor-de-religie-analizeaza-orele.html
Prezintă-le părinţilor tăi situaţia, ajută-i să înţeleagă cât de "confesionale" sunt orele de religie şi că acestea nu te ajută să devi mai bună şi mai tolerantă, ci dimpotrivă.
Arată-le că efortul depus pentru a asimila informaţii despre un anumit cult nu te face mai credincioasă, ci dimpotrivă.
Şi mai ales explică-le că nu ei au greşit în educarea ta dacă tu ai devenit atee, ci chiar ora de religie în sine, ce intră în conflict cu toate celelalte cunoştinţe ştiinţifice.
Despre ora de bioetică... Ca principiu este un domeniu ce merită studiat, dar ca organizare este posibil să fie doar o formă de justificare a "moralei religioase" odată ce profesor este un teolog (preferam un filosof sau unul de ştiinţe sociale). Dar chiar şi aşa domeniul este valoros, eu nu l-aş rata şi aş învăţa în paralel chiar şi ceea ce nu prezintă profesorul, de plăcere.
Succes!
28 decembrie 2011
De la inchiziţia creştină la tribunalul islamic
Apostazia este renunțarea publică la o anumită credință religioasă sau ideologie. Într-o societate monocromă apostatul este sortit pieirii, toate religiile sau ideologiile, intolerante prin definiţie, solicită această pedeapsă dacă au posibilitatea să o facă. Oamenii devin criminali pentru că religia respectivă îi virusează cu ideea că singura cale e cea a lor. Cel ce se întoarce nu demonstrează doar existenţa altor căi ci generază suspiciunea că ar putea întoarce şi pe alţii, odată ce manifestarea este publică. În subconştientul credinciosului (subjugat de nevoia de apartenenţă la grup prin calea simplă a ideologiei împărtăşite) apare frica de a nu rămâne singur. Aceasta se manifestă prin solicitarea pedepsei exemplare pentru apostat. Apostatul are şi vina de a fi fost în acea religie şi, renunţând, arată ineficienţa ei. El este văzut ca fiind un rău mai mare decât cel ce nu a apucat încă "să devină dreptcredincios", este răul extrem pentru că s-a dezis în faţa tuturor. De asta "sectele" sunt diavolizate de bisericile consacrate şi există intenţia de a fi distruse fizic, majoritatea sectanţilor sunt apostaţii bisericilor. De asta după ce devin chiar ele (sectele) biserici consacrate se vor manifesta cu aceeaşi ardoare (şi eventual cu un plus de eficienţă) împotriva propriilor apostaţi. Aşa au făcut comuniştii şi fasciştii, aşa vor face toate dictaturile, teiste sau atee. Aşa au făcut creştinii când au fost ei la putere şi acum aşa fac musulmanii în dictaturile religioase.
Un iranian pe nume Habib Bastam, refugiat în România, condamnat la moarte de un tribunal din Teheran pentru apostazie, a solicitat azil Oficiului Român pentru Imigrări, însă cererea i-a fost respinsă, migrantul adresându-se mai multor instituţii ale statului român, între care Guvernului, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Avocatului Poporului.
Care este motivaţia respingerii cererii de azil nu am găsit, aşa că nu voi face comentarii la cazul în speţă. Subliniez doar similaritatea dintre îndobitocirea islamică (ce avem impresia că nu ne afectează în mod direct) şi îndobitocirea creştină (ortodoxă sau sectară) ce tinde să se manifeste atât de aproape şi atât de puternic (Cenzura începe cu religia).
Un iranian pe nume Habib Bastam, refugiat în România, condamnat la moarte de un tribunal din Teheran pentru apostazie, a solicitat azil Oficiului Român pentru Imigrări, însă cererea i-a fost respinsă, migrantul adresându-se mai multor instituţii ale statului român, între care Guvernului, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Avocatului Poporului.
Care este motivaţia respingerii cererii de azil nu am găsit, aşa că nu voi face comentarii la cazul în speţă. Subliniez doar similaritatea dintre îndobitocirea islamică (ce avem impresia că nu ne afectează în mod direct) şi îndobitocirea creştină (ortodoxă sau sectară) ce tinde să se manifeste atât de aproape şi atât de puternic (Cenzura începe cu religia).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)