În drum spre stele

Pornind de la articolul Călătoria interstelară, „aventura supremă” a omului, va rămâne veșnic doar un vis? scris de Andreea Dogar ce a discutat cu astrofizicianul Octavian Micu de la Institutul de Științe Spațiale, cu Cristian Român de la „Știință și Tehnică”, jurnalist specializat în popularizarea științifică, și cu Adrian Șonka, astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din București și cercetător științific la Institutul Astronomic al Academiei Române, mi-am dat și eu cu părerea:

Mai este încă un domeniu ce am observat că a fost „neglijat” parțial în convorbire, deși s-a atins tangențial: condiția biologică a oamenilor peste sute și mii de ani.

Și asta vine în sprijinul optimismului lui Cristian Român.

Specia noastră s-a născut gata tehnologizată. Am primit moștenire de la înaintașii noștri Homo erectus focul ca proteză digestivă, uneltele simple în loc de colți și gheare, hainele ca proteze de blană. De atunci am înaintat cu protezarea într-un mod accelerat, în prezent mai toate organele noastre pot fi protezate, inclusiv creierul.

Avem proteza de comunicare și inteligență în buzunarul fiecăruia: deșteptul telefon mobil.

Viitorul va fi al unor urmași umani la care timpul este teoretic veșnic, cu o minte împachetată într-un sistem cibernetic capabil să supraviețuiască în mai toate mediile. Și capabilă să producă la fața locului din materialele existente acolo mecanisme de supraviețuire specifice acelui mediu.

Pe vremuri a fost presiune a selecției naturale, de grup sau sexuale în a genera diferențe rasiale (cum sunt splina mărită a populațiilor de scufundători din Oceania sau cea a nepalezilor, capacitatea de a consuma aproape doar grăsime și carne a eschimoșilor sau un IQ peste medie a evreilor așkenazi). Istoria arată că majoritatea colonizatorilor serioși și-au luat doar bilete dus, probabil așa va fi și cu coloniștii interstelari.

Oamenii au părăsit paradisul african și au ajuns în medii complet diferite din nordul Canadei sau în Țara de Foc, în vârful Himalaiei sau în mijlocul Pacificului.

Acum avem oportunitatea de a produce noi rase prin augmentarea conștientă a biologicului.

Implicit o rasă a unor astronauți-cosmonauți ce vor fi viitorii colonizatori ai sistemului solar și ai galaxiei. Din acest punct de vedere problemele de deplasare în condițiile spațiului cosmic a unui echipaj post-uman sunt surmontabile chiar și pe termen lung și foarte lung.

Probabil acele ființe vor trăi milenii iar reproducerea asistată va fi o banalitate. Staza va fi la fel de comună ca un restart al unui calculator.

Nu trebuie să creem mediul necesar oamenilor ci să generăm potențiali oameni care să reziste spațiului cosmic.

Noi suntem cum suntem acum pentru că acesta e rezultatul mediului terestru de selecție naturală. Pentru a coloniza galaxia trebuie să fim rezultatul selecției, de preferat artificiale, pentru un mediu interstelar.

Și sincer, nu văd nimic spectaculos în a fi captiv al unui corp biologic miop, fără dinți și cu atacuri de panică. Prefer forma mea actuală, cu ochelari, proteză dentară și plăcuță metalică de fixare a unei fracturi. 😂

Și vaccinat, binențeles, când îmi va veni rândul.

Și o veste rea - oricum trebuie să plecăm de pe Terra, peste patru miliarde de ani Soarele va muri. 🤓

Creştinopaţii blamează Antipa

Expoziția „THE HUMAN BODY” se deschide pe data de 22 martie 2013 la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” unde poate fi vizitată până pe data de 30 iunie 2013. Pudibonzii de serviciu au sărit în sus deoarece "Copiii cu vârste mai mici de 7 ani beneficiază de acces gratuit." Vezi doamne, cum să privească nişte "cadavre" copiii sub 7 ani? Şi gratis.

Ce interesant! Copiii sub 7 ani nu consumă cadavre (de animale, binenţeles, dar tot cadavre, că doar nu mai sunt vii). Sunt hrăniţi numai cu plante. Ei nu trebuie să cunoască mecanismele corpului lor, vor afla asta direct la facultate. De medicină, că toţi vor face medicina (de preferat homeopatie, că aia "alopată" e toxică). Până şi a discuta cu copiii despre sex sau erotism este interzis, deşi, contrar indicaţiilor şi "legii" câinii vagabonzi sunt chiar în acestă perioadă în călduri şi îi văd îmbârligaţi pe străzi (repede nişte ochelari "de cal" pentru inocentele vederi). Moaştele creştine în schimb sunt indicate, că acele cadavre-s îmbălsămate cu fast şi "miros" frumos. Ba trebuie atinse de buzele copiilor, ca nu cumva să scape vreo rămăşiţă de forţă divină neutilizată. Mi-a plăcut un comentariu la postul lui Dan Negru: Sf.Paraschiva - "Ei lasă maică, şi la hoitul meu s-au perindat copiii iar adulţii îi puneau să-mi pupe racla. Măcar la Antipa nu o să-i pună şi să aduleze cadavrele. De ce esti ipocrit, evlaviosule? Unele cadavre sunt bune, altele nu? Ei hai!"

Chiar mă gândeam cum va scăpa societatea (mai exact familia mea, că pe ei îi obligă la asta) de cadavrul meu. Arderea e ineficientă energetic, iar depozitarea în sol durează prea mult. Şi mai e şi monopolizată de afacerişti veroşi cu sau fără sutană. Dacă e să fie ceva utilizabil la o transplantare, foarte bine, dar cu restul? Soluţia de a deveni exponat de muzeu, sau chiar de laborator modest de biologie dintr-o şcoală rurală, devine din ce în ce mai convenabilă. Bănuiesc că cheltuielile de plastinaţie vor reveni celor ce doresc un asemenea exponat. Mai ales că preţul biletelor pentru vizitarea expoziţiei nu-s de colo...

Ateismul este corect până la proba contrarie

Eu am spus că "ateismul este corect până la proba contrarie" şi nu că ateismul nu există până la proba contrarie.
Ca să mă explic...
Dumneavostră sunteţi (sper) atee faţă de Moş Crăciun. Dar dacă ar putea fi demonstrat că Moş Crăciun există şi că el este "alfa şi omega"? Numai că sarcina demonstraţiei aparţine celui ce susţine că Moş Crăciun există şi este "alfa şi omega", nu este sarcina dumneavoastră să infirmaţi că există Moş Crăciun. În consecinţă sunteţi atee (default) faţă de divinitatea Moş Crăciun, deşi, teoretic, poate în viitor, ar putea exista o probă care să demonstreze existenţa sa divină.
Numai că dumneavoastră aveţi cel puţin o divinitate, de dragul demonstraţiei să considerăm că este doar una şi să-i spunem Dumnezeu. În acest caz dumneavoastră aveţi destule dovezi ca ateismul de care daţi dovadă faţă de Moş Crăciun să dispară în cazul lui Dumnezeu. Asta presupune, teoretic, că dovezile sunt imbatabile. Poate pentru dumneavostră aşa şi este. Într-un fel sau altul la dumneavoastră au ajuns nişte meme, nişte idei culturale ce construiesc un ansamblu veridic pentru mintea dumneavoastră ce justifică prezenţa şi configuraţia entităţii Dumnezeu.

Dar cum a ajuns la dumneavoastră acestă memă? V-aţi născut cu aceste informaţii? Nu. V-au fost servite. V-au fost prezentate ca fiind veridice, probabil la momentrul în care capacitatea de a analiza corectitudinea informaţiilor era mult mai scăzută decât acum, adică când eraţi copil. Dar atunci eraţi şi credincios Moş Crăciun, aveaţi o sumă de "dovezi" ce veneau în sprijinul ideii că Moşul există (şi acestă idee plantată în mintea dumneavoastră de altcineva). În acea vreme credeaţi şi în Zâna Măseluţă sau Iepuraşul de Paşti, de exemplu. V-aţi născut cu aceste credinţe? Nu. Dar eraţi, ca noi toţi de altfel, predispusă la a crede ceea ce spun entităţile pe care, instinctual, le-am investit cu autoritate (părinţi, profesori, maturi, persoane cu mai multă experienţă).

Copiii au această predispoziţie de a crede orice pentru că nu au mecanismele de a discerne adevărul de iluzie şi nici destule informaţii pe care să le poată pune în ansambluri logice. De fapt nu au nici măcar un sistem logic de a judeca informaţiile. Acest lucru se face prin experimentări şi asimilare de informaţii, de-a valma, toate la fel de veridice pentru ei. Abia apoi începe analiza acestora şi se elimină neconcordanţele şi se umplu golurile de informaţie cu cele necesare a construi un sistem funcţional.
De ce acestă predispoziţie a copiilor de a crede orice? Este o consecinţă a evoluţiei. Copiii structuraţi să creadă şi să execute ceea ce le spun adulţii să spunem că au "gena ascutării", cei ce nu ascută au alela sa, "gena îndoielii" . De fapt oamenii au aceste gene concomitent, dar se manifestă diferit în timp. În caz de pericol (un prădător, de exemplu) adulţii solicită să fie ascultaţi şi îndeamnă la fugă. Copiii cu "gena ascultării" activă nu pun întrebări şi execută, cei cu "gena îndoielii" activată nu fug din dorinţa de a verifica şi sunt eliminaţi. În timp selecţia naturală a permis majorităţii copiilor cu "gena ascultării" ce se activează înainte de activarea alelei sale să supravieţuiască şi să devină adulţi capabili de a transmite acestă formulă mai departe, copiii cu "gena îndoielii" activată nu au prea multe şanse de a ajunge maturi.

După un timp această predispoziţie devine ineficientă în viaţa individului. Adultul care se bazează pe deciziile altora nu poate lua de unul singur decizii. Încet, încet, viitorul adult este nevoit să verifice informaţiile, pentru a înţelege scopul lor, altfel va fi eliminat din schemele de reproducere, de alimentare sau securitate, în avantajul celor ce iau decizii şi pe care el îi ascultă necondiţionat. Astfel că oamenii activează "gena îndoielii", lipsa de analiză sau analiza defectă ducând la dispariţia celor fără acestă predispoziţie. Astfel, deşi iniţial copiii "cred" în Moş Crăciun, pe măsură ce cresc, pe măsură ce adună informaţii şi sunt capabili de analize, pe măsură ce "gena îndoielii" ajunge să se manifeste, se vor îndoi de "credinţele" lor, recompunând pe baze logice şi verificabile schemele necesare supravieţuirii. Astfel se pierde credinţa în Moş Crăciun, deoarece dovezile ce vin în sprijinul adeveririi existeţei acestei entităţi nu sunt valide.

Mecanismul folosit pentru a distinge realitatea (în sensul unui model conform, cu legi inteligibile şi cu previziuni funcţionale) este eminamente un mecanism raţional, evolutiv, din care sunt eliminate ipotezele eronate. Este mecanismul cunoaşterii de tip ştiinţific. Numai că acest mecanism nu vine la pachet cu structura noastră genetică, cum vine "gena ascultării", ci se asimilează pe parcurs, se învaţă. Deşi avem o predispoziţie biologică spre a gestiona aceste informaţii (un creier suficient de mare, capabil de conceptualizare, şi un mod performant de a transmite aceste concepte-meme: limbajul) abia împreună cu o altă aptitudine a noastră, inteligenţa, putem avea şi rezultate cu un nivel de performanţă superior antecesorilor. Noi suntem mai inteligenţi decât strămoşii noştri şi pentru că avem shortcut-urile parcurse de ei la dispoziţie, deoarece inteligenţa nu este numai o anumită configurare a creierului ci şi un antrenament al acestuia, o educare. Iar antrenamentul eficient este raţiunea, chiar dacă anumite probleme sunt rezolvate după modelul inteligenţelor multiple. Din acest motiv este o crimă a priva copiii de dezvoltarea gândirii analitice.

Din acest motiv a deveni ateu este o necesitate şi chiar devenim atei faţă de unele "credinţe" pe care le aveam în copilărie.
Cu toate acestea anumite credinţe rămân, deşi "dovezile" ce le justifică nu sunt valide nici ele. De ce? Pentru că acestea vin la pachet cu alte necesităţi de supravieţuire: confortul necesar în faţa morţii,  nevoia de comunicare cu cei asemenea, teama de greşeală, nevoia de siguranţă a informaţiei.
Pe măsură ce devenim mai inteligenţi eliminăm credinţele fără fundament, cum este cea în Moş Crăciun. Asta şi pentru că "miza" ce o însoţeşte nu este "existenţială".
Unii nu sunt în stare să se descurce îndeajuns de bine cu lipsa de absolut a cunoaşterii de tip ştiinţific (care este perfectibilă şi nu absolută), adică nu sunt destul de inteligenţi spiritual, şi în anumite domenii preferă să ia în considerare ca valabile informaţii subiective (revelaţiile) şi să dea credit unor entităţi doar pe baza autorităţii (instituţii religioase) sau a vechimii (tradiţie), fără a se întreba care este mecanismul prin care s-a ajuns la aceste concepte şi nici care este de fapt scopul acestor structuri.
A considera revelaţia personală, trăirea spirituală subiectivă, ca fiind o formă superioară de accesare a "informaţiei absolute" este pe acelaşi palier cu credinţa unui copil ce "ştie" că Moş Crăciun îi ascultă  rugăminţile.
Propoziţia "Intotdeauna este bine cand ai "o pila" la PROGRAMATOR. Poti avea acces si la date confidentiale/ascunse/protejate din sistem, nu-i asa?" este ilustrarea automanipulării induse religios. Ideea că acesta permite accesul în zona de securitate este minciunica cu care religiile prind: promisiunea vieţii de apoi ce "vindecă" spaima de moarte cu care instinctual organismul nostru este înzestrat. Programatorul în cauză are acelaşi nivel de veridicitate ca şi Moş Crăciun...

NB: "Gena ascultării", "gena îndoielii" şi celelalte enunţuri asemenea sunt doar modele virtuale pentru a înţelege fenomenul, nu sunt structuri evidenţiate biologic.

Cât eşti viu mai scapi de biserică, dar de eşti mort...

Statul dă o grămadă de bani pentru Biserica Ortodoxă din România deoarece este o instituţie de interes naţional, adică se ocupă de manifestările mistice specifice naţiei noastre, printre altele, decesul. La deces situaţia e monopol. Al Sfintei şi Dreptei Noastre Biserici. După abuzul asupra celor ce preferă o altă soluţie decât îngroparea (cazul Sergiu Nicolaescu), nici la înmormântare nu se poate fără ca diavolul din sutană să nu-şi bage coada. Mă refer la banul preoţesc, nu la domnii de la Patriarhie şi de la Mitropolii. Doar sunt "adevăraţi păstrători ai tradiţiei strămoşeşti". Atât că ochiul dracului poposeşte la ei în buzunare, ucigă-l toaca.

Iată ce păţesc cei ce încearcă să spargă monopolul sistemului preoţesc:


Biserica Ortodoxă nu vrea concurenţă. Slujbele în cimitirele private, interzise.

"Respectam alegerea cetăţenilor, însă ortodocşii sunt obligaţi să respecte decizia Bisericii. Nu vor avea slujbă de înhumare şi nici odihnă de veci, dacă îşi cumpără morminte în cimitire private".

Este mesajul ferm al Mitropoliei Moldovei, care le-a interzis preoţilor să-i ducă pe ultimul drum pe clienţii noilor cimitire particulare.
Totul pleacă de la o hotărâre a Patriarhiei Române, care refuză să accepte concurenţa privată. Enoriaşii, vaduviti astfel de o varianta de multe ori mai ieftină, cred că totul este o decizie de afaceri, fără niciun Dumnezeu.
(sursa ProTV)

Personal nu sunt adeptul incinerării din considerente de consum de energie. Mi se pare corect faţă de natură ca un corp ce nu mai are decât valoare nutritivă să ajungă hrană pentru celelalte vieţuitoare cu care s-a hrănit de altfel toată viaţa lui. Nu mă supăr să ajung hrană pentru carnivorele ce le chinuim în grădinile zoologice, de exemplu. Dar prefer să mă facă săpun sau îngrăşământ decât să fiu "îngropat" în cimitirul hulpavilor monopolişti.

Şefii Bisericii au anunţat totuşi că înfiinţarea de noi cimitire proprii este o prioritate. Planul este ca acelaşi Sector al Cimitirelor să deschidă şi nenumărate magazine pentru ultimul drum. Asta după ce oricum, Patriarhia Română le-a impus enoriaşilor să folosească numai lumânări şi icoane autorizate de instituţie.

Ştiţi cum apar cimitirele "proprii" ale Bisericii? Autorităţile locale caută o zonă propice pe care o "donează" eparhiei respective. Apoi Biserica vinde bucăţică cu bucăţică, pe bani grei, pământul primit pe de-a moaca. De fapt nu chiar vinde, împrumută. Că doar nu-i proastă. Deşi-i spune "loc de veci" (vezi mai sus, sunt chiar cuvintele lor, cică de asta le e frică, ca nu cumva moaştele să nu se ridice la Armaghedonul stabilit) e doar pe 10-15 ani. Sau chiar 7 dacă e aglomeraţie.
Dup-aia Dumnezeu cu mila...

Dubla măsură a creştinismului ortodox (şi nu numai)

Este interesantă atitudinea pe care o au activiştii anti-avort, în mare măsură creştini cu specific majoritar ortodox (la noi în ţară). Embrionul este "o fiinţă", "un suflet", "un înger nenăscut". Dar ce se întâmplă copiilor decedaţi înainte de a fi botezaţi? Aceştia nu primesc slujbă ca pentru un om "normal", botezat, ci un surogat eventual. Şi asta dacă şi numai dacă vreun popă acceptă acest lucru.
Altfel spus, copiii născuţi deja dar care nu au apucat a fi botezaţi nu sunt copii pe de-antregul. Embrionii sunt foarte preţioşi pe când oamenii nebotezaţi sunt mult mai puţin importanţi.

Câtă absurditate...

Moartea ca paradox

Probabil că am devenit oameni când am conştientizat moartea. Fenomenul morţii este unul cât se poate de comun, natural şi previzibil. Nu neapărat când se întâmplă ci că se întâmplă cu siguranţă. În virtutea acestei situaţii oamenii au dezvoltat nenumărate mijloace culturale de a ocoli evenimentul (utopică dorinţă) sau de a-l transcede, modifica, subjuga sau cel puţin întârzia. La îndemână au avut practicile religioase, la început simple manifestări şamanice, mai apoi rafinate ritualuri, uneori extrem de elaborate. S-au născut nenumărate zeităţi implicate în controlul, drămuirea şi valorificarea morţii. S-a ajuns la personificarea acesteia (Hades) sau la negarea ideii în sine (înviere, renaştere, reîncarnare). Fie că se încerca mituirea sau ignorarea acesteia, manifestările specifice trecerii în nefiinţă se traduceau în costuri substanţiale.

Istoria ne demonstrează că cele mai performante sisteme sociale (în sensul că au avut capacitatea de a coagula resurse) au fost cele ce au capitalizat spaima de moarte, utilizând politic zeităţile aferente. Această situaţie a fost maxim fructificată în regimurile tiranice, ce au utilizat aparatul clerical pentru a controla şi subjuga populaţia în interesul, uneori absurd de sinucigaş, al conducătorilor. Avem cazul incaşilor sau al aztecilor ce transformă calamităţile naturale în supărare divină, folosind moartea ca mijloc de îmbunare, jertfind pe altarele zeilor sclavi, prizonieri şi uneori chiar proprii cetăţeni. Aceste practici duc de fapt la o criză profundă de sistem, resursele fiind epuizate pe absurde manifestări de contracarare a unei temeri alimentate chiar de cei puşi să o elimine. Găsim utilizarea morţii în Egiptul antic, construcţii uriaşe şi savante tehnici de mumificare fiind necesare pentru a învinge moartea. Moartea devine apanajul principal al Diavolului, acesta devenind simbolul acesteia în creştinism şi islam. Unele civilizaţii ocolesc moartea fie ignorând-o, ca în budism, unde decesul devine o simplă trecere într-o altă viaţă, fie înnobilând-o, moartea fiind considerată un apanaj al aleşilor, în funcţie de scopul în care a fost aceasta obţinută (geto-daci, triburile precolumbiene nord-americane, shintoismul japonez).

Avem explicaţii psihologice la această situaţie. Suntem influenţaţi în luarea deciziilor de mesajele pe care le primim. De suntem înconjuraţi de chipuri zâmbitoare, sănătoase şi tinere vom avea un tonus optimist. Dacă primim imagini ale unor scene morbide psihicul nostru se tulbură, deciziile fiind mult mai defectuoase. Deciziile greşite se traduc în structuri sociale defectuoase. Lipsa de colaborare duce la fărâmiţarea şi ineficientizarea comunicării, lucru ce se transformă în mase de oameni uşor de condus. Se ajunge la manipularea acestora pentru a identifica un inamic. Utilizarea simbolisticii morţii ca instrument de control nu rămâne fără urmări nici pentru emiţător, chiar iniţiat fiind. Astfel că de cele mai multe ori chiar clerul cel uns cu toate alifiile este mesagerul ce distruge, uneori involuntar, ceea ce proclamă a susţine. În creştinismul ortodox din punct de vedere dogmatic aceste rezultate sunt evidente. Inchiziţia a fructificat spaima de moarte declanşând, prin iconografia sugestivă specifică evului întunecat, o vânătoare ce a alimentat chiar exacerbarea fricii de moarte. Aproape de la naştere omul era asaltat de imaginea morţii, deşi creştinismul se proclamă religia vieţii. Crucifixul cu al său scheletic decedat atârnat pe cruce nu face altceva decât să alimenteze o infernală maşinărie de autodistrugere. Iar imaginea cadavrului crucificat este promovată în toate spaţiile ce se considerau astfel ferite de Diavol: deasupra leagănului copilului, în dormitorul matrimonial, în sălile de clasă sau în intersecţiile de drumuri. Ca loc de intâlnire biserica stă sub imaginea morţii, în mijlocul mormintelor sau cu mortul cel mai de vază din comunitate afişat în faţa altarului. O supremă sărbătorire a morţii se evidenţiază prin iubirea arătată făţiş faţă de unele cadavre sau părţi ale acestora supranumite moaşte. Religiile consacră moartea, o subliniază, o înnobilează şi într-un final o sărbătoresc.

Ateismul o devalorizează. Pentru atei moartea este o consecinţă simplu de înţeles, asemănătoare cu o defecţiune majoră a unui computer sau cu arderea unui bec. Nu-i mai bine aşa?