26 octombrie 2012

Elevii la ce confesiune vor fi înscrişi din oficiu?

Iată ce problemă propunea Atila Nyerges, preşedintele ASUR, în 14 septembrie 2012, pe facebook:

La început de școală, se dă următorul studiu de caz, deloc ipotetic:

Domnul Popescu este director la școala nr. X din localitatea N. Nu știe care este proporția copiilor proveniți din familii ortodoxe și nici câte sau exact care confesiuni sunt reprezentate în rândul familiilor care și-au trimis copiii să învețe la școala pe care o conduce.

Cum ar trebui să procedeze în legătură cu organizarea orelor de religie?

Avem variantele de mai jos:

1. Nu face nimic special. Tratează materia religie la fel ca pe oricare dintre celelalte materii.

2. Îi întreabă pe părinți despre religia lor pentru a ști care religii sunt reprezentate și numărul copiilor în această situație pentru a putea dimensiona corect resursele umane (profesorii de religie de diferite confesiuni) și de spațiu.

3. Îi informează pe părinți despre drepturile lor legale de a-și retrage copilul de la orele de predare confesională a religiei majoritare (pentru care are deja profesor la dispoziție). Le transmite părinților faptul că a pus la dispoziția elevilor de alte confesiuni sau fără religie un spațiu separat destinat fie predarii unei alte religii (la cererea expresă a parintelui și dacă se atinge o masă critică de solicitanți) sau studiului individual la alte materii pentru elevii pentru care nu se dorește studierea materiei religie.

Vă rugăm comentați cum ar trebui să procedeze domnul director Popescu și care sunt consecințele variantelor de mai sus!
Aveți și alte sugestii?


În masă, în virtutea inerţiei, din laşitate sau din indiferenţă, majoritatea directorilor aplică, fără discernământ, soluţia 1: nu vor face absolut nimic, nici măcar pentru a avea o imagine corectă. De fapt această problemă nici nu este conştientizată de majoritatea directorilor. Pentru că este o problemă, o contradicţie legislativă ce a apărut deoarece majoritatea parlamentarilor au votat Legea Educaţiei după cum le-a dictat patriarhul Bisericii Ortodoxe din România şi nu după cum ar fi fost corect şi normal, aşa cum a fost propus în proiectul legii, generat în urma consultărilor. Şi aşa s-a ajuns ca directorii de şcoală să activeze încălcând legea în ceea ce priveşte discriminarea prin religie. Iată şi nota de informare a ASUR cu privire la situaţia respectivă, unde se subliniază că:
Art. 5. – (5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţ a la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensământ naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.
(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.
Ținând cont de cele de mai sus, înscrierea la cursurile de religie, indiferent de confesiune, necesită acordul prealabil al părinților și/sau elevilor, exprimat în scris la începutul fiecărui an școlar.[...]
Responsabilitatea privind respectarea tuturor prevederilor legale vă revine dumneavoastră, în calitate de director al unității de învățământ. În mod specific, înscrierea elevilor la orele de religie fără un acord explicit din partea părintelui și/sau elevului poate fi încadrată în prevederile Art. 247 din Codul Penal:

Art. 247 Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi
Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.




Unii directori ce au primit mesajul de la ASUR chiar l-au luat în considerare. Astfel au ajuns la inspectorat solicitări oficiale sau mai puţin oficiale pentru a lămuri situaţia. Şi ce credeţi că face ministerul şi oamenii de acolo ce sunt puşi să "respecte legile"? Reprezentanţii Direcţiei Generale Educaţie şi Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii şi ai Direcţiei Generale Juridice din Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului emit o notă "Referitor la clarificarea unor aspecte privind studierea orelor de religie" a cărei concluzie sună aşa:
În consecinţă, numai elevii care nu doresc să studieze disciplina religie au obligaţia de a solicita în scris acest lucru. Ceilalti elevi sunt inscrişi din oficiu pentru studiul disciplinei religie, o cerere scrisă din partea acestora excede cadrul legal stabilit de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.


Păi bine domnilor, şi la ce confesiune vor fi înscrişi din oficiu?

15 octombrie 2012

Ora de religie - conflict între părinţi şi copii

Iată ce-ntreabă o elevă:
Deci am și eu o curiozitate: cum aș putea să scap de orele de religie dacă nu am acordul parinților? Țin să specific că am vârsta de 14 ani. M-am săturat de toate cretinismele legate de religie și toate lucrurile legate de religie. Mi-am rugat părinții să îmi semneze acea cerere dar răspunsul a fost: Dacă este materie în școală de ce să nu o înveți? Ai demonstrat cumva ca nu exista? Bineînțeles că răspunsul meu a fost: Există vreo demonstrație că există? Aștept păreri, sper să existe o soluție.


Pe de altă parte există şi părinţi aflaţi, se pare, pe cealaltă baricadă:
Vă salut! M-am hotărât să deschid acest topic pentru a primi nişte sfaturi. Sunt un tip de 35 de ani, am o familie, lucrez. Până aici nimic deosebit.
Însă lucrul interesant ţine de fiul meu, care are aproape 16 ani. Până anul ăsta nu prea stăteam pe acasa, nu prea aveam timp să stau cu copii mei, însă de câteva luni de când stau mai mult pe acasă am descoperit ca fiul meu e ateu.
Prima dată am fost foarte surprins, pentru că toţi din familia noastră sunt ortodocşi, nevasta şi celalalt copil al meu. Până la urmă nu este ceva extraordinar ca un membru al familiei să fie altfel decât ceilalţi, însă eu ştiam că fiul meu obişnuia să meargă la biserică cu familia. După un timp mi-a fost un pic mai uşor să accept această "rebeliune", vremelnică sau nu, a fiului meu. Dar încă îmi vine greu să accept că fiul meu de dezice complet de religie.
Nu pornim "războaie" între noi pe această tema şi nici el nu jigneste religia celorlalţi, însă nu mai merge cu noi la biserică, nu-i mai pasă când se sărbătoreşte un sfânt cu numele lui, spală şi face curăţenie duminica, nu mai vine cu noi la pomeni, etc.
Şi mai şi, acum 2 săptămâni mi-a spus că vrea ca eu să-i semnez o cerere care să-i permită să renunţe la ora de religie. Chiar nu ştiu ce să mai zic. Aş vrea să nu-mi îndepărtez fiul, dar în acelaşi timp îmi vine greu să accept alegerea lui şi faptul că nu o să mai ia parte în unele activităţi pe care le făceam cu familia în ceea ce priveşte viaţa religioasă. Ce atitudine credeţi că ar trebui să adopt?


Vîrsta adolescenţei este una relativ dificilă, dar definitorie pentru viitorul adult. Pe lângă transformările biologice specifice, ce-şi pun amprenta şi pe psihicul adolescenţilor, apare maturizarea psihologică, adolescentul începe să înţeleagă şi să ştie că înţelege ceea ce se întâmplă cu el însuşi, cu ceilalţi, cu universul, cu întreaga existenţă. Această maturare psihică duce la configurarea unor principii cu privire la alcătuirea existenţei, asumându-şi răspunsuri la filosoficele întrebări: Cine suntem? Cine sunt eu? Cum am ajuns să fiu ceea ce sunt? De unde venim şi încotro ne ducem?

Părinţii "cresc" şi ei odată cu copiii lor. Chiar dacă au citit tone de volume "cum să-mi cresc copilul" tot experimentul personal, unic şi individual al comunicării cu fiecare dintre copii săi îi perfecţionează şi îi lămureşte cu privire la necesităţile şi dorinţele acestora. Părintele are vârsta copilului său. Părintele de bebeluş este "părinte bebeluş" iar cel de adolescent este "părinte adolescent", transpunându-se în vârsta copilului său şi evoluând odată cu el. O altă carenţă apare datorită neînţelegerii faptului că ambii, copiii şi părinţii lor, sunt de fapt pe aceeaşi baricadă, în aceeaşi oală. Interesele lor, de afirmare a tinerei odrasle, converg, deşi pare că sunt divergente datorită căilor alese conjunctural. Acest "antagonism" dintre generaţii este de fapt o carenţă de comunicare.

Dar să ne întoarcem la cazul în speţă: copii ce doresc să "scape" de orele de religie şi părinţi ce nu înţeleg de ce această atitudine.
Aici lipsa de comunicare şi mai ales lipsa de informare a părinţilor este definitorie. Este o mare greşeală pe care o fac părinţii declinându-şi responsabilitatea în ceea ce priveşte programa educaţională din şcoală. Aceştia consideră, eronat, că "specialiştii în educaţie" sunt cei ce decid cu privire la soarta elevilor şi că interesul este bunăstarea copiilor lor pe toate planurile. Fals! Fals, pentru că "specialişti în educaţie" reali sunt din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai puţin ascultaţi. Fals, pentru că aceştia (şi aici adun toate persoanele ce se implică în procesul educaţional şcolar) nu sunt plătiţi de către părinţii elevilor (respectiv elevi), astfel încât nu ascultă cu adevărat de părinţi, ci de cei care îi plătesc, adică de conducătorii ierarhici, adică ai statului, iar statul este condus politic. Fals, pentru că personalului didactic îi convine situaţia, din oportunism (minimum de efort, maximum de profit), şi nu are curajul de a pune piciorul în prag şi de a denunţa incapacitatea sa de a educa performant tânăra generaţie.

Şi pe lângă toate astea clerul, cu precădere cel ce conduce Biserica Ortodoxă Română, a reuşit să-şi impună viziunea găunoasă ştiinţific în viaţa şcolii. Pentru că are bani, putere şi influenţă. Pentru că unii politicieni au reuşit să ajungă la cârma ţării făcând acest pact cu biserica. Iar plata pentru asta este compusă şi din crudele conştiinţe ale copiilor noştri.

Aşa încât părinţii nu ştiu cu adevărat ce se întâmplă în şcoală, la ore, mai ales la orele de religie. Să luăm miturile cu privire la orele de religie pe rând.

Orele de religie le revelează copiilor existenţa lui Dumnezeu.
Nimic mai fals. Pentru trăire religioasă persoanei trebuie să-i fie indusă o stare de "transă spirituală", fie prin posturi prelungite, fie prin subterfugii chimice (fum de tămâie şi lumânări, droguri, alcool), fie prin spectacole specifice (slujbe, cântece religioase, participare la exerciţii de comuniune şi rugaciune). Aceste subterfugii fac ca nivelul de cunoştinţă să scadă iar creierul astfel influenţat percepe o trăire exterioară sieşi sau o prezenţă străină, lucru ce este asimilat divinităţii. Aceste practici sunt interzise în cadrul şcolii şi nu cred că sunt părinţi dispuşi să-şi supună copiii unor asemenea tratamente.
Să considerăm că acestă revelare se face prin metode logice, ştiinţifice, prezentând dovezi a existenţei lui Dumnezeu.
Fals din nou. Încă nu există nici o demonstraţie raţională a existenţei divinităţii (vezi aici articolul). De fapt cursurile de religie sunt împotriva gândirii raţionale, oferindu-le copiilor în locul analizei erori de logică (Biblia este cuvântul lui Dumnezeu pentru că asta scrie în Biblie = argumentare circulară) şi în locul dovezilor subterfugii psihologice (profesorul are întotdeauna dreptate = apel la autoritate).

Orele de religie sunt ore de morală.
Fals!
Morala religioasă "impusă" prin orele de religie, unde se subliniază factorul autorităţii ("porunca" divină) îndepărtează copiii de posibilitatea de a analiza şi de a deduce avantajele şi corectitudinea moralei reale, umaniste. Această "autoritate" în realitate îndepărtează tinerii de principiile morale deoarece nu au avut ocazia de a analiza şi "critica" profilul etic uman, religia nu le dă şansa de a deduce - am spus eu mai demult.
Deşi programa şcolară prevede ca obiectiv încurajarea toleranţei religioase realitatea este că o religie nu poate sublinia faptul că o altă religie sau lipsa vreuneia este la fel de bună ca şi ea. Astfel dezideratul toleranţei este în realitate un motiv de a trasa în mintea copiilor delimitări de tipul "noi versus ei", respectiv de a arăta cât de (in)tolerantă este religia respectivă cu "rătăciţii".
În realitate morala religioasă este o morală deformată şi subjugată intereselor de supravieţuire a cultului. Morala religioasă este imorală:
Biblia - Facerea cap. 19
7. A zis către ei: "Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.
8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!"


Orele de religie sunt ore de cultură generală sau de istorie a religiilor.
Din nou fals.
Pe 28 aprilie 2010, Patriarhul Daniel a trimis o scrisoare deschisă preşedintelui Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, în care solicita eliminarea modificărilor făcute după consultarea cu societatea civilă şi introducerea amendamentelor făcute de Patriarhie. Concret, Patriarhul cerea eliminarea celorlalte opţiuni (proiectul cuprindea acum istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic şi social)[...]
Patriarhul mai cerea ceva: în noua formă, proiectul elimina obligaţia ca profesorii de religie să fie validaţi de cultele religioase de care aparţineau. Patriarhul a cerut reintroducerea acestei aprobări pentru că altfel se "restrânge posibilitatea cultelor de a-şi elabora programele pentru disciplina religie" - adică de a putea decide asupra materiei şi a metodologiei de predare. Mai mult de atât însă, ar fi însemnat ca profesorii de religie să fie independenţi de culte. [...]
După scrisoarea Patriarhului, din lege au dispărut toate schimbările aduse la consultare şi în comisiile parlamentare.
("Lecţia de religie", autor Georgiana Ilie, articol apărut în "Decât o revistă" numărul 7 vol. 2, iarnă 2011-2012)

Orele de religie sunt ore de catehizare, adică ore de îndoctrinare, adică ore de prozelitism religios.
Nu sunt ore de cultură generală, nu sunt ore de istorie a credinţelor, nu sunt ore de înţelegere a fenomenului religios.


Orele de religie sunt obligatorii.
Nu chiar. Deşi Patriarhia ar fi dorit acest lucru. În legea educaţiei se stipulează clar, la articolul 18:
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedeaza şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplină.
Mai multe aici: Religia în şcoală - consideraţii juridice
Altfel spus, parlamentarii, la presiunea preoţimii, au pasat pisica în curtea părinţilor. Ştiind prea bine, şi unii şi alţii, că în virtutea inerţiei, părinţii vor accepta ca ai lor copii să urmeze orele de religie.

Religia este o materie de studiu ca oricare alta.
Fals. Profesorii de religie nu sunt profesori ce activează doar în interesul elevilor lor ci sunt propovăduitori ai religiei ce i-a consacrat ca profesori. Ei au două "sarcini", după cum chiar ei recunosc: una "educaţională" cu specific de cadre didactice, şi una "misionară" cu patalama de la cler.
Se consideră că religia ar fi asemănătoare cu muzica, arta plastică sau literatura. Ar fi. Dacă s-ar prezenta şi alte religii sau sisteme de valori lipsite de divinitate. Dar nu. Religia prezintă doar sistemul majoritar, ca fiind absolut şi imuabil, alte situaţii fiind prezentate ca "rătăciri". Este ca şi cum am învăţa despre muzică prezentând doar colinde, am studia arta plastică doar prin icoane şi singurele forme literare ar fi psalmii. Şi trebuie subliniat că la muzică, pictură şi literatură sunt studiate colindele, icoanele şi psalmii, dar la religie alte opinii referitoare la divinitate, nu.

Cu toate acestea elevii ajung la un moment dat să înţeleagă că miturile religioase sunt doar mituri, că orele de religie sunt o pierdere de timp şi că răspunsurile ştiinţifice sunt superioare celor religioase. Tot atunci descoperă şi părinţii că ai lor copii au crescut şi că devin independenţi. Dar carenţele în comunicare îi fac să apeleze la prieteni cibernetici în loc să stea faţă în faţă, discutând liber şi fără prejudecăţi.

Dragi elevi,
Vorbiţi cu părinţii voştri. Nu vă sunt duşmani. Vă sunt chiar cei mai buni prieteni. Explicaţi-le care este situaţia şi de ce nu mai consideraţi oportun să pierdeţi timp şi efort la orele de religie. Arătaţi-le absurditatea şi falsitatea sistemului. Încercaţi să înţelegeţi că părinţii voştri au avut alte experienţe şi se raportează altfel la viaţă şi la religie. La urma urmei unele tradiţii sunt frumoase.

Dragi părinţi,
Copiii voştri sunt mai mari şi mai inteligenţi decât sesizaţi dumneavoastră. Au crescut. Şi au crescut repede. Nu-i blamaţi pentru asta. Dimpotrivă. Descoperiţi-i! Şi nu-i pedepsiţi pentru că gândesc. Au valori şi sentimente, năzuinţe şi temeri, chiar dacă nu sunt legate de trăiri religioase sau de acea divinitate în care credeţi dumneavoastră. Încercaţi să le câştigaţi, mai întâi, prietenia. Nici nu ştiţi câtă bogăţie ascund, chiar dacă nu mai merg la orele de religie.